CATEHEZĂ

Sfântul Ştefan, primul martir
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 10 ianuarie 2007

Dragi fraţi şi surori,

După timpul sărbătorilor ne reîntoarcem la catehezele noastre. Am meditat împreună cu dumneavoastră asupra figurilor celor 12 Apostoli şi a sfântului Paul. Apoi am început să reflectăm asupra altor figuri ale Bisericii de la începuturi şi astfel astăzi vrem să ne oprim asupra persoanei sfântului Ştefan, sărbătorit de Biserică în ziua de după Crăciun. Sfântul Ştefan este cel mai reprezentativ dintr-un grup de şapte însoţitori. Tradiţia vede în acest grup germenele viitorului minister al "diaconilor", chiar dacă trebuie menţionat că această denumire lipseşte din cartea Faptele Apostolilor. Importanţa lui Ştefan reiese în orice caz din faptul că Luca, în această importantă carte a sa, îi dedică două capitole întregi.

Relatarea sfântului Luca pleacă de la observarea unei subdiviziuni intrată în uz în interiorul Bisericii de la Ierusalim din primele veacuri: aceasta era, într-adevăr, formată în întregime din creştini de origine ebraică, dar dintre aceştia unii erau originari din pământul Israelului şi erau numiţi "evrei", în timp ce alţii de origine ebraică veterotestamentară proveneau din diaspora greacă şi erau numiţi "elenişti". Iată problema care apăruse: cei care se aflau în mai mare necesitate dintre elenişti, mai ales văduvele lipsite de orice sprijin social, erau urmărite de riscul de a fi neglijate în asistenţa oferită pentru susţinerea zilnică. Pentru a-i feri de aceste dificultăţi pe Apostoli, rezervându-şi rugăciunea şi ministerul Cuvântului ca şi misiune centrală a lor, au decis să lase această sarcină în grija a "şapte oameni cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune" pentru a se ocupa de datoria acestei asistenţe (Fap 6,2-4), adică de serviciul social caritativ. În acest scop, după cum ne spune Luca, la propunerea Apostolilor discipolii au ales şapte oameni. Avem menţionate şi numele acestora. Ei sunt: "Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, Filip, Procor, Nicanor, Timon, Parmenas şi Nicolae. Pe aceştia i-au adus înaintea Apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile asupra lor" (Fap 6,5-6).

Gestul impunerii mâinilor poate avea diferite semnificaţii. În Vechiul Testament gestul are mai ales semnificaţia de transmitere a unei misiuni importante, aşa cum a făcut Moise cu Iosue (cfr. Nm 27,18-23), desemându-l astfel drept succesor al său. Pe această linie şi Biserica din Antiohia va folosi acest gest pentru a-i trimite pe Paul şi Barnaba în misiune la popoarele lumii (cfr. Fap 13,3). La o impunere similară a mâinilor asupra lui Timotei, pentru a-i transmite o misiune oficială, fac referinţă cele două Scrisori pauline adresate lui (cfr. 1Tim 4,14; 2Tim 1,6). Faptul că este vorba de o acţiune importantă, ce trebuie împlinită cu responsabilitate, se înţelege din ceea ce se poate citi în Prima Scrisoare către Timotei: "Nu te grăbi să-ţi impui mâinile peste cineva şi nici nu te face părtaş la păcatele altora" (5,22). Aşadar vedem că gestul impunerii mâinilor se dezvoltă pe linia unui semn sacramental. În cazul lui Ştefan şi a însoţitorilor săi este vorba cu siguranţă de o transmitere oficială, din partea Apostolilor, a unei misiuni şi totodată implorarea unui har pentru a o exercita.

Lucrul cel mai important ce trebuie observat este faptul că, dincolo de serviciile caritative, Ştefan are şi o misiune de evanghelizare în raport cu conaţionalii lui, aşa-numiţii "elenişti". Luca de fapt insistă asupra faptului că el, "plin de har şi de putere" (Fap 6,8), prezintă în numele lui Isus o nouă interpretare a lui Moise şi a însăşi Legii lui Dumnezeu, reciteşte Vechiul Testament în lumina vestirii morţii şi învierii lui Isus. Această nouă lectură a Vechiului Testament, o lectură cristologică, provoacă reacţiile Iudeilor care interpretează cuvintele sale drept o blasfemie (cfr. Fap 6,11-14). Din acest motiv el este condamnat la lapidare. Şi sfântul Luca ne transmite ultimul discurs al sfântului, o sinteză a predicării sale. După cum Isus a arătat discipolilor de la Emaus că tot Vechiul Testament vorbeşte despre el, despre crucea şi învierea sa, la fel sfântul Ştefan, urmând învăţătura lui Isus, citeşte tot Vechiul Testament în cheie cristologică. Arată că misterul Crucii stă în centrul istoriei mântuirii relatată de Vechiul Testament, arată că într-adevăr Isus, cel răstignit şi înviat, este punctul de sosire al acestei întregi istorii. Şi arată prin urmare şi că cultul templului s-a încheiat şi că Isus, înviat, este noul şi adevăratul "templu". Tocmai acest "nu" faţă de templu şi cultul său provoacă însăşi condamnarea sfântului Ştefan, care, în acest moment - ne spune sfântul Luca - fixându-şi privirea spre cer a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta sa. Şi văzând cerul, pe Dumnezeu şi pe Isus, sfântul Ştefan a spus: "Iată! Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu." (Fap 7,56). Urmează martiriul său, care de fapt este modelat după patima lui Isus însuşi, întrucât el încredinţează "Domnului Isus" propriul suflet şi se roagă pentru ca păcatul ucigaşilor săi să nu le fie luat în seamă (cfr. Fap 7,59-60).

