CATEHEZĂ

Barnaba, Silvan şi Apolo
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 31 ianuarie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Continuând călătoria noastră printre protagoniştii creştinismului de la început, dedicăm astăzi atenţia noastră unora dintre colaboratorii sfântului Paul. Trebuie să recunoaştem că Apostolul este un exemplu elocvent de om deschis faţă de colaborare: în Biserică el nu vrea să facă totul de unul singur, dar se foloseşte de numeroşi şi diferiţi colegi. Nu ne putem opri asupra tuturor acestor ajutoare preţioase, întrucât sunt mulţi. Este suficient să amintim, printre alţii, pe Epafras (cfr. Col 1,7; 4,12; Fm 23), Epafrodit (cfr. Fil 2,25; 4,18), Tihic (cfr. Fap 20,4; Ef 6,21; Col 4,7; 2Tim 4,12; Tit 3,12), Urban (cfr. Rom 16,9), Gaius şi Aristarh (cfr. Fap 19,29; 20,4; 27,2; Col 4,10). Şi femei precum Febe (cfr. Rom 16,1), Trifena şi Trifosa (cfr. Rom 16,12), Perside, mama lui Rufus - despre care Paul spune: "Este şi mama mea" (cfr. Rom 16,12-13) - şi să nu uităm de soţi precum Priscila şi Aquila (cfr. Rom 16,3; 1Cor 16,19; 2Tim 4,19). Astăzi, în această mare echipă de colaboratori şi colaboratoare ale sfântului Paul ne îndreptăm atenţia asupra a trei dintre aceste persoane, care au desfăşurat un rol cu totul semnificativ în evanghelizarea de la începuturi: Barnaba, Silvan şi Apolo.

Barnaba înseamnă "fiul mângâierii" (Fap 4,36) şi este supranumele unui iudeo-levit originar din Cipru. Stabilit la Ierusalim, el a fost unul dintre primii care au îmbrăţişat credinţa creştină, după învierea Domnului. Cu mare generozitate a vândut un teren care îi aparţinea oferind contravaloarea Apostolilor pentru nevoile Bisericii (cfr. Fap 4,37). El a fost acela care s-a făcut garant al convertirii lui Saul în faţa comunităţii creştine de la Ierusalim, care încă nu credea în vechiul persecutor (cfr. Fap 9,27). Trimis la Antiohia Siriei, s-a dus să-l aducă pe Paul din Tars, de acolo de unde se retrăsese, şi împreună cu el a umblat un an întreg, dedicându-se evanghelizării acelui important oraş, în a cărui Biserică Barnaba era cunoscut ca şi profet şi învăţător (cfr. Fap 13,1). Astfel Barnaba, în momentul primelor convertiri ale păgânilor, a înţeles că aceea era ora lui Saul, care se retrăsese la Tars, oraşul său. S-a dus acolo să-l caute. Prin urmare, în acel moment important, aproape că l-a restituit pe Paul Bisericii; i l-a dăruit, în acest sens, încă o dată pe Apostolul Neamurilor. De la Biserica antiohiană Barnaba a fost trimis în misiune împreună cu Paul, realizând ceea ce este cunoscut sub numele de prima călătorie misionară a Apostolului. În realitate, este vorba de o călătorie misionară a lui Barnaba, el fiind adevăratul responsabil, căruia Paul i s-a alăturat ca şi colaborator, ajungând până în regiunile Ciprului şi Anatoliei central-meridionale, în actuala Turcie, cu oraşele Atalia, Perga, Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra şi Derbe (cfr. Fap 13-14). Împreună cu Paul s-a îndreptat apoi spre aşa-numitul Conciliu de la Ierusalim unde, după o analiză profundă, Apostolii şi Bătrânii au hotărât să separe practica circumciziunii de identitatea creştină (cfr. Fap 15,1-35). Doar aşa, la sfârşit, au făcut în mod oficial posibilă Biserica păgânilor, o Biserică fără circumciziune: suntem fii ai lui Abraham doar prin credinţa în Cristos.

