CATEHEZĂ

Slujirea comuniunii
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 5 aprilie 2006

Dragi fraţi şi surori,

În noua serie de cateheze, începută cu puţine săptămâni înainte, dorim să analizăm originile Bisericii, pentru a înţelege planul originar al lui Isus, şi astfel să înţelegem esenţa Bisericii, care nu se schimbă cu trecerea timpului. Dorim astfel să înţelegem şi rostul nostru de a fi în Biserică şi cum trebuie să ne angajăm pentru a-l trăi la începutul unui nou mileniu creştin.

Analizând Biserica în formare, putem descoperi două aspecte: un prim aspect este bine pus în lumină de Sfântul Irineu din Lyon, martir şi mare teolog de la sfârşitul secolului al II-lea, primul care ne-a lăsat o teologie oarecum sistematică. Sfântul Irineu scria: "Unde este Biserica, acolo este şi Duhul lui Dumnezeu; şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi orice har; căci Duhul este adevăr" (Adversus haereses, III, 24,1: PL VII, 966). Prin urmare există o legătură intimă dintre Duhul Sfânt şi Biserică. Duhul Sfânt construieşte Biserica şi îi dă acesteia adevărul, revărsând, aşa cum spune sfântul Paul, în inimile credincioşilor iubirea (cfr Romani 5,5). Mai există însă un al doilea aspect. Această legătură intimă cu Duhul Sfânt nu anulează umanitatea noastră cu toată slăbiciunea, ei şi astfel comunitatea ucenicilor cunoaşte încă de la început nu doar bucuria Duhului Sfânt, harul adevărului şi al iubirii, ci şi încercarea, constituită mai ales de contrastele referitoare la adevărurile de credinţă, din care rezultă rupturi ale comuniunii. Aşa cum comuniunea iubirii există încă de la început şi va fi până la sfârşit (cfr 1Ioan 1,1su) tot astfel, din păcate, încă de la început intervine şi divizarea. Nu trebuie să ne mire faptul că ea există şi astăzi: "Dintre noi au ieşit - se spune în prima Epistolă a lui Ioan -, dar nu erau de-ai noştri, pentru că, dacă ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi, dar trebuia să se arate că nu toţi sunt de-ai noştri" (2,19). Deci există mereu pericolul, în întâmplările lumii dar şi în slăbiciunile Bisericii, de a pierde credinţa, şi astfel de a pierde iubirea şi fraternitatea. Prin urmare există o datorie precisă, pentru cine crede în Biserica iubirii şi vrea să trăiască în ea, să recunoască şi acest pericol şi să accepte faptul că nu mai este posibilă comuniunea cu cei care s-au îndepărtat de doctrina mântuirii (cfr 2In 9-11).

Faptul că Biserica de la început a fost foarte conştientă de aceste tensiuni posibile în experienţa comuniunii o arată bine prima Epistolă a lui Ioan: nu există glas în Noul Testament care să se înalţe cu mai multă forţă pentru a pune în evidenţă realitatea şi îndatorirea iubirii fraterne între creştini; acelaşi glas însă se adresează cu severitate drastică adversarilor, care au fost odată membri ai comunităţii iar acum nu mai sunt. Biserica iubirii este şi Biserica adevărului, înţeles înainte de toate ca fidelitate faţă de Evanghelia încredinţată de Domnul Isus discipolilor Lui. Fraternitatea creştină se naşte din faptul de a fi făcuţi fii ai aceluiaşi Tată de către Duhul adevărului: "Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu" (Romani 8,14). Însă familia fiilor lui Dumnezeu, pentru a trăi în unitate şi în pace, are nevoie de cineva care să o păstreze în adevăr şi să o călăuzească cu discernământ înţelept exprimat cu autoritate: aceasta trebuie să o facă slujirea Apostolilor. Şi aici ajungem la un punct important. Biserica este toată a Duhului Sfânt, dar are o structură, succesiunea apostolică, căreia îi revine responsabilitatea de a garanta faptul că Biserica rămâne în adevărul dăruit de Cristos, din care vine şi capacitatea iubirii.

Faptele Apostolilor exprimă cu mare eficacitate convergenţa acestor valori în viaţa Bisericii în formare: "Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă (koinon?a), la frângerea pâinii şi la rugăciune" (Fapte 2,42). Comuniunea se naşte din credinţa trezită de predicarea apostolică, se nutreşte din frângerea pâinii şi din rugăciune şi se exprimă în caritatea fraternă şi în slujire. Suntem în faţa descrierii comuniunii Bisericii în formare în bogăţia dinamismului său intern şi a expresiilor sale vizibile: darul comuniunii este păstrat şi promovat îndeosebi de ministerul apostolic, care la rândul său este dar pentru toată comunitatea.

Apostolii şi succesorii lor sunt, aşadar, păstrătorii şi martorii cu autoritate ai depozitului adevărului încredinţat Bisericii, după cum sunt şi slujitorii carităţii: două aspecte care merg împreună. Ei trebuie să se gândească mereu la inseparabilitatea acestei duble slujiri, care în realitate este una singură: adevăr şi caritate, revelate şi dăruite de Domnul Isus. Slujirea lor este, în acest sens, înainte de toate o slujire a iubirii: caritatea pe care ei trebuie să o trăiască şi să o promoveze este inseparabilă de adevărul pe care îl păstrează şi îl transmit. Adevărul şi iubirea sunt două feţe ale aceluiaşi dar, care vine de la Dumnezeu şi care datorită slujirii apostolice este păstrat în Biserică şi ajunge până la noi cei de astăzi! Şi prin slujirea Apostolilor şi a succesorilor lor iubirea lui Dumnezeu-Treime ajunge la noi pentru a ne comunica adevărul care ne face liberi (cfr Ioan 8,32)! Toate acestea pe care le vedem în Biserica în formare ne îndeamnă să ne rugăm pentru Succesorii Apostolilor, pentru toţi Episcopii şi pentru Succesorii lui Petru, pentru ca să fie cu adevărat împreună păstrători ai adevărului şi ai carităţii; pentru ca să fie, în acest sens, cu adevărat apostoli al lui Cristos, pentru ca lumina Lui, lumina adevărului şi a carităţii, să nu se stingă niciodată în Biserică şi în lume.

După traducerea Radio Vatican