CATEHEZĂ

miercuri, 28 ianuarie 2009

Sfântul Paul (19)

Viziunea teologică a Scrisorilor pastorale

Iubiţi fraţi şi surori,

Ultimele Scrisori din epistolarul paulin, despre care aş vrea să vorbesc astăzi, sunt numite Scrisori pastorale, pentru că au fost trimise unor figuri de păstori ai Bisericii: două către Timotei şi una către Tit, colaboratori foarte apropiaţi ai sfântului Paul. În Timotei, apostolul vedea aproape un alter ego; de fapt, i-a încredinţat misiuni importante (în Macedonia: cf. Fap 19,22; la Tesalonic: cf. 1Tes 3,6-7; la Corint: cf. 1Cor 4,17; 16,10-11), şi apoi a scris despre el un elogiu măgulitor: "Eu nu am pe nimeni atât de apropiat sufleteşte care să se îngrijească cu atâta sinceritate de problemele voastre" (Fil 2,20). Conform Istoriei ecleziastice a lui Eusebiu din Cezareea, din secolul al IV-lea, Timotei a fost apoi primul episcop de Efes (cf. 3,4). Cât priveşte Tit, şi el i-a fost foarte drag apostolului, care-l defineşte în mod explicit "cuprins de un zel şi mai mare... însoţitorul şi colaboratorul meu" (2Cor 8,17.23), ba chiar "adevărat fiu după credinţa comună" (Tit 1,4). El a primit mandat pentru câteva misiuni foarte delicate în Biserica din Corint, al căror rezultat l-a îmbărbătat pe Paul (cf. 2Cor 7,6-7.13; 8,6). După aceea, din ceea ce ne este transmis, Tit a ajuns la Paul la Nicopole în Epir, în Grecia (cf. Tit 3,12), şi a fost trimis apoi de el în Dalmaţia (cf. 2Tim 4,10). Conform scrisorii adresate lui, el a fost apoi episcop de Creta (cf. Tit 1,5).

Scrisorile adresate acestor doi păstori ocupă un loc cu totul deosebit în cadrul Noului Testament. Majoritatea exegeţilor sunt de părere astăzi că aceste scrisori nu ar fi fost scrise chiar de Paul, ci originea lor ar fi în "şcoala lui Paul" şi ar reflecta moştenirea sa pentru o nouă generaţie, probabil integrând vreo scurtă scriere sau cuvânt al apostolului însuşi. De exemplu, câteva cuvinte din a doua Scrisoare către Timotei apar aşa de autentice încât pot să vină numai din inima şi din gura apostolului.

Fără îndoială situaţia eclezială care reiese din aceste scrisori este diferită de aceea din anii centrali ai vieţii lui Paul. Acum el, în retrospectivă, se autodefineşte "vestitor, apostol şi învăţător" al păgânilor în credinţă şi în adevăr (cf. 1Tim 2,7; 2Tim 1,11); se prezintă ca unul care a dobândit milostivire, pentru ca Isus Cristos - aşa scrie el - "să-şi arate mai întâi în mine toată îndelunga lui răbdare, făcând din mine un model pentru cei care vor crede în el spre viaţa veşnică" (1Tim 1,16). Deci, esenţial este că realmente în Paul, persecutor convertit de prezenţa celui înviat, apare îndelunga răbdare a Domnului ca încurajare pentru noi, pentru a ne induce să sperăm şi să avem încredere în milostivirea Domnului care, în pofida micimii noastre, poate să facă lucruri mari. Dincolo de anii centrali ai vieţii lui Paul sunt şi noile contexte culturale presupuse aici. De fapt, se face aluzie la apariţia unor învăţături care trebuie considerate complet greşite şi false (cf. 1Tim 4,1-2; 2Tim 3,1-5), cum ar fi cele ale aceluia care pretindea că nu ar fi bună căsătoria (cf. 1Tim 4,3a). Vedem cât de modernă este această preocupare, pentru că şi astăzi se citeşte uneori Scriptura ca obiect de curiozitate istorică şi nu ca şi cuvânt al Duhului Sfânt, în care putem să auzim însuşi glasul Domnului şi să cunoaştem prezenţa sa în istorie. Am putea spune că, prin această scurtă listă de erori prezente în cele trei scrisori, apar anticipate câteva caracteristici ale acelei ulterioare orientări eronate care poartă numele de gnosticism (cf. 1Tim 2,5-6; 2Tim 3,6-8).

Acestor învăţături autorul le face faţă cu două referinţe de fond. Una constă în trimiterea la o lectură spirituală a Sfintei Scripturi (cf. 2Tim 3,14-17, adică la o lectură care-o consideră realmente ca "inspirată" şi care provine de la Duhul Sfânt, aşa încât de ea putem fi "instruiţi pentru mântuire". Se citeşte Scriptura pe bună dreptate punându-ne în colocviu cu Duhul Sfânt, aşa încât să scoatem din ea lumină "pentru a învăţa, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate" (2Tim 3,17). În acest sens, scrisoarea adaugă: "pentru ca omului lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună" (2Tim 3,17). Cealaltă referinţă constă în aluzia la "depozitul" (paratheke) bun: este un cuvânt special din scrisorile pastorale cu care se indică tradiţia credinţei apostolice care trebuie păzită cu ajutorul Duhului Sfânt care locuieşte în noi. Deci aşa-numitul "depozit" trebuie considerat ca totalitatea tradiţiei apostolice şi ca şi criteriu de fidelitate faţă de vestirea evangheliei. Şi aici trebuie să ţinem cont de faptul că în scrisorile pastorale, ca în tot Noul Testament, termenul "Scripturi" înseamnă în mod explicit Vechiul Testament, deoarece scrierile din Noul Testament ori încă nu existau ori încă nu făceau parte dintr-un canon al Scripturilor. Deci tradiţia vestirii apostolice, acest "depozit", este cheia de lectură pentru a înţelege Scriptura, Noul Testament. În acest sens, Scriptura şi tradiţia, Scriptura şi vestirea apostolică precum cheie de lectură, sunt apropiate şi aproape că se amestecă, pentru a forma împreună "temelia solidă a lui Dumnezeu" (2Tim 2,19). Vestirea apostolică, adică tradiţia, este necesară pentru a ne introduce în înţelegerea Scripturii şi a percepe în ea glasul lui Cristos. De fapt, trebuie "să ţinem la cuvântul adevărat conform doctrinei" (Tit 1,9). La bază este întocmai credinţa în revelaţia istorică a bunătăţii lui Dumnezeu, care în Isus Cristos a manifestat în mod concret "iubirea sa faţă de oameni", o iubire care în textul original grec este calificat în mod semnificativ ca filanthropia (Tit 3,4; cf. 2Tim 1,9-10); Dumnezeu iubeşte omenirea.

În ansamblu, se vede bine că se configurează în termeni foarte clari comunitatea creştină, după o identitate care nu numai că se distanţează de interpretări nepotrivite, ci mai ales afirmă propria ancorare în punctele esenţiale ale credinţei, care aici este sinonimă cu "adevărul" (1Tim 2,4.7; 4,3; 6,5; 2Tim 2,15.18.25; 3,7.8; 4,4; Tit 1,1.14). În credinţă apare adevărul esenţial despre cine suntem noi, cine este Dumnezeu, cum trebuie să trăim. Şi Biserica este definită "coloană şi temelie" (1Tim 3,15) a acestui adevăr (adevărul credinţei). În orice caz, ea rămâne o comunitate deschisă, cu respiraţie universală, care se roagă pentru toţi oamenii de orice ordin şi grad, pentru ca să ajungă la cunoaşterea adevărului: "Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului", pentru că "Isus Cristos s-a dat pe sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi" (1Tim 2,4-5). Deci sensul universalităţii, chiar dacă încă sunt mici comunităţile, este puternic şi determinant pentru aceste scrisori. În afară de asta, această comunitate creştină "nu defăimează pe nimeni" şi "arată blândeţe desăvârşită faţă de toţi oamenii" (Tit 3,2). Aceasta este o primă componentă importantă a acestor scrisori: universalitatea şi credinţa ca adevăr, ca şi cheie de lectură a Sfintei Scripturi, a Vechiului Testament şi astfel se schiţează o unitate de vestire şi de Scriptură şi o credinţă vie deschisă tuturor şi martoră a iubirii lui Dumnezeu faţă de toţi.