Cei doi, Paul şi Barnaba, au ajuns apoi la neînţelegere, la începutul celei de-a doua călătorii misionare, întrucât Barnaba era de părere să-l ia ca şi însoţitor pe Ioan Marcu, în timp ce Paul nu voia, deoarece tânărul se despărţise de ei în călătoria precedentă (cfr. Fap 13,13; 15,36-40). Aşadar şi între sfinţi apar neînţelegeri, tensiuni, controverse. Acest fapt mie mi se pare foarte consolant, întrucât vedem că sfinţii nu sunt "căzuţi din cer". Sunt oameni ca şi noi, având probleme chiar mari. Sfinţenia nu constă în a nu fi greşit sau păcătuit niciodată. Sfinţenia creşte în capacitatea de convertire, de căinţă, de disponibilitate de a începe din nou, şi mai ales în capacitatea de împăcare şi iertare. Şi astfel Paul, care fusese mai degrabă aspru şi dur în confruntările cu Marcu, până la urmă se află din nou cu el. În ultimele Scrisori ale sfântului Paul, către Filemon şi în cea de-a doua către Timotei, tocmai Marcu apare ca şi "colaboratorul meu". Nu este aşadar faptul de a nu fi greşit niciodată, ci capacitatea de reconciliere şi iertare aceea care ne face sfinţi. Şi toţi putem învăţa acest drum de sfinţenie. În orice caz Barnaba, împreună cu Ioan Marcu, a plecat din nou spre Cipru (cfr. Fap 15,39) în jurul anului 49. Din acel moment urma sa se pierde. Tertulian îi atribuie Scrisoarea către Evrei, fapt ce nu pare lipsit de veridicitate întrucât, fiind din tribul lui Levi, Barnaba putea să aibă un interes pentru tema preoţiei. Şi Scrisoarea către Evrei ne interpretează în mod extraordinar preoţia lui Isus.

Un alt însoţitor al lui Paul a fost Sila, forma grecizată a unui nume ebraic (poate sheal, "a cere, a invoca", care este aceeaşi rădăcină a numelui "Saul"), de unde provine şi forma latinizată Silvan. Numele Sila este atestat doar în cartea Faptele Apostolilor, în timp ce Silvan apare doar în Scrisorile pauline. El era un iudeu din Ierusalim, unul dintre primii care a devenit creştin, şi în acea Biserică se bucura de mare stimă (cfr. Fap 15,22), fiind considerat profet (cfr. Fap 15,32). A fost însărcinat să aducă la cunoştinţă "fraţilor din Antiohia, Siria şi Cilicia" (Fap 15,23) hotărârile luate la Conciliul din Ierusalim şi să le explice. În mod evident era considerat capabil să înfăptuiască o astfel de mediere între Ierusalim şi Antiohia, între iudeo-creştini şi creştinii de origine păgână, şi să slujească astfel la unitatea Bisericii în diversitatea riturilor şi originilor. Când Paul s-a despărţit de Barnaba, l-a luat tocmai pe Sila ca şi nou însoţitor în călătorie (cfr. Fap 15,40). Împreună cu Paul el a ajuns în Macedonia (cu oraşele Filipi, Tesalonic şi Berea), unde s-a oprit în timp ce Paul a continuat drumul spre Atena şi apoi Corint. Sila l-a ajuns la Corint, unde a cooperat la predicarea Evangheliei; de fapt, în cea de-a doua Scrisoare trimisă de Paul acelei Biserici, se vorbeşte despre "Isus Cristos, pe care l-am predicat între voi, eu, Silvan şi Timotei" (2Cor 1,19). Se explică astfel cum de apare el ca şi co-expeditor, împreună cu Paul şi Timotei, al celor două Scrisori către Tesaloniceni. Şi acest aspect mi se pare important. Paul nu lucrează de unul singur, în mod individual, ci împreună cu aceşti colaboratori ca şi "noi" ai Bisericii. Acest "eu" al lui Paul nu este un "eu" izolat, dar un "eu" în "noi" al Bisericii, în "noi" al credinţei apostolice. Silvan este menţionat şi în Prima Scrisoare a lui Petru unde se citeşte: "V-am scris prin Silvan, fratele credincios" (5,12). Astfel vedem şi comuniunea Apostolilor. Silvan îl slujeşte pe Paul, îl slujeşte şi pe Petru, întrucât Biserica este una şi anunţul misionar este unic.

