CATEHEZĂ

Origene alexandrinul: viaţa şi opera
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 25 aprilie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Continuând parcursul meditaţiilor noastre despre marile personalităţi ale Bisericii antice, privim astăzi la una dintre cele mai importante dintre ele. Origene alexandrinul este într-adevăr una dintre personalităţile marcante pentru toată dezvoltarea gândirii creştine. El preia moştenirea lui Clement alexandrinul, asupra căruia am meditat miercurea trecută, şi o relansează într-o manieră atât de înnoită, încât imprimă o cotitură ireversibilă dezvoltării gândirii creştine. A fost un adevărat "maestru", şi exact aşa şi-l aminteau cu nostalgie şi emoţie elevii săi: nu doar un teolog strălucit, dar şi un mărturisitor exemplar al doctrinei pe care o transmitea. "El a învăţat", scrie Eusebiu din Cezareea, biograful său pasionat, "că purtarea trebuie să corespundă cuvântului, şi tocmai acesta a fost motivul care, ajutat de harul lui Dumnezeu, i-a inspirat pe mulţi să-l imite" (Hist. Eccl. 6,3,7).

Întreaga sa viaţă a fost pătrunsă de o neîncetată râvnă pentru martiriu. Avea şaptesprezece ani când, în cel de-al zecelea an al împăratului Septimius Sever, la Alexandria a izbucnit o persecuţie împotriva creştinilor. Clement, învăţătorul său, a părăsit oraşul, şi tatăl lui Origene, Leonida, a fost aruncat în carceră. Fiul său dorea cu ardoare martiriul, însă nu a putut să-şi împlinească acestă dorinţă. Atunci i-a scris tatălui, îndemnându-l să nu dea înapoi de la suprema mărturisire a credinţei. Şi când Leonida a fost decapitat, micul Origene a simţit că trebuie să-i urmeze exemplul. După patruzeci de ani, în timp ce predica la Cezareea, a făcut această mărturisire: "Nu-mi foloseşte la nimic că am avut un tată martir, dacă nu am o purtare bună şi nu fac cinste neamului meu, adică martiriului tatălui meu şi mărturiei care l-a făcut ilustru în Cristos" (Hom. Ez. 4,8). La predica următoare - când, datorită îngăduinţei deosebite a împăratului Filip Arabul, părea că trecuse de acum eventualitatea unei mărturii cruciale - Origene spune: "Dacă Dumnezeu mi-ar îngădui să fiu spălat în sângele meu, astfel încât să primesc cel de-al doilea botez acceptând moartea pentru Cristos, aş pleca sigur din această lume... Dar fericiţi sunt cei care merită astfel de lucruri" (Hom. Iud. 7,12). Aceste expresii arată toată năzuinţa lui Origene pentru botezul sângelui. Şi în cele din urmă această dorinţă irezistibilă îi este împlinită, cel puţin în parte. Vlăguit de suferinţele îndurate a murit un an mai târziu. Nu împlinise încă şaptezeci de ani.

Am amintit de acea "cotitură ireversibilă" pe care Origene a dat-o istoriei teologiei şi gândirii creştine. Dar în ce constă această "cotitură", această noutate atât de bogată în urmări? Ea corespunde în principiu fundamentării teologiei în explicarea Scripturilor. A face teologie însemna pentru el în mod fundamental a explica, a înţelege Scriptura; sau am putea spune şi că teologia sa este simbioza perfectă între teologie şi exegeză. Într-adevăr, specificul doctrinei origeniene pare să constea tocmai în invitaţia neîncetată la a trece de la litera la duhul Scripturii, pentru a înainta în cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi acest aşa-numit "alegorism", a scris von Balthasar, coincide perfect "cu dezvoltarea dogmei creştine realizată de învăţătura doctorilor Biserici", care - într-un fel sau altul - au învăţat "lecţia" de la Origene. Astfel tradiţia şi magisteriul, fundamentul şi garanţia cercetării teologice, ajung să se prezinte ca şi "Scriptură în act" (cfr. Origene: lumea, Cristos şi Biserica, tr. it., Milano 1972, p. 43). Putem spune de aceea că nucleul central al vastei opere literare a lui Origene constă în "tripla sa lectură" a Bibliei. Dar înainte de a prezenta această "lectură" se cuvine să aruncăm o privire generală asupra lucrării literare a Alexandrinului. Sfântul Ieronim în Epistola sa 33 enumeră titlurile a 320 de cărţi şi 310 predici ale lui Origene. Cu toate acestea cea mai mare parte a acestei opere s-a pierdut, dar chiar şi puţinul care rămâne face din el autorul cel mai prolific al primelor trei secole creştine. Raza sa de interes se întinde de la exegeză la dogmă, la filozofie, la apologetică, la ascetică şi la mistică. Este o viziune fundamentală şi globală a vieţii creştine.

