CATEHEZĂ

Sf. Apostol Iacob (Iacob cel Mare)
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 21 iunie 2006

Dragi fraţi şi surori,

Continuăm seria portretelor Apostolilor aleşi direct de către Isus în timpul vieţii sale pământeşti. Am vorbit despre sfântul Petru şi despre fratele său Andrei. Astăzi ne oprim asupra figurii apostolului Iacob. Listele biblice ale celor doisprezece menţionează două persoane cu acest nume: Iacob, fiul lui Zebedeu şi Iacob fiul lui Alfeu (cfr. Marcu 3,17.18; Matei 10,2-3), care sunt în mod obişnuit deosebiţi prin apelativele Iacob cel Mare şi Iacob cel Mic. Aceste desemnări nu vor cu siguranţă să măsoare sfinţenia lor, ci doar să ia act de importanţa diferită pe care ei o dobândesc în scrierile Noului Testament şi, în mod particular, în cadrul vieţii pământeşti a lui Isus. Astăzi ne îndreptăm atenţia spre primul dintre aceste două personaje omonime.

Numele Iacob este traducerea numelui Iakobos, forma grecizată a numelui renumitului patriarh Iacob. Apostolul numit astfel este fratele lui Ioan, şi în listele amintite mai sus ocupă al doilea loc după Petru, după cum precizează Marcu (3,17), sau al treilea loc după Petru şi Andrei în Evanghelia lui Matei (10,2) şi în cea a lui Luca (6,14), în timp ce în Faptele Apostolilor este menţionat după Petru şi Ioan (1,13). Acest Iacob aparţine, împreună cu Petru şi Ioan, grupului celor 3 discipoli privilegiaţi care au fost luaţi de Isus pentru a-l însoţi în momentele importante ale vieţii sale.

Întrucât este foarte cald, doresc să scurtez şi să menţionez aici doar două dintre aceste ocazii. El a putut să participe, împreună cu Petru şi cu Ioan, la momentul agoniei lui Isus în Grădina Măslinilor şi la evenimentul Schimbării la Faţă a lui Isus. Este vorba aşadar de situaţii foarte diferite una de cealaltă: într-un caz, Iacob împreună cu ceilalţi doi Apostoli experimentează slava Domnului, îl vede stând de vorbă cu Moise şi cu Ilie, vede manifestându-se splendoarea divină în Isus; în celălalt caz se află în faţa suferinţei şi a umilinţei, vede cu ochii lui cum Fiul lui Dumnezeu se umileşte făcându-se ascultător până la moarte. Cu siguranţă cea de-a doua experienţă a constituit pentru el ocazia unei maturizări în credinţă, pentru a corecta interpretarea unilaterală, triumfalistă a celei dintâi: el trebuia să înţeleagă că Mesia, aşteptat de poporul iudaic ca un învingător, în realitate nu era doar înconjurat de onoare şi de slavă, ci şi de suferinţe şi slăbiciune. Slava lui Cristos se realizează tocmai în Cruce, în participarea la suferinţele noastre.

Această maturizare a credinţei a fost dusă la desăvârşire de Duhul Sfânt în ziua Rusaliilor, astfel că Iacob, când vine momentul supremei mărturii, nu dă înapoi. La începutul anilor 40 ai primului secol, regele Irod Agripa, nepot al lui Irod cel Mare, după cum ne informează Luca, "a pus mâna pe unii din Biserică pentru a-i pierde. Astfel, l-a ucis cu sabia pe Iacob, fratele lui Ioan" (Fapte 12,1-2). Concizia acestei menţionări, lipsită de orice detaliu narativ, arată, pe de o parte, cât de normal era pentru creştini să îl mărturisească pe Domnul cu propria viaţă, iar pe de altă parte, că Iacob a avut un loc însemnat în Biserica din Ierusalim, şi datorită rolului jucat în timpul vieţii pământeşti a lui Isus. O tradiţie ulterioară, ce vine cel puţin de la Isidor din Sevilia, relatează despre o şedere a sa în Spania pentru a evangheliza acea importantă regiune a imperiului roman. Conform unei alte tradiţii, doar trupul său ar fi fost dus în Spania, în oraşul Santiago di Compostella. După cum ştim cu toţii, acel loc a devenit foarte venerat şi este şi acum loc pentru numeroase pelerinaje, nu doar din Europa ci din toată lumea. Astfel se explică reprezentarea iconografică a Sfântului Iacob având în mână bastonul de pelerin şi sulul Evangheliei, caracteristici ale apostolului itinerant dedicat proclamării "veştii celei bune", caracteristici ale pelerinajului vieţii creştine.

De la sfântul Iacob, aşadar, putem învăţa multe lucruri: promptitudinea în acceptarea chemării Domnului chiar şi atunci când ne cere să lăsăm "barca" certitudinilor noastre umane, entuziasmul în a-l urma pe căile pe care El ni le indică dincolo de orice iluzie a noastră, disponibilitatea de a-l mărturisi plini de curaj, dacă este necesar chiar şi prin sacrificiul suprem al vieţii. Astfel Iacob cel Mare stă înaintea noastră ca un exemplu elocvent de generoasă adeziune la Cristos. El, care la început a cerut, prin intermediul mamei sale, să stea cu fratele său alături de Învăţător în Împărăţia Sa, a fost primul care a băut potirul pătimirii, care a împărţit cu Apostolii martiriul.

În final, rezumând totul, putem spune că drumul nu atât exterior cât mai ales interior, de la muntele Schimbării la Faţă la muntele agoniei, simbolizează întreaga peregrinare a vieţii creştine, printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu, după cum spune Conciliul Vatican II. Urmându-l pe Isus ca şi Sfântul Iacob, ştim, şi în dificultăţi, că mergem pe drumul cel bun.

Traducere pr. Paul Butnaru