Locul martiriului lui Ştefan la Ierusalim este în mod tradiţional identificat puţin în afara Porţii Damascului, la nord, unde acum se ridică tocmai biserica Sfântului Ştefan lângă vestita Şcoală Biblică a Dominicanilor. Uciderea lui Ştefan, primul martir al lui Cristos, a fost urmată de o persecuţie locală împotriva discipolilor lui Isus (cfr. Fap 8,1), prima verificată în istoria Bisericii. Ea a constituit ocazia concretă care a forţat grupul creştinilor iudeo-elenişti să fugă din Ierusalim şi să se împrăştie. Goniţi din Ierusalim, ei s-au transformat în misionari pelerini: "Cei care se împrăştiaseră, treceau din loc în loc vestind cuvântul" (Fap 8,4). Persecuţia şi dispersarea ce i-a urmat devin misiune. Evanghelia s-a răspândit astfel în Samaria, în Fenicia şi în Siria până la marele oraş al Antiohiei, unde, conform lui Luca, ea a fost vestită pentru prima dată şi păgânilor (cfr Fap 11,19-20) şi unde totuşi a răsunat pentru prima dată numele de "creştini" (Fap 11,26).

În mod particular, Luca notează că cei care l-au ucis pe Ştefan cu pietre "au aşezat hainele lui la picioarele unui tânăr, numit Saul" (Fap 7,58), acela care din persecutor va deveni apostolul ilustru al Evangheliei. Aceasta înseamnă că tânărul Saul trebuie să fi auzit predica lui Ştefan, şi să fi cunoscut aşadar conţinutul ei principal. Şi sfântul Paul era probabil dintre cei care, urmărind şi auzind acest discurs, "fremătau de furie în inima lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui" (Fap 7,54). Şi aici putem vedea minunile Providenţei divine. Saul, adversarul înverşunat al viziunii lui Ştefan, după întâlnirea cu Cristos înviat pe drumul Damascului, reia lectura cristologică a Vechiului Testament făcută de Protomartir, o aprofundează şi o completează, şi astfel devine "Apostolul Neamurilor". Legea este împlinită, aşa învaţă el, în crucea lui Cristos. Şi credinţa în Cristos, comuniunea cu iubirea lui Cristos este adevărata împlinire a întregii Legi. Acesta este conţinutul predicării lui Paul. El arată astfel că Dumnezeul lui Abraham devine Dumnezeul tuturor. Şi toţi cei care cred în Isus Cristos, ca şi fii ai lui Abraham, devin părtaşi ai promisiunilor. În misiunea sfântului Paul se împlineşte viziunea lui Ştefan.

Istoria lui Ştefan ne spune multe lucruri. Spre exemplu, ne învaţă că nu este trebuie să disociem angajarea socială a carităţii de vestirea curajoasă a credinţei. Era unul dintre cei şapte însărcinaţi mai ales cu slujirea carităţii. Dar nu era posibil să separe caritatea de vestire. Astfel, prin caritate, îl anunţă pe Cristos răstignit, până în punctul de a accepta şi martiriul. Aceasta este prima lecţie pe care o putem învăţa de la figura sfântului Ştefan: caritatea şi vestirea merg mereu împreună. Mai ales, sfântul Ştefan ne vorbeşte despre Cristos, despre Cristos răstignit şi înviat ca şi centru al istoriei şi al vieţii noastre. Putem înţelege că Crucea rămâne mereu centrală în viaţa Bisericii şi, de asemenea, în viaţa noastră personală. În istoria Bisericii nu va lipsi niciodată patima, persecuţia. Şi tocmai persecuţia devine, conform celebrei fraze a lui Tertulian, izvor de misiune pentru noii creştini. Citez cuvintele sale: "Noi ne înmulţim ori de câte ori suntem seceraţi de voi: este o sămânţă sângele creştinilor" (Apologetica 50,13: Plures efficimur quoties metimur a vobis: semen este sanquis christianorum). Dar şi în viaţa noastră crucea, care nu va lipsi niciodată, devine binecuvântare. Şi acceptând crucea, ştiind că ea devine şi este binecuvântare, învăţăm bucuria creştinului şi în momentele de dificultate. Valoarea mărturiei este de neînlocuit, întrucât la ea conduce Evanghelia şi din ea se hrăneşte Biserica. Sfântul Ştefan să ne înveţe a face comoară din aceste lecţii, să ne înveţe să iubim Crucea, întrucât ea este drumul pe care Cristos soseşte mereu, din nou, în mijlocul nostru.

Traducere pr. Paul Butnaru