CATEHEZĂ 

Cateheze ale Papei Benedict
sursa: www.catholica.ro

miercuri, 3 septembrie 2008

Sfântul Paul (3)

"Convertirea" sfântului Paul

Iubiți frați și surori,

Cateheza de astăzi va fi dedicată experienței pe care a avut-o sfântul Paul pe drumul Damascului și deci aceleia care în mod obișnuit se numește convertirea sa. Chiar pe drumul Damascului, în primii 30 de ani din secolul I și după o perioadă în care persecutase Biserica, a avut loc momentul decisiv din viața lui Paul. Asupra acestui moment s-a scris mult și desigur din diferite puncte de vedere. Este sigur că acolo a avut loc o cotitură, ba chiar o răsturnare a perspectivei. Atunci el, pe neașteptate, a început să considere "pierdere" și "gunoi" tot ceea ce înainte constituia pentru el idealul maxim, aproape motivul de a fi al existenței sale (cf. Fil 3,7-8). Ce s-a întâmplat?

În această privință avem două tipuri de izvoare. Primul tip, cel mai cunoscut, sunt relatările făcute de Luca, care de trei ori povestește evenimentul în Faptele Apostolilor (cf. 9,1-19; 22,3-21; 26,4-23). Cititorul mediu este tentat probabil să se oprească prea mult asupra unor detalii, cum ar fi lumina din cer, căderea pe pământ, glasul care cheamă, noua stare de orbire, vindecarea prin căderea solzilor din ochi și postul. Însă toate aceste detalii se referă la centrul evenimentului: Cristos înviat apare ca o lumină splendidă și-i vorbește lui Saul, transformă gândirea lui și însăși viața lui. Strălucirea Celui Înviat îl face orb: apare astfel și în exterior ceea ce era realitatea sa interioară, orbirea sa față de adevăr, față de lumina care este Cristos. Și apoi "da"-ul său definitiv spus lui Cristos prin Botez redeschide din nou ochii săi, îl face realmente să vadă.

În Biserica antică, Botezul era numit și "iluminare", pentru că acest sacrament dă lumina, face realmente să vedem. Ceea ce se indică astfel în mod teologic, în Paul se realizează și fizic: vindecat de orbirea sa interioară, el vede bine. Așadar, sfântul Paul a fost transformat nu de o gândire, ci de un eveniment, de prezența irezistibilă a Celui Înviat, de care nu va putea niciodată să se îndoiască după aceea, așa de puternică a fost claritatea evenimentului, a acestei întâlniri. Ea a schimbat în mod fundamental viața lui Paul; în acest sens se poate și trebuie să se vorbească de o convertire. Această întâlnire este centrul relatării sfântului Luca, care este foarte posibil să fi folosit o relatare apărută probabil în comunitatea din Damasc. Acest lucru ni-l reprezintă coloritul local dat de prezența lui Anania și de numele atât al străzii cât și al proprietarului casei în care a stat Paul (cf. Fap 9,11).

Al doilea tip de izvoare despre convertire este constituit de înseși scrisorile sfântului Paul. El nu a vorbit niciodată în detaliu despre acest eveniment, deoarece cred că se putea presupune că toți cunoșteau esențialul acestei istorii a lui, toți știau că din persecutor a fost transformat în apostol fervent al lui Cristos. Și asta s-a întâmplat nu ca urmare a unei reflecții proprii, ci a unui eveniment puternic, a unei întâlniri cu Cel Înviat. Deși nu vorbește despre detalii, el amintește de mai multe ori despre acest fapt foarte important, anume că și el este martor al învierii lui Isus, a cărei revelare a primit-o în mod nemijlocit de la Isus însuși, împreună cu misiunea de apostol. Textul cel mai clar despre acest punct se găsește în relatarea sa despre ceea ce constituie centrul istoriei mântuirii: moartea și învierea lui Isus și aparițiile în fața martorilor (cf. 1Cor 15). Prin cuvinte din tradiția foarte veche, pe care și el a primit-o de la Biserica din Ierusalim, spune că Isus mort, răstignit, îngropat, înviat, apare, după înviere, lui Chefa, adică lui Petru, apoi celor doisprezece, apoi la cinci sute de frați care în acea vreme trăiau încă în cea mai mare parte, apoi lui Iacob, apoi tuturor apostolilor. Și la această relatare primită de la tradiție adaugă: "Ultimului dintre toți, mi s-a arătat și mie" (1Cor 15,8). Astfel lasă să se înțeleagă că acesta este fundamentul apostolatului său și al noii sale vieți. Există și alte texte în care apare același lucru: "Prin Isus Cristos am primit har și misiunea apostolică" (cf. Rom 1,5); de asemenea: "Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?" (1Cor 9,1), cuvinte prin care el face aluzie la un lucru pe care-l știu toți. Și în sfârșit textul cel mai răspândit se găsește în Gal 1,15-17: "Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a ales încă din sânul mamei mele și m-a chemat prin harul său, mi l-a descoperit pe Fiul său în mine ca să-l vestesc păgânilor, imediat, fără să mă sfătuiesc cu cineva. Și fără să urc la Ierusalim, la cei care erau apostoli înaintea mea, am mers în Arabia, apoi m-am întors din nou la Damasc". În această "autoapologie" subliniază cu hotărâre că și el este adevărat martor al Celui Înviat, are o proprie misiune primită în mod nemijlocit de la Cel Înviat.

