CATEHEZĂ

miercuri, 10 septembrie 2008

Sfântul Paul (4)

Concepţia paulină despre apostolat

Iubiţi fraţi şi surori,

Miercurea trecută am vorbit despre marea cotitură care a avut loc în viaţa sfântului Paul ca urmare a întâlnirii cu Cristos înviat. Isus a intrat în viaţa sa şi l-a transformat din persecutor în apostol. Acea întâlnire a marcat începutul misiunii sale: Paul nu putea continua să trăiască precum înainte, acum se simţea investit de Domnul cu misiunea de a vesti evanghelia sa în calitate de apostol. Tocmai despre această nouă condiţie de viaţă, adică despre faptul că el este apostol al lui Cristos, aş vrea să vorbesc astăzi. În mod normal noi, urmând evangheliile, îi identificăm pe cei doisprezece cu titlul de apostoli, voind astfel să-i indicăm pe cei care erau însoţitori de viaţă şi ascultători ai învăţăturii lui Isus. Dar şi Paul se simte adevărat apostol şi de aceea apare clar că şi conceptul paulin de apostolat nu se restrânge la grupul celor doisprezece. Desigur, Paul ştie să distingă bine propriul caz de cel al acelora "care erau apostoli înainte" de el (Gal 1,17): lor le recunoaşte un loc cu totul special în viaţa Bisericii. Şi totuşi, aşa cum ştiu toţi, şi sfântul Paul se interpretează pe sine ca apostol în sens strict. Este sigur că, în timpul începuturilor creştine, nimeni nu a parcurs atâţia kilometri cât a parcurs el, pe uscat şi pe mare, cu singurul scop de a vesti evanghelia.

Deci el avea un concept de apostolat care mergea dincolo de cel legat numai de grupul celor doisprezece şi transmis mai ales de sfântul Luca în Faptele Apostolilor (cf. Fap 1,2.26; 6,2). De fapt, în prima Scrisoare către Corinteni Paul face o distincţie clară între "cei doisprezece" şi "toţi apostolii", menţionaţi ca două grupuri diferite de beneficiari ai apariţiilor Celui Înviat (cf. 1Cor 15,5.7). În acelaşi text el trece apoi să se numească pe el însuşi cu umilinţă ca "ultimul dintre apostoli", asemănându-se chiar cu unul născut înainte de vreme şi afirmând textual: "Eu nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu. Însă prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, iar harul lui pentru mine nu a devenit zadarnic, dimpotrivă, am lucrat mai mult decât ei toţi, nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine" (1Cor 15,9-10). Metafora celui născut înainte de vreme exprimă o umilinţă extremă; va apare şi în Scrisoarea către Romani a sfântului Ignaţiu din Antiohia: "Sunt ultimul dintre toţi, sunt unul născut înainte de vreme; dar mi se va da să fiu ceva, dacă voi ajunge la Dumnezeu" (9,2). Ceea ce episcopul de Antiohia va spune în raport cu martiriul său iminent, prevăzând că el va răsturna condiţia sa de nevrednicie, sfântul Paul o spune în raport cu propria angajare apostolică: în ea se manifestă rodnicia harului lui Dumnezeu, care ştie întocmai să transforme un om nereuşit într-un apostol splendid. Din persecutor în întemeietor de Biserici: acest lucru l-a făcut Dumnezeu în unul care, din punct de vedere evanghelic, ar fi putut să fie considerat un rebut!

Aşadar, ce este, după concepţia sfântului Paul, ceea ce face din el şi din alţii nişte apostoli? În scrisorile sale apar trei caracteristici principale, care constituie apostolul. Prima este de a-l fi "văzut pe Domnul" (cf. 1Cor 9,1), adică de a fi avut cu el o întâlnire determinantă pentru propria viaţă. În mod asemănător în Scrisoarea către Galateni (cf. Gal 1,15-16) va spune că a fost chemat, aproape selecţionat, prin harul lui Dumnezeu cu revelarea Fiului său în vederea veştii bune adresată păgânilor. În definitiv, Domnul constituie în apostolat, nu propriul orgoliu. Apostolul nu se face de la sine, ci este făcut apostol de către Domnul; deci apostolul are nevoie să se raporteze în mod constant la Domnul. Nu degeaba Paul spune că este "chemat să fie apostol" (Rom 1,1), adică "nu din partea oamenilor, nici prin mijlocirea vreunui om, ci prin Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl" (Gal 1,1). Aceasta este prima caracteristică: faptul de a-l fi văzut pe Domnul, de a fi fost chemat de el.

