CATEHEZĂ

Iuda Iscarioteanul şi Matia
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 18 octombrie 2006

Dragi fraţi şi surori,

Terminând astăzi de străbătut galeria portretelor Apostolilor chemaţi în mod direct de către Isus în timpul vieţii sale pământeşti, nu putem trece cu vederea pe acela care este mereu amintit ultimul în listele celor Doisprezece: Iuda Iscarioteanul. Lui vrem aici să-i asociem şi persoana care este apoi aleasă în locul său, adică pe Matia.

Deja simplul nume de Iuda suscită între creştini o instinctivă reacţie de dezaprobare şi de condamnare. Semnificaţia apelativului "Iscarioteanul" este controversată: explicaţia cea mai frecventă îl interpretează drept "om din Keriot" referindu-se la satul său de origine, situat în vecinătatea Hebronului şi menţionat de două ori în Sfânta Scriptură (cfr. Ios 15,25; Am 2,2) Alţii o intrepretează ca şi derivare a numelui "sicar", făcând referinţă la un războinic înarmat cu un pumnal, numit în limba latină sica. Există şi unii care, văd în supranume simpla transcriere a unei rădăcini ebraico-aramaice semnificând: "cel care trebuia desemnat". Această desemnare se găseşte de două ori în Evanghelie, adică după confesiunea lui Petru (cfr. In 6,71) şi apoi în timpul ungerii din Betania (cfr. In 12,4). Alte pasaje arată că trădarea era în curs, spunând: "cel care avea să-l trădeze"; astfel, la Ultima Cină, după anunţarea trădării (cfr. Mt 26,25) şi apoi în momentul arestării lui Isus (cfr. Mt 26,46.48; In18,2.5). În schimb, listele celor Doisprezece amintesc faptul trădării ca şi împlinit: "Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat", astfel zice Marcu (3,19); Matei (10,4) şi Luca (6,16) au formule similare. Trădarea ca atare s-a înfăptuit în două momente: mai întâi ca şi proiect, când Iuda s-a înţeles cu duşmanii lui Isus pentru treizeci de monede de argint (cfr. Mt 26,14-16), şi apoi realizarea ei prin sărutul dat Învăţătorului în Ghetsemani (cfr. Mt 26,46-50). În orice caz, evangheliştii insistă asupra calităţii de apostol pe care Iuda o avea pe deplin: el este în mod repetat numit "unul dintre cei Doisprezece" (Mt 26,14.47; Mc 14,10.20; In 6,71) sau "din numărul celor Doisprezece" (Lc 22,3). Mai mult chiar, de două ori Isus, adresându-se apostolilor şi vorbind tocmai spre el, îl numeşte "unul dintre voi" (Mt 26,21; Mc14,18; In 6,70; 13,21). Şi Petru va spune despre Iuda "era din numărul nostru şi fusese părtaş al aceleaşi slujiri" (Fap 1,17).

Este vorba aşadar despre o figură ce aparţine grupului celor pe care Isus i-a ales ca şi însoţitori apropiaţi şi colaboratori. Acest lucru ridică două întrebări în încercarea de a da o explicaţie faptelor petrecute. Prima constă în a ne întreba cum de l-a ales Isus pe acest om şi i-a arătat încredere. Peste toate, de fapt, deşi Iuda a fost economul grupului (cfr In 12,6b; 13,29a), în realitate este calificat şi ca un "hoţ" (In 12,6a). Misterul alegerii rămâne, cu atât mai mult cu cât Isus pronunţă o judecată foarte grea asupra lui: "Vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat!" (Mt 26,24). Şi mai mare devine misterul privind soarta sa veşnică, ştiind că Iuda "s-a căit şi a dus înapoi cele treizeci de monede de argint marilor preoţi şi bătrânilor, spunând: «Am păcătuit, vânzând sânge nevinovat»" (Mt 27,3-4). Deşi el apoi s-a îndepărtat pentru a merge să se spânzure (cfr. Mt27,5), nu ne priveşte pe noi să măsurăm gestul său, luând locul lui Dumnezeu care este infinit de milostiv şi drept.

O a doua întrebare priveşte motivul comportamentului lui Iuda: de ce l-a trădat pe Isus? Întrebarea este obiect pentru diferite ipoteze. Unii fac referinţă la lăcomia sa pentru bani; alţii susţin o explicaţie de ordin mesianic: Iuda ar fi fost dezamăgit să vadă că Isus nu introdusese în programul său eliberarea politico-militară a propriei ţări. În realitate, textele evanghelice insistă asupra unui alt aspect: Ioan spune în mod expres că "diavolul pusese deja gândul de a-l trăda în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon" (In 13,2); în mod similar scrie şi Luca: "Atunci Satana a intrat în Iuda, numit Iscarioteanul, care era din numărul celor Doisprezece" (Lc 22,3). În acest fel, se trece dincolo de motivaţiile istorice şi se explică evenimentul pe baza responsabilităţii personale a lui Iuda, care a cedat în mod josnic unei ispite a Celui Rău. Trădarea lui Iuda rămâne, în orice caz, un mister. Isus l-a tratat ca şi pe un prieten (cfr. Mt 26,50), totuşi, în invitaţiile sale de a-l urma pe calea fericirilor nu le forţa voinţele, nici nu le ţinea departe de ispitele Satanei, respectând libertatea umană.

Într-adevăr, posibilităţile pervertirii inimii umane sunt multe. Unicul mod de a rezista este acela de a nu cultiva o viziune a lucrurilor doar individualistică, autonomă, ci dimpotrivă, a te pune mereu din nou de partea lui Isus, asumând punctul său de vedere. Trebuie să încercăm, în fiecare zi, să înfăptuim comuniunea cu el. Să ne amintim că şi Petru voia să i se opună lui Isus şi celor ce aveau să se întâmple la Ierusalim, dar a primit un reproş foarte dur: "Tu nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor" (Mc 8,32-33)! Petru, după căderea sa, s-a căit şi a găsit iertare şi har. Şi Iuda s-a căit, dar căinţa sa a degenerat în disperare şi astfel a devenit autodistrugere. Şi pentru noi este o invitaţie de a păstra mereu prezent ceea ce spune sfântul Benedict la sfârşitul fundamentalului capitol V din "Regula": "Nu dispera niciodată de milostivirea divină". În realitate Dumnezeu "este mai mare decât inima noastră", după cum spune Ioan (1In 3,20). Să avem mereu prezente două lucruri. Mai întâi: Isus respectă libertatea noastră. Al doilea: Isus aşteaptă disponibilitatea noastră la căinţă şi la convertire; este bogat în milostivire şi iertare. În rest, când ne gândim la rolul negativ pe care l-a avut Iuda, trebuie să-l inserăm în conducerea superioară a evenimentelor din partea lui Dumnezeu. Trădarea sa a dus la moartea lui Isus, care a tranformat acest înfricoşător supliciu în loc de iubire mântuitoare şi în dăruire de sine Tatălui (cfr Gal 2,20; Ef 5,2.25). Verbul "a trăda" este versiunea unui cuvânt grec ce semnifică "încredinţare". Câteodată subiectul său este chiar Dumnezeu în persoană: el a fost cel care din iubire "l-a încredinţat" pe Isus nouă tuturor (cfr Rm 8,32). În proiectul său misterios de mântuire, Dumnezeu asumă gestul de nejustificat al lui Iuda ca şi prilej al dăruirii totale a Fiului pentru mântuirea lumii.

În încheiere, vrem să-l amintim şi pe cel care după Paşti a fost ales în locul trădătorului. În Biserica din Ierusalim au fost propuşi doi de către comunitate şi apoi s-a tras la sorţi: "Iosif cel chemat Barsaba, numit şi Iustus, şi Matia" (Fap 1,23). Tocmai acesta din urmă a fost cel ales de către sorţi, astfel "că a fost numărat împreună cu cei unsprezece Apostoli" (Fap 1,26). Despre el nu ştim altceva, decât că şi el a fost martor al întregii vieţi publice a lui Isus (cfr Fap 1,21-22), rămânându-i fidel până la urmă. La măreţia acestei fidelităţi a sale s-a adăugat apoi chemarea divină de a lua locul lui Iuda, compensând aproape, trădarea sa. Extragem de aici o ultimă învăţătură: chiar dacă în Biserică nu lipsesc creştinii trădători şi nedemni, este de datoria fiecăruia dintre noi să contrabalansăm răul făcut de ei prin mărturia noastră clară despre Isus Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru.

Traducere pr. Paul Butnaru