Astfel putem vedea că cele două izvoare, Faptele Apostolilor și scrisorile sfântului Paul, converg și sunt de acord cu privire la punctul fundamental: Cel Înviat i-a vorbit lui Paul, l-a chemat la apostolat, a făcut din el un adevărat apostol, martor al învierii, cu misiunea specială de a vesti evanghelia păgânilor, lumii greco-romane. Și în același timp Paul a învățat că, în pofida aspectului nemijlocit al raportului său cu Cel Înviat, el trebuie să intre în comuniunea Bisericii, trebuie să primească Botezul, trebuie să trăiască în sintonie cu ceilalți apostoli. Numai în această comuniune cu toți el va putea să fie un adevărat apostol, așa cum scrie în mod explicit în prima Scrisoare către Corinteni: "Atât eu, cât și ei, noi predicăm astfel, iar voi astfel ați crezut" (1Cor 15,11). Există o singură vestire a Celui Înviat, pentru că Isus Cristos este unul singur.

După cum se vede, în toate aceste texte Paul nu interpretează niciodată acest moment ca un fapt de convertire. Pentru ce? Există multe ipoteze, însă pentru mine motivul este foarte clar. Această cotitură din viața sa, această transformare a întregii sale ființe nu a fost rodul unui proces psihologic, al unei maturizări sau evoluții intelectuale și morale, ci a venit din exterior, nu a fost rodul gândirii sale, ci al întâlnirii cu Cristos Isus. În acest sens nu a fost pur și simplu o convertire, o maturizare a "eului" său, ci a fost moarte și înviere pentru el însuși: a murit o existență a sa și s-a născut alta nouă cu Cristos înviat. În nici un alt mod nu se poate explica această reînnoire a lui Paul. Toate analizele psihologice nu pot să clarifice și să rezolve problema. Numai evenimentul, întâlnirea puternică cu Isus Cristos, este cheia pentru a înțelege ce s-a întâmplat: moarte și înviere, reînnoire din partea Celui care s-a arătat și a vorbit cu el. În acest sens mai profund putem și trebuie să vorbim de convertire. Această întâlnire este o reală reînnoire care a schimbat toți parametrii săi. Acum poate să spună ceea ce înainte era esențial și fundamental pentru el, a devenit pentru el "gunoi"; nu mai este "câștig", ci pierdere, pentru că de acum contează numai viața în Cristos.

Totuși nu trebuie să credem că Paul a fost așa de închis într-un eveniment orb. Este adevărat contrarul, deoarece Cristos înviat este lumina adevărului, lumina lui Dumnezeu însuși. Acest lucru a lărgit inima sa, l-a făcut deschis pentru toți. În acest moment nu a pierdut ceea ce era bun și adevărat în viața sa, în moștenirea sa, ci a înțeles în mod nou înțelepciunea, adevărul, profunzimea legii și a profeților, le-a reconsiderat în mod nou. În același timp, rațiunea sa s-a deschis la înțelepciunea păgânilor; deschizându-se lui Cristos cu toată inima, a devenit capabil de un dialog amplu cu toți, a devenit capabil să se facă totul pentru toți. Astfel putea realmente să fie apostolul păgânilor.

Venind acum la noi înșine, ne întrebăm ce înseamnă asta pentru noi? Înseamnă că și pentru noi creștinismul nu este o nouă filozofie sau o nouă morală. Creștini suntem numai dacă-l întâlnim pe Cristos. Desigur, el nu ni se arată în acest mod irezistibil, luminos, așa cum a făcut cu Paul pentru a face din el apostolul tuturor neamurilor. Dar și noi putem să-l întâlnim pe Cristos, în citirea Sfintei Scripturi, în rugăciune, în viața liturgică a Bisericii. Putem să atingem inima lui Cristos și să simțim că el atinge inima noastră. Numai în această relație personală cu Cristos, numai în această întâlnire cu Cel Înviat devenim realmente creștini. Și astfel se deschide rațiunea noastră, se deschide toată înțelepciunea lui Cristos și toată bogăția adevărului. Deci să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne lumineze, pentru ca să ne dăruiască în lumea noastră întâlnirea cu prezența sa: și astfel să ne dea o credință vie, o inimă deschisă, o mare iubire față de toți, capabilă să reînnoiască lumea.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire