CATEHEZĂ

Femeile în slujba Evangheliei
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 14 februarie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Astăzi am ajuns la sfârşitul călătoriei noastre printre martorii creştinismului de la începuturi pe care îi menţionează scrierile neotestamentare. Şi folosim această ultimă etapă a acestui prim parcurs pentru a ne îndrepta atenţia spre multele figuri feminine care au avut un rol concret şi preţios în răspândirea Evangheliei. Mărturia lor nu poate fi dată uitării, ţinând cont şi de ceea ce Isus însuşi a spus despre femeia care i-a uns capul cu puţin înainte de Pătimire: "Adevăr vă spun, oriunde va fi predicată evanghelia aceasta în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei şi ceea ce a făcut ea" (Mt 26, 13; Mc 14,9). Domnul vrea ca aceşti martori ai Evangheliei, aceste figuri care au contribuit pentru creşterea credinţei în El, să fie cunoscute şi amintirea lor să fie vie în Biserică. Putem să distingem din punct de vedere istoric rolul femeilor în creştinismul de la începuturi, în timpul vieţii lui Isus şi de-a lungul evenimentelor primei generaţii de creştini.

Isus cu siguranţă, o ştim, a ales dintre discipolii săi doisprezece bărbaţi ca şi Părinţi ai noului Israel, i-a ales pentru ca "să fie cu El şi pentru a-i trimite să predice" (Mc 3,14-15). Acest fapt este evident, dar, în afara celor doisprezece, stâlpi ai Bisericii, părinţi ai noului Popor al lui Dumnezeu, au fost alese în numărul discipolilor şi multe femei. Doar foarte pe scurt pot să mă refer la cele care se află pe drumul lui Isus însuşi, începând cu profetesa Ana (cfr Lc 2,36-38) până la samariteancă (cfr In 4,1-39), la femeia siro-feniciană (cfr Mc 7,24-30), la femeia bolnavă de hemoragie (cfr Mt 9,20-22) şi la păcătoasa iertată (cfr Lc 7,36-50). Nu mă refer însă la protagonistele unora dintre grăitoarele parabole, spre exemplu gospodina care plămădeşte (Mt 13,33), femeia care pierde drahma (Mt 9,20-22) şi văduva care insistă pe lângă judecător (Lc 18,1-8). Mai semnificative pentru reflecţia noastră sunt acele femei care au avut un rol activ în cadrul activităţii lui Isus. În primul rând, gândul nostru se îndreaptă în mod firesc spre Fecioara Maria, care prin credinţa şi lucrarea sa maternă a colaborat în mod unic la mântuirea noastră, astfel încât Elisabeta a putut să o proclame "binecuvântată între femei" (Lc 1,42), adăugând: "fericită aceea care a crezut" (Lc 1,45). Devenită ucenică a Fiului, Maria a arătat la Cana totala încredere în el (cfr In 2,5) şi l-a urmat până sub cruce, unde a primit de la El o misiune maternă pentru toţi ucenicii lui din orice timp, reprezentaţi de Ioan (cfr In 19,25-27).

Sunt apoi diferite femei, care sub diverse titluri gravitează în jurul figurii lui Isus având responsabilităţi. Un exemplu elocvent sunt femeile care-l urmau pe Isus pentru a-l ajuta cu bunurile lor şi dintre care Luca ne transmite şi numele unora: Maria Magdalena, Ioana, Suzana şi "multe altele" (cfr Lc 8,2-3) Apoi Evangheliile ne precizează că femeile, spre deosebire de cei Doisprezece, nu l-au abandonat pe Isus în ceasul pătimirii (cfr Mt 27,56.61; Mc 15,40). Dintre ele se remarcă în mod particular Magdalena, care nu doar că a fost prezentă la pătimire, dar a fost de asemenea şi prima mărturisitoare şi vestitoare a Celui Înviat (cfr In 20,1.11-18). Tocmai Mariei din Magdala Sfântul Toma de Aquino îi rezervă unicul titlu de "apostolă la apostolilor" (apostolorum apostola), dedicându-i acest frumos comentariu: "După cum o femeie a vestit primului bărbat cuvinte purtătoare de moarte, la fel o femeie a fost prima care a anunţat apostolilor cuvinte purtătoare de viaţă" (Super Ioannem, ed. Cai, § 2519).

Şi în cadrul Bisericii de la începuturi prezenţa feminină este mai mult decât secundară. Nu insistăm asupra celor patru fiice (al căror nume nu este menţionat) ale "diaconului" Filip, din Cezarea Maritimă, toate înzestrate, după cum ne spune sfântul Luca, "cu darul profeţiei", ceea ce înseamnă facultatea de a interveni în mod public sub acţiunea Duhului Sfânt (cfr Fap 21,9). Caracterul succint al menţionării nu permite să tragem concluzii mai precise. Mai degrabă datorăm sfântului Paul o documentare mai amplă asupra demnităţii şi rolului eclezial femeii. El pleacă de la principiul fundamental, conform căruia pentru cei botezaţi nu doar că "nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber", dar totodată "nici bărbat, nici femeie". Motivul este că "toţi suntem una în Cristos Isus" (Gal 3,28), adică toţi suntem egali în aceeaşi demnitate fundamentală, deşi fiecare cu roluri specifice (cfr 1Cor 12,27-30). Apostolul acceptă ca şi un fapt normal ca în comunităţile creştine femeia să poată "profeţi" (cfr 1Cor 11,5), adică să vorbească deschis sub impulsul Duhului Sfânt, numai cu condiţia ca acest lucru să fie spre edificarea comunităţii şi să fie făcut în mod demn. Aşadar îndemnul ulterior, foarte cunoscut, ca "femeile în adunare să tacă" (1Cor 14,34) trebuie înţeles în mod corespunzător. Această problemă, foarte discutată, privind raportul dintre prima afirmaţie - femeile pot profeţi în cadrul adunării - şi cealalată - nu pot vorbi -, afirmaţii ce par a fi contradictorii, o lăsăm pe seama exegeţilor. Nu este aici locul explicării ei. Miercurea trecută am întâlnit deja figura Priscilei sau Prisca, soţia lui Acvila, care în două situaţii este în mod surprinzător amintită înaintea soţului (cfr Fap 18,18; Rom 16,3): şi ea şi soţul ei sunt oricum în mod explicit calificaţi de Paul ca şi sun-ergous, "colaboratori" (Rom 16,3).

Există şi alte aspecte care nu pot fi neglijate. Trebuie să luăm aminte, spre exemplu, la faptul că scurta Scrisoare către Filemon în realitate este adresată de Paul şi unei femei numită "Apfia" (cfr Flm 2). Traducerile latine şi siriace ale textului grec adaugă acestui nume "Apfia" şi apelativul de "soror carissima" (ibid.) şi trebuie spus că în comunitatea din Colos ea trebuie să fi ocupat un loc însemnat; în orice caz, este singura femeie menţionată de Paul între destinatarii unei scrisori. Într-un alt loc Apostolul menţionează o anume "Febe", calificată drept diakonos în Biserica din Cencreea, oraşul portuar de la est de Corint (cfr Rom 16,1-2). Deşi acest titlu în acele vremuri nu avea încă o valoare ministerială precisă, de tip ierarhic, el exprimă o adevărată şi proprie funcţie de responsabilitate a acestei femei în folosul comunităţii creştine. Paul recomandă să fie primită în mod cordial şi să fie ajutată "în tot ce ar avea nevoie", apoi adaugă "ea de fapt a ajutat pe mulţi, chiar şi pe mine". În acelaşi context epistolar Apostolul aminteşte cu spirit plin de delicateţe şi alte nume de femei: o anume Maria, apoi Trifena, Trifosa şi Perside "iubita", precum şi Iulia, despre care scrie deschis că "s-au străduit atât de mult pentru voi" sau "s-au străduit mult în Domnul" (Rom 16,6.12a.12b.15), subliniind astfel marea lor angajare în sânul Bisericii. Apoi, în Biserica din Filipi s-au distins două femei cu numele de "Evodia şi Sintiche" (Fil 4,2): menţiunea pe care Paul o face la bunăvoinţa reciprocă permite să se înţeleagă că cele două femei au avut un rol important în sânul acelei comunităţi.

În concluzie, istoria creştinismului ar fi avut o dezvoltare foarte diferită dacă nu ar fi fost contribuţia generoasă a multor femei. De aceea, după cum a scris şi venerabilul şi scumpul meu Predecesor Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem, "Biserica mulţumeşte pentru toate femeile şi pentru fiecare în parte... Biserica aduce mulţumire pentru toate manifestările "geniului" feminin apărute de-a lungul istoriei, în mijlocul tuturor popoarelor şi naţiunilor; mulţumeşte pentru toate carismele pe care Duhul Sfânt le oferă femeilor în istoria Poporului lui Dumnezeu, pentru toate victoriile pe care ea le datorează credinţei, speranţei şi carităţii lor: mulţumeşte pentru toate roadele sfinţeniei feminine" (n. 31). După cum se vede, elogiul cuprinde femeile din cursul istoriei Bisericii şi este exprimat în numele întregii comunităţi ecleziale. Şi noi ne unim în această apreciere mulţumind Domnului pentru că El conduce Biserica sa, generaţie după generaţie, colaborând fără deosebire cu bărbaţi şi femei, care ştiu să facă să rodească credinţa şi botezul lor pentru binele întregului Trup eclezial, spre mai marea slavă a lui Dumnezeu.

Traducere pr. Paul Butnaru