Nucleul inspirator al acestei opere este, după cum am menţionat, "tripla lectură" a Scripturilor făcută de Origene în timpul vieţii sale. Cu această expresie voim să ne referim la trei modalităţi mai importante - care nu se succed între ele, ci se suprapun cel mai adesea - prin care Origene s-a dedicat studiului Scripturilor. Înainte de toate el a citit Biblia cu intenţia de a-i stabili cât mai bine textul şi de a-i oferi forma cea mai demnă de încredere. Acesta, spre exemplu, este primul pas: a şti cu adevărat ce anume este scris şi a şti ce anume voia această scriere în mod intenţionat la început (când a fost scrisă) să transmită. A făcut un studiu aprofundat cu acest scop şi a redactat o ediţie a Bibliei cu şase coloane paralele, de la stânga la dreapta, cu textul ebraic scris cu litere ebraice - el a avut legături şi cu rabinii pentru a înţelege bine textul original ebraic al Bibliei -, apoi textul ebraic scris cu caractere greceşti şi apoi patru traduceri diferite în limba greacă, ce îi permiteau să compare diferitele posibilităţi de traducere. De aici provine numele de "Hexaplară" ("şase coloane") atribuit acestei deosebit de mari sinopse. Acesta este aşadar primul punct: a şti cu exactitate ce anume este scris, textul ca atare. În al doilea rând Origene a citit în mod sistematic Biblia prin celebrele sale Comentarii. Ele reproduc cu fidelitate explicaţiile pe care maestrul le oferea în timpul şcolii, la Alexandria precum şi la Cezareea. Origene înaintează aproape verset cu verset, în mod minuţios, amplu şi aprofundat, cu observaţii de natură filologică şi doctrinară. El munceşte cu mare minuţiozitate pentru a cunoaşte bine ce anume voiau să spună autorii sacri.

În sfârşit, chiar mai înainte de a fi consacrat preot, Origene s-a dedicat foarte mult predicării Bibliei, adaptându-se unui auditoriu foarte variat. În orice caz, se remarcă şi în Omiliile sale, maestrul, dăruit întru totul interpretării sistematice a textului analizat, fragmentat pe rând în versete succesive. Şi în Omilii, Origene profită de toate ocaziile pentru a atrage atenţia asupra diferitelor dimensiuni ale sensului Sfintei Scripturi, care susţin sau exprimă un drum în creşterea credinţei: există sensul "literar", dar el ascunde profunzimi care nu se arată într-o primă fază; a doua dimensiune este sensul "moral": ce anume trebuie să facem pentru a trăi cuvântul; şi, în fine, sensul "spiritual", adică unitatea Scripturii, care în toată dezvoltarea sa vorbeşte despre Cristos. Duhul Sfânt este cel care ne face să înţelegem conţinutul cristologic şi astfel unitatea Scripturii în diversitatea sa. Ar fi foarte interesant de arătat aceasta. În cartea mea "Isus din Nazaret" am încercat într-o mică măsură să arăt în situaţia de astăzi aceste multiple dimensiuni ale Cuvântului, ale Sfintei Scripturi, care mai întâi trebuie să fie respectată tocmai în sensul istoric. Dar acest sens ne conduce spre Cristos, în lumina Duhului Sfânt, şi ne arată drumul, cum să trăim. Se găseşte un indiciu, spre exemplu, în a noua Omilie la Cartea Numerilor, unde Origene compară Scriptura cu nucile: "Astfel este doctrina Legii şi a Profeţilor la şcoala lui Cristos", afirmă predicatorul; "amară este litera, care este ca şi coaja (primul strat, cel verde); în doilea rând vei ajunge la scoarţă (partea tare), care este doctrina morală; în al treilea rând vei găsi sensul misterelor, din care se hrănesc sufletele sfinţilor în viaţa prezentă şi în cea viitoare (Hom. Num. 9,7).

Mai ales pe această cale Origene ajunge să promoveze în mod eficient "lectura creştină" a Vechiului Testament, reprimând într-o manieră strălucitoare provocarea acelor eretici - mai ales gnostici şi marcionişti - care opuneau unul altuia cele două Testamente până la a-l refuza pe cel Vechi. În această privinţă, în aceeaşi Omilie despre Cartea Numerilor Alexandrinul afirmă: "Eu nu numesc Legea un "Testament Vechi", dacă o înţeleg în Duh. Legea devine un "Testament Vechi" doar pentru cei care vor să înţeleagă "trupeşte", adică oprindu-se la litera textului. Dar "pentru noi, care o înţelegem şi o aplicăm în Duhul şi în sensul Evangheliei, Legea este mereu nouă, şi cele două Testamente sunt pentru noi un nou Testament, nu datorită localizării în timp, ci datorită noutăţii sensului... În schimb, pentru cel păcătos şi pentru cei care nu respectă legământul carităţii, şi Evangheliile se învechesc" (Hom. Num. 9,4).

Vă invit - şi astfel închei - să primiţi în inima voastră învăţătura acestui mare maestru în credinţă. El ne aminteşte cu avânt interior că, în citirea orantă (rugătoare) a Scripturii şi în angajarea coerentă a vieţii, Biserica se reînnoieşte şi reîntinereşte mereu. Cuvântul lui Dumnezeu, care nu se învecheşte niciodată, şi nici nu se epuizează vreodată, este mijlocul privilegiat prin care se ajunge la un asemenea scop. De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu este cel care, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne conduce mereu din nou la adevărul întreg (cfr Benedict XVI, Către participanţii la Congresul Internaţional pentru cel de-al XL-a aniversar al Constituţiei dogmatice «Dei Verbum», în: Insegnamenti, vol. I, 2005, pp. 552-553). Şi să-l rugăm pe Domnul să ne dea astăzi gânditori, teologi, exegeţi care să descopere această pluridimensionalitate, această actualitate permanentă a Sfintei Scripturi, noutatea sa pentru zilele noastre. Să ne rugăm ca Domnul să ne ajute să citim în mod orant (rugător) Sfânta Scriptură, să ne hrănim cu adevărat din adevărata pâine a vieţii, din Cuvântul său.

Traducere pr. Paul Butnaru