A doua caracteristică este de "a fi fost trimis". Însuşi termenul grecesc apostolos înseamnă întocmai "trimis, mandatat", adică ambasador şi purtător al unui mesaj; deci el trebuie să acţioneze ca însărcinat şi reprezentant al unui mandant. Pentru aceasta Paul se defineşte "apostol al lui Isus Cristos" (1Cor 1,1; 2Cor 1,1), adică delegatul său, pus totalmente în slujba sa, aşa încât se numeşte şi "slujitor al lui Isus Cristos" (Rom 1,1). Încă o dată iese în evidenţă în prim plan ideea unei iniţiative a altuia, aceea a lui Dumnezeu în Cristos Isus, de care sunt pe deplin obligaţi; dar mai ales se subliniază faptul că de la el s-a primit o misiune care trebuie îndeplinită în numele său, punând în mod absolut pe planul al doilea orice interes personal.

A treia condiţie este exercitarea "vestirii evangheliei", cu respectiva întemeiere de Biserici. De fapt, titlul de "apostol" nu poate fi un titlu onorific. El angajează în mod concret şi chiar în mod dramatic toată existenţa subiectului interesat. În prima Scrisoare către Corinteni Paul exclamă: "Nu sunt eu apostol? Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea în Domnul?" (9,1). În mod asemănător în a doua Scrisoare către Corinteni afirmă: "Voi sunteţi scrisoarea noastră... scrisoarea lui Cristos alcătuită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu" (3,2-3).

Aşadar, nu ne uimeşte dacă Ioan Gură de Aur vorbeşte despre Paul ca despre "un suflet de diamant" (Panegirice, 1,8), şi continuă spunând: "În acelaşi mod în care dând foc la diferite materiale focul se întăreşte şi mai mult..., tot aşa cuvântul lui Paul îi câştiga pentru propria cauză pe toţi cei cu care intra în relaţie şi cei care luptau împotriva lui, capturaţi de discursurile sale, deveneau un aliment pentru acest foc spiritual" (ibid., 7,11). Asta explică pentru ce Paul îi defineşte pe apostoli ca şi "colaboratori ai lui Dumnezeu" (1Cor 3,9; 2Cor 6,1), al cărui har acţionează cu ei. Un element tipic al adevăratului apostol, scos bine în evidenţă de sfântul Paul, este un fel de identificare între evanghelie şi evanghelizator, ambii destinaţi pentru aceeaşi soartă. De fapt, nimeni ca Paul nu a evidenţiat că vestirea crucii lui Cristos apare ca "scandal şi nebunie" (1Cor 1,23), împotriva căreia mulţi reacţionează cu neînţelegere şi refuz. Asta se întâmpla în acel timp şi nu trebuie să uimească faptul că la fel se întâmplă şi astăzi. De această soartă, de a apare "scandal şi nebunie", este deci părtaş apostolul şi Paul ştie asta: aceasta este experienţa vieţii sale. Corintenilor le scrie, nu fără o undă de ironie: "Căci ni se pare că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, apostolii, cei din urmă, ca nişte condamnaţi la moarte, fiindcă am devenit ca un spectacol pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni. Noi suntem nebuni pentru Cristos, voi sunteţi înţelepţi în Cristos; noi suntem slabi, voi sunteţi tari; voi vă bucuraţi de cinste, iar noi, de dispreţ. Până în ceasul de acum, suntem flămânzi şi însetaţi, suntem goi şi chinuiţi şi pribegim. Ne trudim, muncind cu mâinile noastre. Când suntem batjocoriţi, binecuvântăm; când suntem persecutaţi, răbdăm; când suntem insultaţi, răspundem cu blândeţe. Am ajuns gunoiul lumii, murdăria tuturor până acum" (1Cor 4,9-13). Este un autoportret al vieţii apostolice a sfântului Paul: în toate aceste suferinţe prevalează bucuria de a fi purtător al binecuvântării lui Dumnezeu şi al harului evangheliei.

De altfel, Paul împărtăşeşte cu filozofia stoică din timpul său ideea unei statornicii tenace în toate dificultăţile care-i vin în cale; dar el depăşeşte perspectiva pur umanistă, amintind de componenta iubirii lui Dumnezeu şi a lui Cristos: "Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: Pentru tine suntem daţi la moarte toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de înjunghiere. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Rom 8,35-39). Aceasta este certitudinea, bucuria profundă care-l conduce pe apostolul Paul în toate aceste evenimente: nimic nu ne poate despărţi de iubirea lui Dumnezeu. Şi această iubire este adevărata bogăţie a vieţii umane.

După cum se vede, sfântul Paul era dăruit evangheliei cu toată existenţa sa; am putea spune douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru! Şi îşi împlinea slujirea sa cu fidelitate şi cu bucurie, "ca să-i câştige măcar pe unii" (1Cor 9,22). Şi faţă de Biserici, deşi ştia că are un raport de paternitate cu ele (cf. 1Cor 4,15), dacă nu chiar de maternitate (cf. Gal 4,19), era în atitudine de completă slujire, declarând în mod admirabil: "Nu că am fi noi stăpâni peste credinţa voastră, ci vrem să colaborăm şi noi la bucuria voastră" (2Cor 1,24). Aceasta rămâne misiunea tuturor apostolilor lui Cristos în toate timpurile: a fi colaboratori ai bucuriei adevărate.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu