CATEHEZĂ

miercuri, 29 octombrie 2008

Sfântul Paul (10)

Importanţa cristologiei: teologia crucii

Iubiţi fraţi şi surori,

În experienţa personală a sfântului Paul există un fapt incontestabil: în timp ce la început fusese un persecutor şi folosise violenţa împotriva creştinilor, din momentul convertirii sale pe drumul Damascului, a trecut de partea lui Cristos răstignit, făcând din el motivaţia sa de viaţă şi motivul predicării sale. Existenţa sa a fost în întregime existenţă consumată pentru suflete (cf. 2Cor 12,15), deloc liniştită şi ferită de primejdii şi dificultăţi. În întâlnirea cu Isus i-a devenit clară semnificaţia centrală a crucii: a înţeles că Isus a murit şi a înviat pentru toţi şi pentru el însuşi. Ambele lucruri erau importante; universalitatea: Isus a murit realmente pentru toţi, şi subiectivitatea: el a murit şi pentru mine. Deci în cruce s-a manifestat iubirea gratuită şi milostivă a lui Dumnezeu. Paul a experimentat această iubire înainte de toate în el însuşi (cf. Gal 2,20) şi din păcătos a devenit credincios, din persecutor apostol. Zi după zi, în noua sa viaţă, experimenta că mântuirea era "har", că totul cobora din moartea lui Cristos şi nu din meritele sale, care de altfel nu existau. "Evanghelia harului" a devenit astfel pentru el unicul mod de a înţelege crucea, criteriul nu numai al noii sale existenţe, ci şi răspunsul dat interlocutorilor săi. Între aceştia erau, înainte de toate, iudeii care-şi puneau speranţa lor în fapte şi sperau de la acestea mântuirea; erau apoi grecii care opuneau crucii înţelepciunea lor umană; în sfârşit, erau acele grupuri de eretici, care şi-au format o idee proprie de creştinism după propriul model de viaţă.

Pentru sfântul Paul, crucea are un primat fundamental în istoria omenirii; ea reprezintă punctul focal al teologiei sale, deoarece a spune cruce înseamnă mântuire ca har dăruit oricărei creaturi. Tema crucii lui Cristos devine un element esenţial şi primar al predicii apostolului: exemplul cel mai clar se referă la comunitatea din Corint. În faţa unei Biserici în care erau prezente în mod îngrijorător dezordini şi scandaluri, în care comuniunea era ameninţată de partide şi dezbinări interne care ştirbeau unitatea trupului lui Cristos, Paul nu se prezintă cu sublimitatea cuvântului sau a înţelepciunii, ci cu vestirea lui Cristos, a lui Cristos răstignit. Forţa sa nu este limbajul convingător, ci, în mod paradoxal, slăbiciunea şi trepidarea celui care se încrede numai în "puterea lui Dumnezeu" (cf. 1Cor 2,1-4). Crucea, prin tot ceea ce reprezintă, deci şi prin mesajul teologic pe care-l conţine, este scandal şi nebunie. Apostolul afirmă asta cu o forţă impresionantă, încât e bine să ascultăm chiar din cuvintele sale: "Într-adevăr, cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd, dar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu... a binevoit Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării. În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciunea, noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni" (1Cor 1,18-23).

Primele comunităţi creştine, cărora li se adresează Paul, ştiu foarte bine că Isus de acum a înviat şi este viu; apostolul vrea să le amintească nu numai corintenilor şi galatenilor, ci nouă tuturor, că Cel Înviat este mereu cel care a fost răstignit. "Scandalul" şi "nebunia" crucii se află tocmai în faptul că acolo unde părea să fie numai eşec, durere, înfrângere, tocmai acolo există toată puterea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, deoarece crucea este expresie de iubire şi iubirea este adevărata putere care se revelează tocmai în această aparentă slăbiciune. Pentru iudei crucea este skandalon, adică o capcană sau piatră de poticnire: ea pare să împiedice credinţa israelitului pios, care cu greu găseşte ceva asemănător în Sfintele Scripturi. Paul, nu cu puţin curaj, pare să spună aici că miza este foarte ridicată: pentru iudei crucea contrazice însăşi esenţa lui Dumnezeu, care s-a manifestat cu semne minunate. Aşadar, a accepta crucea lui Cristos înseamnă a face o convertire profundă în modul de a se raporta la Dumnezeu. Dacă pentru iudei motivul refuzării crucii se află în Revelaţie, adică fidelitatea faţă de Dumnezeul părinţilor, pentru greci, adică păgânii, criteriul de judecată pentru a se opune crucii este raţiunea. De fapt, pentru aceştia din urmă crucea este moria, nebunie, literalmente insipiditate, adică o mâncare fără sare; deci mai mult decât o eroare, este o insultă adusă bunului simţ.

Însuşi Paul în mai multe ocazii are experienţa amară a refuzării vestirii creştine considerată "insipidă", lipsită de relevanţă, nici măcar vrednică să fie luată în consideraţie pe planul logicii raţionale. Pentru cei care, asemenea grecilor, vedeau perfecţiunea în spirit, în gândirea pură, deja era inacceptabil ca Dumnezeu să poată deveni om, cufundându-se în toate limitele spaţiului şi timpului. Apoi era categoric de neconceput a crede că un Dumnezeu poate muri pe o cruce! Şi vedem că această logică greacă este şi logica obişnuită a timpului nostru. Conceptul de apatheia, indiferenţă, cum ar fi absenţa de pasiuni în Dumnezeu, cum ar fi putut să înţeleagă un Dumnezeu devenit om şi înfrânt, care apoi chiar avea să reia trupul pentru a trăi ca înviat? "Despre asta te vom asculta altă dată" (Fap 17,32) i-au spus cu dispreţ atenienii lui Paul atunci când au auzit vorbindu-se despre învierea din morţi. Considerau perfecţiune eliberarea de trup considerat ca închisoare; cum să nu considere o aberaţie reluarea trupului? În cultura antică nu părea să existe spaţiu pentru mesajul Dumnezeului întrupat. Întregul eveniment "Isus din Nazaret" părea marcat de cea mai totală insipiditate şi cu siguranţă crucea era punctul cel mai emblematic.

Dar pentru ce sfântul Paul a făcut chiar din asta, din cuvântul crucii, punctul fundamental al predicării sale? Răspunsul nu este greu: crucea revelează "puterea lui Dumnezeu" (cf. 1Cor 1,24), care este diferită de puterea umană; de fapt revelează iubirea sa: "Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii" (v. 25). La secole distanţă de Paul, noi vedem că în istorie a învins crucea şi nu înţelepciunea care se opune crucii. Răstignitul este înţelepciune, pentru că manifestă cu adevărat cine este Dumnezeu, adică putere de iubire care ajunge până la cruce pentru a-l mântui pe om. Dumnezeu se foloseşte de moduri şi instrumente care la prima vedere nouă ni se par numai slăbiciune. Răstignitul dezvăluie, pe de o parte, slăbiciunea omului şi, pe de altă parte, adevărata putere a lui Dumnezeu, adică gratuitatea iubirii: tocmai această gratuitate totală a iubirii este adevărata înţelepciune. Sfântul Paul a experimentat asta până în trupul său şi ne dă mărturie în diferite pasaje ale parcursului său spiritual, devenite puncte precise de referinţă pentru orice discipol al lui Isus: "El mi-a zis: Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune" (2Cor 12,9); de asemenea: "Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele de jos, ca să le distrugă pe cele ce sunt" (1Cor 1,28). Apostolul se identifică până acolo cu Cristos încât şi el, deşi în mijlocul atâtor încercări, trăieşte în credinţa Fiului lui Dumnezeu care l-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru păcatele lui şi pentru păcatele tuturor (cf. Gal 1,4; 2,20). Acest fapt autobiografic al apostolului devine paradigmatic pentru noi toţi.

Sfântul Paul a oferit o sinteză minunată a teologiei crucii în a doua Scrisoare către Corinteni (5,14-21), unde totul este cuprins între două afirmaţii fundamentale: pe de o parte Cristos, pe care Dumnezeu l-a considerat păcat în favoarea noastră (v. 21), a murit pentru toţi (v. 14); pe de altă parte, Dumnezeu ne-a împăcat cu sine, neimputându-ne păcatele noastre (vv. 18-20). De această "slujire a împăcării" este răscumpărată de acum orice sclavie (cf. 1Cor 6,20; 7,23). Aici apare că toate acestea sunt relevante pentru viaţa noastră. Sfântul Paul a renunţat la propria viaţă dăruindu-se total pe sine însuşi pentru slujirea împăcării, a crucii care este mântuire pentru noi toţi. Şi asta trebuie să ştim să facem şi noi: putem găsi forţa noastră chiar în umilinţa iubirii şi înţelepciunea noastră în slăbiciunea de a renunţa pentru a intra astfel în forţa lui Dumnezeu. Noi toţi trebuie să formăm viaţa noastră pe această înţelepciune adevărată: să nu trăim pentru noi înşine, ci să trăim în credinţa în acel Dumnezeu despre care toţi putem spune: "M-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine".

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu