CATEHEZĂ

Filip
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 6 septembrie 2006

Dragi fraţi şi surori,

Continuând studiul nostru despre fizionomia diferiţilor Apostoli, după cum facem de câteva săptămâni, îl privim astăzi pe Filip. În listele celor Doisprezece, el este mereu aşezat pe locul al cincilea (astfel în Mt 10,3; Mc 3,18; Lc 6,14; Fap 1,13), aşadar în mod evident printre primii. Deşi Filip a fost de origine ebraică, numele său este grec, ca şi cel al lui Andrei, iar acest lucru este un mic semn al deschiderii culturale ce nu trebuie neglijată. Însemnările pe care le avem despre el ne sunt oferite de Evanghelia lui Ioan. El provenea din acelaşi loc de origine ca şi Petru şi Andrei, adică Betsaida (cfr In 1,44), un orăşel ce aparţinea tetrarhiei unuia dintre fiii lui Irod cel Mare, numit şi el tot Filip (cfr Lc 3,1).

Cea de-a Patra Evanghelie povesteşte că, după ce a fost chemat de către Isus, Filip îl întâlneşte pe Natanael şi îi spune: "L-am găsit pe cel despre care au scris Moise, în Lege, şi profeţii, pe Isus, fiul lui Iosif din Nazaret" (In 1,45). La răspunsul mai degrabă sceptic al lui Natanael ("Poate ieşi ceva bun din Nazaret?"), Filip nu cedează şi replică hotărât: "Vino şi vezi!" (In 1,46). În acest răspuns, sec dar clar, Filip manifestă caracteristicile adevăratului martor: nu se mulţumeşte să propună un anunţ, ca şi o teorie, dar îl interpelează în mod direct pe interlocutor sugerându-i să facă el însuşi o experienţă personală a celor ce i-au fost aduse la cunoştinţă. Aceleaşi două verbe sunt folosite şi de Isus însuşi când doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul se apropie de el pentru a-l întreba unde locuieşte. Isus le-a răspuns: "Veniţi şi vedeţi" (cfr In 1,38-39).

Putem crede că Filip ni se adresează şi nouă cu acele două verbe care presupun o implicare personală. Şi nouă ne spune ceea ce i-a spus lui Natanael: "Vino şi vezi". Apostolul ne provoacă să-l cunoaştem pe Isus de aproape. De fapt, prietenia, adevărata cunoaştere a celuilalt, presupune apropiere, ba chiar se hrăneşte din aceasta. Pe deasupra, nu trebuie să uităm că, după cum scrie Marcu, Isus i-a ales pe cei Doisprezece cu scopul principal de "a fi cu el" (Mc 3,14), adică pentru a împărtăşi viaţa sa şi pentru a învăţa direct de la el nu doar modul său de comportare, dar mai ales cine era El cu adevărat. Doar astfel de fapt, participând la viaţa sa, ei puteau să-l cunoască şi apoi să-l vestească. Mai târziu, în Scrisoarea sfântului Paul către Efeseni, se va citi că important este "să-l cunoască pe Cristos" (4,20), adică nu doar şi nu atât să-i asculte învăţăturile, cuvintele, cât mai ales să-l cunoască pe el în mod personal, adică umanitatea şi divinitatea sa, misterul său, frumuseţea sa. El de fapt nu este doar un Învăţător, dar un prieten, ba chiar un Frate. Cum am putea să-l cunoaştem cu adevărat dacă am rămâne departe? Intimitatea, familiaritatea, obişnuinţa ne fac să descoperim adevărata identitate a lui Isus Cristos. Iată: tocmai acest lucru ni-l aminteşte apostolul Filip. Şi astfel ne invită să "mergem", să-l "vedem", adică să intrăm într-o legătură de ascultare, de răspuns şi de comuniune de viaţă cu Isus zi după zi.

El, apoi, cu ocazia înmulţirii pâinilor, a primit de la Isus întrebarea directă, chiar surprinzătoare: de unde, adică, ar fi fost posibil să cumpere pâine pentru a sătura toată mulţimea care îl urma (In 6,5). Atunci Filip a răspuns cu mult realism: "Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte o bucăţică" (In 6,7). Se observă aici concreteţea şi realismul Apostolului, care ştie să judece aspectele unei anumite situaţii. Cum au decurs lucrurile apoi o ştim. Ştim că Isus a luat pâinile şi, după ce s-a rugat, le-a împărţit. Astfel s-a realizat înmulţirea pâinilor. Dar este interesant că Isus s-a adresat tocmai lui Filip pentru a primi o sugestie privind rezolvarea problemei: semn evident că el făcea parte din grupul restrâns al celor care-l înconjurau. Într-un alt moment, foarte important pentru istoria viitoare, înainte de Patimă, unii Greci care se aflau la Ierusalim pentru Paşti "s-au apropiat de Filip... şi l-au rugat: «Domnule, vrem să-l vedem pe Isus». Filip s-a dus şi i-a spus lui Andrei, şi apoi Andrei şi Filip au venit şi i-au spus lui Isus" (In 12,20-22). Încă o dată, avem dovada unei reputaţii aparte în interiorul colegiului apostolic. Mai ales, în acest caz, el este un intermediar între cererea unor Greci - probabil că vorbea greaca şi a putut să fie interpret - şi Isus; chiar dacă el se alătură lui Andrei, celălalt apostol care are un nume grecesc, oricum el este acela cărora se adresează acei străini. Acest lucru ne învaţă să fim şi noi mereu gata, fie pentru a primi întrebări şi cereri din orice parte ar veni, fie pentru a le îndrepta spre Domnul, unicul care poate să le împlinească pe deplin. Este important într-adevăr să ştim că nu suntem noi destinatarii ultimi ai rugăciunilor celui care se apropie de noi, dar este Domnul: spre el trebuie să îndreptăm pe oricine se găseşte în nevoie. Iată: fiecare dintre noi trebuie să fie un drum deschis ce conduce spre el!

Mai este apoi o altă ocazie specială, în care intră în scenă Filip. În timpul Cinei de Taină, afirmând Isus că a-l cunoaşte pe el înseamnă totodată a-l cunoaşte şi pe Tatăl (cfr In 14,7), Filip aproape spontant i-a cerut: "Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns" (In 14,8). Isus i-a răspuns cu un ton de reproş binevoitor: "Filipe, de atâta vreme sunt cu voi şi tu nu mă cunoşti? Cine mă vede pe mine îl vede şi pe Tatăl! Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl!» Nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine?... Crede-mă: eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine" (In 14,9-11). Aceste cuvinte sunt printre cele mai profunde din Evanghelia lui Ioan. Ele conţin o adevărată şi proprie revelaţie. La sfârşitul Prologului Evangheliei sale, Ioan afirmă: "Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, El l-a revelat. (In 1,18). Acea declaraţie făcută de evanghelist este reluată şi confirmată de Isus însuşi, dar cu o nouă semnificaţie. De fapt, în timp ce Prologul ioanian vorbeşte despre o intervenţie explicativă a lui Isus prin cuvintele învăţăturii sale, în răspunsul dat lui Filip Isus face referire la propria persoană ca atare, lăsând să se înţeleagă că este posibil să fie înţeles nu doar prin ceea ce spune, dar şi mai bine prin ceea ce este el ca atare. Pentru a ne exprima conform cu paradoxul întrupării, putem foarte bine să spunem că Dumnezeu şi-a luat un chip omenesc, acela al lui Isus, şi în consecinţă de atunci, dacă vrem într-adevăr să cunoaştem chipul lui Dumnezeu, nu avem decât să contemplăm chipul lui Isus! În chipul său vedem în mod real cine este Dumnezeu şi cum este Dumnezeu!

Evanghelistul nu ne spune dacă Filip a înţeles pe deplin cuvintele lui Isus. Sigur este faptul că el şi-a dedicat în întregime propria viaţă lui. După unele relatări ulterioare (Faptele lui Filip şi altele), Apostolul nostru ar fi evanghelizat mai întâi Grecia şi apoi Frigia şi ar fi murit la Gerapoli, fie prin crucificare, fie prin lapidare, după cum relatează diferite scrieri. Vrem să încheiem reflecţia noastră reevocând scopul spre care trebuie să tindă viaţa noastră: să-l întâlnim pe Isus aşa cum l-a întâlnit Filip, încercând să-l vadă în el pe Dumnezeu însuşi, Tatăl ceresc. Dacă acest efort ar lipsi, am fi mereu retrimişi numai spre noi ca într-o oglindă, şi am fi mereu mai singuri! Filip în schimb ne învaţă să ne lăsăm cuceriţi de către Isus, să stăm cu el, şi să invităm şi pe alţii să împărtăşească această companie de nelipsit. Şi văzând, găsindu-l pe Dumnezeu, să găsească adevărata viaţă.

Traducere pr. Paul Butnaru