CATEHEZĂ

Sf. Apostol Ioan, teologul
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 9 august 2006

Dragi fraţi şi surori,

Înaintea vacanţei începusem prin mici portrete ale celor doisprezece Apostoli. Apostolii erau însoţitori de drum ai lui Isus, prieteni ai lui Isus, şi acest drum al lor alături de Isus nu era doar un drum exterior, din Galileea la Ierusalim, dar un drum interior în care au învăţat credinţa în Isus Cristos, nu fără dificultăţi întrucât erau oameni ca şi noi. Dar tocmai de aceea, pentru că erau însoţitori de drum ai lui Isus, prieteni ai lui Isus care pe un drum ce n-a fost uşor au învăţat credinţa, sunt şi călăuze pentru noi, călăuze care ne ajută să-l cunoaştem pe Isus Cristos, să-l iubim şi să avem credinţă în El. Am vorbit deja despre patru dintre cei doisprezece Apostoli: despre Simon Petru, fratele său Andrei, despre Iacob, fratele sfântului Ioan, şi celălalt Iacob numit "cel Mic", care a scris o scrisoare pe care o găsim în Noul Testament. Şi am început să vorbesc despre Ioan evanghelistul, adunând în ultima cateheză dinaintea vacanţei datele esenţiale care conturează fizionomia acestui Apostol. Aş dori acum să ne îndreptăm atenţia asupra conţinutului învăţăturii sale. Scrierile aceluia despre care vrem să ne ocupăm astăzi sunt Evanghelia şi Scrisorile ce îi poartă numele.

Dacă există un subiect caracteristic pe care-l întâlnim în scrierile lui Ioan, acesta este iubirea. Nu întâmplător am dorit să încep prima mea Scrisoare Enciclică cu unele dintre cuvintele acestui apostol: "Dumnezeu este iubire (Deus caritas est); cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el" (1In 4,16). Este foarte greu să găsim texte de acest fel în alte religii. Prin urmare aceste expresii ne pun în faţa unui dat cu adevărat specific creştinismului. Cu siguranţă Ioan nu este singurul autor al începuturilor creştine care vorbeşte despre iubire. Fiind aceasta un element esenţial al creştinismului, toţi scriitorii Noului Testament vorbesc despre ea, chiar dacă fac accentuări diferite. Dacă acum ne oprim să reflectăm asupra acestei teme la Ioan, este pentru că el i-a trasat cu insistenţă şi în manieră clară liniile principale. Ne încredinţăm aşadar cuvintelor sale. Un lucru este sigur: el nu ne prezintă o analiză abstractă, filozofică, sau chiar teologică asupra a ceea ce este iubirea. Nu, el nu este un teoretician. Adevărata iubire de fapt, prin natura sa, nu este niciodată pur speculativă, dar face referire directă, concretă şi verificabilă la persoane reale. Şi totuşi, Ioan ca şi apostol şi prieten al lui Isus ne arată care sunt componentele esenţiale sau mai bine zis fazele iubirii creştine, o mişcare ce este caracterizată de două momente.

Primul priveşte Izvorul însuşi al iubirii, pe care Apostolul îl vede în Dumnezeu, ajungând, cum deja am auzit, să afirme că "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8.16). Ioan este unicul autor al Noului Testament care ne dă un fel de definiţie a lui Dumnezeu. El spune, spre exemplu, că "Dumnezeu este Duh" (In 4,24) sau că "Dumnezeu este Lumină" (1In 1,5). Aici proclamă cu strălucitoare intuiţie că "Dumnezeu este iubire". Se poate observa cu uşurinţă şi claritate: nu este afirmat doar că "Dumnezeu iubeşte" şi cu atât mai puţin că "iubirea este Dumnezeu"! Cu alte cuvinte: Ioan nu se limitează la a descrie acţiunea divină, dar merge până la rădăcinile sale. Mai mult, nu caută să atribuie o calitate divină unei iubiri generice sau impersonale; nu urcă de la iubire la Dumnezeu, dar se referă direct la Dumnezeu pentru a defini natura sa prin dimensiunea infinită a iubirii. Prin aceasta Ioan vrea să spună natura esenţială a lui Dumnezeu este iubirea şi deci toată activitatea lui Dumnezeu izvorăşte din iubire şi poartă amprenta iubirii: tot ceea ce face Dumnezeu, face din iubire şi cu iubire, chiar dacă nu totdeauna putem înţelege imediat că aceasta este iubire, adevărata iubire.

La acest punct, însă, este necesar să facem un pas înainte şi să precizăm că Dumnezeu a arătat în mod concret iubirea sa intrând în istoria omenirii prin persoana lui Isus Cristos, întrupat, mort şi înviat pentru noi. Acesta este al doilea moment constitutiv al iubirii lui Dumnezeu. El nu s-a mărginit la declaraţii verbale, dar, putem spune, s-a angajat într-adevăr şi a "plătit" primul. După cum de fapt scrie Ioan, "Dumnezeu a iubit atât de mult lumea (adică: pe noi toţi) încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut" (In 3,16). Adică, iubirea lui Dumnezeu pentru oameni se concretizează şi se arată în iubirea lui Isus însuşi. Mai mult Ioan scrie: Isus "iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit" (In 13,1). În virtutea acestei iubiri supuse şi totale noi suntem în mod radical răscumpăraţi din păcat, după cum scrie tot Sfântul Ioan: "Fii mei, ... dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi" (1In 2,1-2; cfr. 1In 1,7). Iată până unde a ajuns iubirea lui Isus pentru noi: până la vărsarea propriului sânge pentru mântuirea noastră! Creştinul, contemplând acest "exces" de iubire, nu poate să nu se întrebe care este răspunsul cuvenit. Şi cred că mereu şi din nou fiecare dintre noi trebuie să se întrebe acest lucru.

Această înbrebare ne introduce în al treilea moment al dinamicii iubirii: din destinatari care primesc o iubire care ne precede şi ne depăşeşte, suntem chemaţi la angajarea de a da un răspuns activ, care pentru a fi potrivit nu poate fi decât un răspuns de iubire. Ioan vorbeşte despre o "poruncă". El redă de fapt aceste cuvinte ale lui Isus: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul (In 13,34). Unde se alfă noutatea la care se referă Isus? Ea se află în faptul că el nu se mulţumeşte doar să repete ceea ce era deja cerut în Vechiul Testament şi despre care citim şi în alte Evanghelii: "Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev 19,18; cfr. Mt 22,37-39; Mc 12,29-31; Lc 10,27). În vechiul precept criteriul normativ era referit la om ("ca pe tine însuţi"), în timp ce în porunca despre care vorbeşte Ioan, Isus prezintă ca şi motiv şi normă a iubirii noastre însăşi persoana sa: "Aşa cum eu v-am iubit pe voi". Acesta este modul în care iubirea devine într-adevăr creştină, purtând în sine noutatea creştinismului: atât în sensul faptului că ea trebuie îndreptată spre toţi fără deosebire, dar mai ales întrucât trebuie să existe indiferent de consecinţe, neavând altă măsură decât faptul că este fără de măsură. Acele cuvinte ale lui Isus "aşa cum eu v-am iubit pe voi", ne invită şi totodată ne neliniştesc; sunt un scop cristologic ce poate să pară de neatins, dar în acelaşi timp sunt stimul care nu ne îngăduie să ne mulţumim doar cu ceea ce am putut să realizăm. Nu ne este permis să ne mulţumim de ceea ce suntem, dar ne împinge să rămânem pe drum spre acest scop.

Acel minunat text de spiritualitate care este cartea mică a evului mediu târziu numită Imitaţiunea lui Cristos scrie privitor la acestea: "Nobila iubire a lui Isus ne împinge să înfăptuim lucruri mari şi ne stimulează să dorim lucruri mereu mai perfecte. Iubirea vrea să fie la înălţime şi să nu fie încetinită de nici un lucru de jos. Iubirea vrea să fie liberă şi eliberată de orice afecţiune lumească... Iubirea de fapt este născută din Dumnezeu, şi nu poate să-şi găsească odihna decât în Dumnezeu dincolo de toate lucrurile create. Cel care iubeşte zboară, aleargă şi se bucură, este liber, şi nu este reţinut de nimic. Dăruieşte totul pentru toţi şi are totul în orice lucru, întrucât îşi găseşte odihna în Unicul mare care este deasupra tuturor lucrurilor, de la care izvorăşte şi vine orice bine" (Cartea a III-a, cap. 5). Ce comentariu mai bun al "noii porunci", enunţată de Ioan? Să-l rugăm pe Tatăl să ne dea harul de a o putea trăi, chiar dacă mereu în mod nedesăvârşit, totuşi atât de intens încât să-i molipsim pe toţi cei care îi întâlnim în drumul nostru.

Traducere pr. Paul Butnaru