Al treilea însoţitor al lui Paul, despre care vrem să amintim, se numeşte Apolo, probabil o abreviere a numelui Apoloniu sau Apolodor. Deşi este vorba de un nume de uzanţă păgână, el era un fervent evreu din Alexandria Egiptului. Luca în Faptele Apostolilor îl descrie drept "om cult, cunoscător al Scripturilor... plin de fervoare" (18,24-25). Intrarea lui Apolo pe scena primei evanghelizări are loc în oraşul Efes: acolo s-a îndreptat pentru a predica şi acolo a avut norocul să-i întâlnească pe soţii creştini Priscila şi Aquila (cfr. Fap 18,26), care l-au introdus într-o cunoaştere mai completă a "căii Domnului" (cfr. Fap 18,26). De la Efes a trecut în Ahaia ajungând în oraşul Corint; aici a ajuns cu ajutorul unei scrisori a creştinilor din Efes, care le recomandau corintenilor să-i facă o primire bună (cfr. Fap 18,27). La Corint, după cum ne relatează Luca, "a fost foarte util celor care prin lucrarea harului deveniseră credincioşi; îi combătea cu tărie pe iudei, demonstrând public prin Scripturi că Isus este Cristosul" (Fap 18,27-28), Mesia. Succesul său în acel oraş a avut însă un deznodământ dificil, întrucât au fost unii membri ai acelei Biserici care în numele său, fascinaţi de modul său de a vorbi, s-au opus altora (cfr 1Cor 1,12, 3,4-6; 4,6). Paul în Prima Scrisoare către Corinteni îşi exprimă preţuirea pentru lucrarea lui Apolo, dar le reproşează corintenilor faptul de a fi sfâşiat Trupul lui Cristos divizându-se în fracţiuni duşmane. El desprinde o importantă învăţătură din toată această tensiune: atât eu cât şi Apolo - spune el - nu suntem altceva decât diakonoi, adică simpli miniştri, prin care aţi ajuns la credinţă (cfr 1Cor 3,5). Fiecare are o misiune aparte în ogorul Domnului: "Eu am plantat, Apolo a udat, dar este Dumnezeu cel care a făcut să crească... Suntem aşadar colaboratori ai lui Dumnezeu, şi voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu (1Cor 3,6-9). Reîntors la Efes, Apolo a rezistat invitaţiei lui Paul de a se întoarce îndată la Corint, amânând călătoria pentru o dată ulterioară necunoscută nouă (cfr 1Cor 16,12). Nu avem alte date despre el, chiar dacă unii cercetători se gândesc la el ca şi posibil autor al Scrisorii către Evrei, care conform lui Tertulian, ar fi fost scrisă de Barnaba.

Toţi aceşti trei oameni strălucesc pe firmamentul mărturisitorilor Evangheliei printr-un aspect comun mai mult decât prin caracteristicile proprii fiecăruia. În comun, dincolo de originea iudaică, au dedicarea faţă de Isus Cristos şi Evanghelie, împreună cu faptul de a fi fost toţi trei colaboratori ai sfântului Paul. În această originară misiune evanghelizatoare ei au găsit sensul vieţii lor, şi tocmai astfel stau în faţa noastră ca şi modele luminoase de dăruire gratuită şi generozitate. Şi ne putem gândi din nou, la sfârşit, la această frază a sfântului Paul: atât Apolo, cât şi eu suntem toţi miniştri ai lui Isus, fiecare în felul său, întrucât Dumnezeu este cel care face să crească. Acest cuvânt este valabil şi astăzi pentru toţi, atât pentru Papa, cât şi pentru Cardinali, Episcopi, preoţi, laici. Toţi suntem umili miniştri ai lui Isus. Slujim Evanghelia cât putem, conform darurilor noastre, şi îl rugăm pe Dumnezeu ca să facă El să crească astăzi Evanghelia sa, Biserica sa.

Traducere pr. Paul Butnaru