O altă componentă tipică a acestor scrisori este reflecţia lor asupra structurii ministeriale a Bisericii. Ele prezintă pentru prima dată tripla subîmpărţire în episcopi, preoţi şi diaconi (cf. 1Tim 3,1-13; 4,13; 2Tim 1,6; Tit 1,5-9). Putem observa în scrisorile pastorale confluenţa a două structuri ministeriale diferite şi astfel constituirea formei definitive a ministeriului în Biserică. În scrisorile pauline din anii centrali ai vieţii sale, Paul vorbeşte despre "episcopi" (Fil 1,1) şi despre "diaconi": aceasta este structura tipică a Bisericii formată în acea vreme în lumea păgână. Prin urmare rămâne dominantă figura apostolului însuşi de aceea numai treptat se dezvoltă celelalte slujiri.

Dacă, aşa cum s-a spus, în Bisericile formate în lumea păgână avem episcopi şi diaconi, şi nu preoţi, în Bisericile formate în lumea iudeo-creştină preoţii sunt structura dominantă. Până la urmă, în scrisorile pastorale, cele două structuri se unesc: apare acum "episcopul" (cf. 1Tim 3,2; Tit 1,7), mereu la singular, însoţit de articolul determinativ "episcopul". Şi alături de "episcopul" îi găsim pe preoţi şi pe diaconi. Încă este tot determinantă figura apostolului, dar cele trei scrisori, aşa cum am spus deja, nu mai sunt adresate comunităţilor, ci persoanelor: Timotei şi Tit, care pe de o parte apar ca episcopi, pe de altă parte încep să stea în locul apostolului.

Astfel se observă iniţial realitatea care mai târziu se va numi "succesiune apostolică". Paul îi spune lui Timotei cu ton de mare solemnitate: "Nu neglija darul care este în tine şi care ţi-a fost dat prin profeţie împreună cu impunerea mâinilor prezbiterilor" (1Tim 4,14). Putem spune că în aceste cuvinte apare iniţial şi caracterul sacramental al slujirii. Şi astfel avem esenţialul structurii catolice: Scriptura şi tradiţia, Scriptura şi vestirea, formează un ansamblu, dar acestei structuri, pentru a spune aşa doctrinare, trebuie să se adauge structura personală, succesorii apostolilor, ca martori ai vestirii apostolice.

În sfârşit, este important de notat că în aceste scrisori Biserica se înţelege pe sine însăşi în termeni foarte umani, în analogie cu casa şi familia. Îndeosebi în 1Tim 3,2-7 se citesc instrucţiuni foarte detaliate despre episcop, ca acestea: el trebuie să fie "fără reproş, bărbatul unei singure soţii, sobru, înţelept, cuviincios, ospitalier, capabil să-i înveţe pe alţii. Să nu fie beţiv, nici violent, ci să fie blând, necertăreţ, dezlipit de bani. Să-şi organizeze bine casa proprie, ţinându-şi copiii sub ascultare cu toată cuviinţa, căci dacă cineva nu ştie să-şi organizeze propria casă, cum se va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?... Trebuie să aibă o bună mărturie şi de la cei din afară". Trebuie să se observe aici mai ales importanta aptitudine la învăţământ (cf. şi 1Tim 5,17), despre care se găsesc ecouri şi în alte texte (cf. 1Tim 6,2c; 2Tim 3,10; Tit 2,1), şi apoi o caracteristică personală specială, aceea a "paternităţii". De fapt, episcopul este considerat tată al comunităţii creştine (cf. şi 1Tim 3,15). De altfel, ideea de Biserică precum "casă a lui Dumnezeu" îşi are rădăcinile în Vechiul Testament (cf. Num 12,7) şi se găseşte reformulată în Evr 3,2.6, în timp ce în altă parte se citeşte că toţi creştinii nu mai sunt străini, nici oaspeţi, ci concetăţeni ai sfinţilor şi familiari ai casei lui Dumnezeu (cf. Ef 2,19).

Să-l rugăm pe Domnul şi pe sfântul Paul pentru ca şi noi, ca şi creştini, să putem să ne caracterizăm tot mai mult, în raport cu societatea în care trăim, ca membri ai "familiei lui Dumnezeu". Şi să ne rugăm şi pentru ca păstorii Bisericii să dobândească tot mai mult sentimente paterne, în acelaşi timp gingaşe şi puternice, în formarea casei lui Dumnezeu, a comunităţii, a Bisericii.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu