CATEHEZĂ

Ioan, fiul lui Zebedeu
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 5 iulie 2006

Dragi fraţi şi surori,

Dedicăm întâlnirea de astăzi amintirii unui al membru foarte important al colegiului apostolic: Ioan, fiul lui Zebedeu şi fratele lui Iacob. Numele său, specific ebraic, înseamnă "Domnul a dăruit har". El repara plasele de pescuit când Isus l-a chemat împreună cu fratele său (cfr. Matei 4,21; Marcu 1,19). Ioan face mereu parte din grupul restrâns, pe care Isus îl ia cu sine în anumite ocazii. Este împreună cu Petru şi cu Iacob când Isus, la Cafarnaum, intră în casa lui Petru pentru a-i vindeca soacra (cfr. Marcu 1,29); împreună cu ceilalţi doi îl urmează pe Învăţător în casa şefului sinagogii Iair, a cărui fiică va fi readusă la viaţă (cfr. Marcu 5,37); îl urmează când urcă pe munte pentru a se schimba la faţă (cfr. Mc 9,2); îi este alături pe Muntele Măslinilor când în faţa măreţiei Templului din Ierusalim rosteşte discursul despre sfârşitul oraşului şi al lumii (cfr. Marcu 13,3); şi, în sfârşit, îi este alături când în Grădina Ghetsemani se duce deoparte pentru a se ruga Tatălui înainte de Pătimire (cfr. Marcu 14,33). Cu puţin timp înainte de Paşti, când Isus alege doi dintre ucenici pentru a-i trimite să pregătească sala pentru Cină, lui şi lui Petru le încredinţează această misiune (cfr. Luca 22,8).

Această poziţie însemnată a sa în grupul celor Doisprezece face într-o oarecare măsură de înţeles iniţiativa luată într-o zi de către mama sa: ea se apropie de Isus pentru a-i cere ca cei doi fii, adică Ioan şi Iacob, să poată să stea unul la dreapta Sa şi altul la stânga Sa în Împărăţie (cfr. Matei 20,20-21). După cum ştim, Isus i-a răspuns adresând la rândul să o întrebare: a întrebat dacă ei vor putea să bea potirul pe care el însuşi avea să îl bea (cfr. Matei 20,22). Intenţia care se afla în spatele acelor cuvinte era de a le deschide celor doi ucenici ochii, de a-i introduce în cunoaşterea misterului persoane Sale şi de a le indica viitoarea chemare de a-i fi martori până la proba supremă a sângelui. Puţin mai târziu de fapt, Isus a precizat că nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji şi pentru a-şi da viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi (cfr. Matei 20,28). În zilele de după înviere, îi regăsim pe "fiii lui Zebedeu" la lucru împreună cu Petru şi alţi câţiva discipoli într-o noapte nerodnică, după care urmează, prin intervenţia celui Înviat, pescuirea minunată: tocmai "ucenicul pe care-l iubea Isus" va fi cel care îl va recunoaşte primul pe "Domnul" şi îl va arăta lui Petru (cfr. Ioan 21,1-13).

În cadrul Bisericii din Ierusalim, Ioan a ocupat un loc însemnat în conducerea primei adunări de creştini. Paul de fapt îl menţionează printre aceia pe care el îi numeşte "stâlpii" acelei comunităţi (cfr. Galateni 2,9). De fapt, Luca în Faptele Apostolilor îl prezintă împreună cu Petru în timp ce merg să se roage în Templu (cfr. Fapte 3,1-4.11) sau apar înaintea Sinedriului pentru a-şi mărturisi propria credinţă în Isus Cristos (cfr. Fapte 4,13.19). Împreună cu Petru este trimis de Biserica din Ierusalim la cei din Samaria care au primit Evanghelia, rugându-se asupra lor pentru ca să-l primească pe Duhul Sfânt (cfr. Fapte 8,14-15). În particular, trebuie amintit ceea ce afirmă, împreună cu Petru, înaintea Sinedriului care îi judecă: "Noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit" (Fapte 4,20). Tocmai această francheţe în mărturisirea propriei credinţe rămâne un exemplu şi un îndemn pentru noi toţi ca să fim mereu gata să declarăm cu hotărâre adeziunea noastră fermă la Cristos, punând credinţa înainte oricărui calcul sau interes omenesc.

Conform tradiţiei, Ioan este "ucenicul iubit", care în cea de-a patra Evanghelie îşi pune capul pe pieptul Învăţătorului în timpul Cinei de Taină (cfr. Ioan 13,21), se află la picioarele Crucii împreună cu Mama lui Isus (cfr. Ioan 19,25) şi este în fine martor atât al mormântului gol cât şi al prezenţei Celui Înviat (cfr. Ioan 20,2; 21,7). Ştim că această identificare este astăzi discutată de către cercetători, dintre care unii văd în el doar prototipul ucenicului lui Isus. Lăsând exegeţilor misiunea de a lămuri problema, să ne mulţumim acum să primim o lecţie importantă pentru viaţa noastră: Domnul doreşte să facă din fiecare dintre noi un ucenic care trăieşte o prietenie personală cu El. Pentru a realiza aceasta nu este de ajuns să îl urmăm şi să îl ascultăm în mod superficial; trebuie şi să trăim cu El şi ca El. Aceasta este posibil doar în contextul unui raport de mare familiaritate, pătruns de căldura unei încrederi totale. Este ceea ce se întâmplă între prieteni; de aceea a spus Isus într-o zi: "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi... Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute" (Ioan 15,13.15).

În scrierile apocrife Faptele lui Ioan, Apostolul este prezentat nu ca fondator al Bisericilor şi nici măcar la conducerea comunităţilor deja constituite, ci într-o călătorie continuă ca şi comunicator al credinţei în întâlnirea cu "suflete capabile să spere şi să fie mântuite" (18,10; 23,8). Totul este pus în mişcare de paradoxala intenţie de a face să se vadă invizibilul. Şi de fapt de către Biserica orientală el este numit simplu "Teologul", adică cel care este capabil să vorbească în termeni accesibili despre lucrurile divine, dezvăluind o cale misterioasă de a ajunge la Dumnezeu prin adeziunea la Isus.

Devoţiunea faţă de Ioan apostolul a pornit din oraşul Efes, unde, conform unei vechi tradiţii, ar fi activat îndelung, murind în cele din urmă la o vârstă foarte înaintată, sub domnia împăratului Traian. La Efes împăratul Iustinian, în secolul al VI-lea, a poruncit să se construiască în cinstea sa o mare bazilică, din care au rămas astăzi ruine impunătoare. Tocmai în Orient el s-a bucurat şi se bucură încă de o mare veneraţie. În iconografia bizantină este deseori reprezentat foarte bătrân - conform tradiţiei a murit sub împăratul Traian - şi într-o stare de contemplaţie profundă, având aproape atitudinea unuia care invită la tăcere.

În realitate, fără reculegerea cuvenită nu este posibilă apropierea de misterul suprem al lui Dumnezeu şi de revelaţia Sa. Aceasta explică de ce, cu ani în urmă, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Atenagoras, cel pe care Papa Paul al VI-lea l-a îmbrăţişat într-o memorabilă întâlnire, a afirmat: "Ioan este la originea spiritualităţii noastre cele mai înalte. Ca şi el, cei "tăcuţi" cunosc acel misterios schimb între inimi, invocă prezenţa lui Ioan şi inima lor se înflăcărează" (O. Clement, Dialoguri cu Atenagoras, Torino 1972, p. 159). Domnul să ne ajute să ne aşezăm la şcoala lui Ioan pentru a învăţa marea lecţie de iubire, pentru ca să ne simţim iubiţi de Cristos "până la sfârşit" (Ioan 13,1) şi să ne dăm viaţa pentru El.

Traducere pr. Paul Butnaru