CATEHEZĂ

Paul şi Biserica
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 22 noiembrie 2006

Dragi fraţi şi surori,

Astăzi completăm întâlnirile noastre cu apostolul Paul, dedicându-i o ultimă reflecţie. Nu putem de fapt să ne luăm rămas bun de la el fără să luăm în consideraţie unul dintre aspectele decisive ale activităţii sale şi una dintre temele cele mai importante ale gândirii sale: realitatea Bisericii. Trebuie înainte de toate să constatăm că primul său contact cu persoana lui Isus se realizează prin mărturia comunităţii creştine din Ierusalim. A fost o întâlnire furtunoasă. Aflându-se despre noul grup al celor credincioşi, el devine imediat un persecutor acerb al acestora. O recunoaşte el însuşi de mai bine de trei ori în diferite Scrisori: «Am persecutat Biserica lui Dumnezeu» scrie (1Cor 15,9; Gal 1,13; Fil 3,6), ca şi cum ar prezenta acest comportament al său ca pe cea mai mare crimă.

Bineînţeles, pentru el a fost determinant ceea ce s-a întâmplat pe drumul Damascului, dar în realitate nu aceea a fost prima sa întâlnire cu Isus. Cartea Faptele Apostolilor aminteşte prezenţa sa la evenimentul delapidării lui Ştefan (7,58) şi aprobarea dată de el la condamanarea diaconului (8,1). Acest lucru ne permite să facem cu uşurinţă o primă şi importantă observaţie: la Isus se ajunge în mod normal, pentru a-l primi sau a-l refuza, prin mijlocirea comunităţii credincioşilor. Acest lucru este atât de evident încât şi cele consemnate despre Isus şi oferite de către autorii antici păgâni, precum Svetoniu, Tacitus, Pliniu cel Tânăr, nu sunt rodul unui interes direct pe care aceştia l-ar fi arătat faţă de persoana lui Isus, ci provin din contactul acestora cu grupul celor care credeau în el. Aşadar, viaţa Bisericii este aceea care suscită interesul sau cel puţin întrebarea despre Isus, adică: la Isus se ajunge trecând în mod normal prin Biserică!

Într-un anumit sens, acest lucru s-a confirmat, spuneam, şi pentru Paul, care a întâlnit Biserica mai înainte de a-l întâlni pe Isus. Acest contact, însă, în cazul său, a fost neroditor, nu a generat adeziunea, ci o repulsie violentă. Pentru Paul, adeziunea la Biserică a fost favorizată de o întâlnire directă cu Cristos, care, arătându-i-se pe drumul Damascului, s-a identificat cu Biserica şi l-a făcut să înţeleagă că persecutarea Bisericii era de fapt persecutarea Lui, Domnul. De fapt, Cel Înviat i-a zis lui Paul, persecutorul Bisericii: "Saul, Saul! De ce mă persecuţi?" (Fap 9,4). Persecutând Biserica, îl persecuta pe Cristos. Paul, atunci, s-a convertit, în acelaşi timp, atât la Cristos cât şi la Biserică. De aici se înţelege de ce Biserica a fost apoi atât de prezentă în gândurile, în inima şi în activitatea lui Paul. În primul rând s-a observat prin faptul că el a fondat câteva Biserici în diferitele oraşe în care a umblat ca şi evanghelizator. Când vorbeşte despre «grija sa pentru toate Bisericile» (2Cor 11,28), el se gândeşte la diferitele comunităţi creştine fondate din loc în loc în Galaţia, în Ionia, în Macedonia şi în Ahaia. Unele dintre acele Biserici i-au generat chiar şi frământări şi neplăceri, după cum s-a întâmplat spre exemplu în Bisericile din Galaţia, pe care el le-a văzut "trecând la o altă evanghelie" (Gal 1,6), lucru împotriva căruia s-a opus cu mare hotărâre. Cu toate acestea el simţea legătura sa cu Bisericile fondate de el nu într-o manieră rece şi birocratică, dar profundă şi plină de pasiune. Astfel, spre exemplu, îi numeşte pe filipeni «fraţii mei iubiţi şi doriţi, bucuria şi coroana mea» (4,1). În alte situaţii compară diferitele Comunităţi cu o scrisoare de recomandare unică în felul ei: «voi sunteţi scrisoarea noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii» (2Cor 3,2). Altă dată arată în dificultăţile lor un adevărat şi propriu sentiment nu doar de paternitate dar chiar de maternitate, ca atunci când se adresează destinatarilor săi numindu-i drept «copii mei, pentru care îndur din nou chinurile naşterii până când Cristos se va forma în voi» (Gal 4,19; şi cfr. 1Cor 4,14-15; 1Tes 2,7-8).

În Scrisorile sale Paul ne face cunoscută şi doctrina sa despre Biserică. Astfel este foarte cunoscută originala sa definiţie a Bisericii ca şi «trup al lui Cristos», pe care nu o găsim în alţi autori creştini ai primului secol (cfr. 1Cor 12,27; Ef 4,12; 5,30; Col 1,24). Rădăcina cea mai profundă a acestei denumiri a Bisericii o găsim în Sacramentul trupului lui Cristos. Iată ce spune sfântul Paul: "Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup" (1Cor 10,17). În aceeaşi Euharistie Cristos ne dă Trupul său şi ne face Trupul său. În acest sens sfântul Paul spune Galatenilor: "Voi toţi sunteţi una în Cristos" (Gal 3,28). Prin toate acestea Paul ne face să înţelegem că există nu doar o apartenenţă a Bisericii la Cristos, dar şi o anumită formă de echivalare şi de identificare a Bisericii cu Cristos însuşi. Şi tocmai de aici derivă măreţia şi nobleţea Bisericii, adică a noastră a tuturor care facem parte din ea: a fi noi membre ale lui Cristos, ca şi o extensie a prezenţei sale personale în lume. Şi de aici decurge, în mod firesc, datoria noastră de a trăi cu adevărat în conformitate cu Cristos. De aici iau naştere şi îndemnurile lui Paul referitoare la diferitele carisme care însufleţesc şi structurează comunitatea creştină. Toate acestea provin dintr-un singur izvor, care este Duhului Tatălui şi al Fiului, ştiind bine că în Biserică nu există nimeni care să fie îndepărtat, întrucât, după cum scrie Apostolul, «fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor» (1Cor 12,7). Important, însă, este faptul ca toate carismele să coopereze pentru edificarea comunităţii şi să nu devină, în mod contrar, motiv de dezbinare, ruptură. În această privinţă Paul se întreabă în mod retoric: «Oare a fost Cristos împărţit?» (1Cor 1,13). El ştie bine şi ne învaţă că este necesar să menţinem «unitatea Duhului în legătura păcii pentru că este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă» (Ef 4,3-4).

În mod evident, a sublinia exigenţa unităţii nu înseamnă a susţine că trebuie să se recurgă la uniformizarea şi aplatizarea vieţii bisericeşti după un singur mod de operare. În altă parte Paul învaţă (chiar contrariul): «Nu stingeţi Duhul» (1Tes 5,19), adică să se facă cu generozitate loc dinamismului imprevizibil al manifestărilor carismatice ale Duhului, care este izvor de energie şi vitalitate mereu nouă. Dar dacă există un criteriu la care Paul ţine mult, acesta este zidirea reciprocă: "totul să se facă spre edificare" (1Cor 14,26). Totul trebuie să colaboreze la construirea ordonată a ţesutului eclezial, nu doar fără oprire, dar şi fără grabă şi ruptură. Există apoi şi o Scrisoare a sfântului Paul care ajunge să prezinte Biserica drept mireasă a lui Cristos (cfr. Ef 5,21-33). Astfel se reia o metaforă profetică veche, care făcea din poporul lui Israel soţia Dumnezeului alianţei (cfr. Os 2,4.21; Is 54,5-8): aceasta pentru a exprima cât de inime sunt raporturile dintre Cristos şi Biserica sa, atât în sensul că ea este obiectul celei mai tandre iubiri din partea Domnului ei, cât şi în sensul că iubirea trebuie să fie reciprocă şi că aşadar şi noi, întrucât suntem membre ale Bisericii, trebuie să demonstrăm o credinţă plină de pasiune faţă de El.

Prin urmare este în joc un raport de comuniune: aşa-numita legătură verticală dintre Isus Cristos şi noi toţi, dar şi aceea orizontală dintre toţi cei care se disting în lume prin faptul că "invocă numele Domnului nostru Isus Cristos" (1Cor 1,2). Aceasta este definiţia noastră: noi facem parte dintre cei care invocă numele Domnului Isus Cristos. Se înţelege aşadar bine cât de dezirabilă este realizarea a ceea ce Paul însuşi le doreşte corintenilor în scrierile sale: «Dacă toţi fac profeţii şi ar intra cineva fără credinţă sau neştiutor, va fi denunţat de toţi şi judecat de toţi. Cele ascunse ale inimii vor fi descoperite şi, în felul acesta, căzând cu faţa la pământ, îl va adora pe Dumnezeu, mărturisind: Într-adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru» (1Cor 14,24-25). La fel ar trebui să fie şi întâlnirile noastre liturgice. Un necreştin care intră într-o adunare de-a noastră ar trebui ca la sfârşit să poată spune: "Într-adevăr Dumnezeu este cu voi". Să-l rugăm pe Domnul să trăim astfel: în comuniune cu Cristos, şi în comuniune între noi.

Traducere pr. Paul Butnaru