CATEHEZĂ

Voinţa lui Isus cu privire la Biserică şi alegerea celor Doisprezece
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 15 martie 2006

Dragi fraţi şi surori,

După catehezele pe marginea psalmilor şi cântărilor din rugăciunile de dimineaţă şi de seară, doresc să dedic următoarele întâlniri de miercurea misterului relaţiei dintre Cristos şi Biserică, pornind de la experienţa apostolilor, în lumina misiunii încredinţate lor. Biserica a fost construită pe temelia Apostolilor ca o comunitate de credinţă, speranţă şi iubire. Prin Apostoli ajungem înapoi la Cristos însuşi. Biserica a început să se constituie atunci când câţiva pescari din Galileea l-au întâlnit pe Isus, s-au lăsat cuceriţi de privirea Sa, de vocea Sa, de invitaţia Sa puternică şi caldă: "Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni" (Marcu 1,17, Matei 4,19).

Iubitul meu predecesor, Papa Ioan Paul al II-lea, la începutul mileniului III, a propus Bisericii să contemple Faţa lui Cristos (cf. Novo Millennio Ineunte, nr. 16). Mergând în aceeaşi direcţie, în ciclul catehetic ce începe astăzi doresc să arăt că tocmai lumina acestei Feţe se reflectă pe faţa Bisericii (cf. Lumen Gentium, nr. 1), în pofida limitărilor şi umbrelor umanităţii noastre fragile şi păcătoase. După Maria, reflexia pură a luminii lui Cristos, sunt Apostolii cei care, prin cuvântul şi mărturia lor, ne încredinţează adevărul lui Cristos. Misiunea lor nu este însă izolată. Ea se încadrează într-un mister de comuniune ce implică întreg Poporul lui Dumnezeu şi se realizează în etape, de la vechiul la noul Legământ.

În acest sens, trebuie să spunem că denaturăm complet mesajul lui Isus atunci când îl separăm de contextul credinţei şi speranţei poporului ales. Asemenea lui Ioan Botezătorul, predecesorul său imediat, Isus se adresează în principal Israelului (cf. Matei 15,24), pentru a-l "aduna" în timpul escatologic la care s-a ajuns odată cu venirea Sa. Predicarea lui Isus, ca a lui Ioan, este în acelaşi timp o chemare de har şi un semn de contradicţie şi de judecată pentru întreg Poporul lui Dumnezeu. De aceea, din primul moment al acţiunii sale mântuitoare, Isus Nazarineanul urmăreşte să unească Poporul lui Dumnezeu. Deşi predicarea Sa este mereu o chemare la convertirea personală, în realitate vizează în mod constant să construiască Poporul lui Dumnezeu pe care a venit să îl adune, să îl purifice şi să îl salveze.

Din acest motiv, interpretarea individualistă a proclamării Împărăţiei de către Cristos, propusă de teologia liberală, este unilaterală şi fără fundament. Ea a fost astfel sintetizată în anul 1900 de către marele teolog liberal Adolf von Harnack în conferinţele sale despre "Esenţa creştinismului": "Împărăţia lui Dumnezeu vine în măsura în care vine în fiecare om, găseşte drum spre sufletul lui şi este primită acolo. Împărăţia lui Dumnezeu este 'domnia' lui Dumnezeu, este adevărat, dar domnia Dumnezeului cel Sfânt în inima fiecăruia" (Conferinţa a treia, 100). De fapt, acest individualism al teologiei liberale este accentuat în mod particular în vremurile moderne. Din perspectiva tradiţiei biblice şi în contextul ebraic în care a avut loc lucrarea lui Cristos cu toată noutatea ei, este evident faptul că întreaga misiune a Fiului întrupat are o finalitate comunitară: El a venit tocmai pentru a uni omenirea risipită; a venit tocmai a aduna, a uni Poporul lui Dumnezeu.

Un semn evident al intenţiei Nazarineanului de a uni comunitatea legământului, pentru a manifesta în ea împlinirea promisiunilor făcute protopărinţilor, care vorbesc mereu despre convocare, unificare şi unitate, este instituirea celor Doisprezece. Am ascultat Evanghelia instituirii acestor Doisprezece. Recitesc din ea partea central: "Apoi s-a urcat pe munte şi i-a chemat pe cei care i-a voit El, iar ei au venit la El. A constituit Doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu El, să-i trimită să predice şi să aibă putere să alunge diavolii. Aşadar, i-a constituit pe cei Doisprezece..." (Marcu 3,13-16; cf. Matei 10,1-4; Luca 6,12-16). La locul revelaţiei, "muntele", cu o iniţiativă ce manifestă absolută conştiinţă şi hotărâre, Isus îi constituie pe cei Doisprezece pentru ca să fie mărturisitori şi vestitori împreună cu El ai venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Referitor la această chemare nu există îndoieli din punct de vedere istoric, nu doar datorită vechimii numeroaselor mărturii, ci şi pentru simplul fapt că apare numele Apostolului Iuda, trădătorul, în ciuda dificultăţilor pe care includerea acestui nume le putea provoca pentru comunitatea în formare.

Numărul Doisprezece, care aminteşte evident de cele doisprezece triburi ale lui Israel, dezvăluie deja semnificaţia acţiunii profetico-simbolice cuprinse în noua iniţiativă de re-fondare a poporului sfânt. După căderea sistemului celor doisprezece triburi, speranţa Israelului aştepta reconstrucţia acestuia ca semn al sosirii timpului escatologic (după cum putem citi la finalul cărţii lui Iezechiel: 37,15-19.39,23-29.40-48). Alegându-i pe cei Doisprezece, introducându-i într-o comuniune de viaţă cu Sine şi făcându-i părtaşi la misiunea Sa de vestire a Împărăţiei prin cuvinte şi fapte (cf Marcu 6,7-13; Matei 10,5-8; Luca 9,1-6.6,13), Isus doreşte să spună că a sosit timpul definitiv în care se reconstituie poporului lui Dumnezeu, poporul celor 12 triburi, care devine acum un popor universal, Biserica Sa. Prin însăşi existenţa lor, cei Doisprezece - chemaţi din medii diferite - au devenit o chemare pentru întreg Israelul la a se converti şi a se lăsa reunit în noul legământ, împlinire deplină şi perfectă a celui vechi.

Încredinţându-le, la Ultima Cină, înainte de Pătimire, sarcina celebrării memorialului Său, Isus arată că doreşte să transfere întregii comunităţi, prin persoana capilor ei, porunca de a fi, în istorie, un semn şi un instrument al adunării escatologice începute în El. Am putea spune într-un fel că Ultima Cină este tocmai actul fondării Bisericii, deoarece El se dă pe Sine şi astfel creează o nouă comunitate, o comunitate unită în comuniunea cu El însuşi. Din această perspectivă, se înţelege cum Cel Înviat le conferă, prin revărsarea Duhului Sfânt, puterea iertării păcatelor (Ioan 20,23). Cei Doisprezece Apostoli sunt astfel semnul cel mai evident al voinţei lui Isus referitoare la existenţa şi misiunea Bisericii Sale, garanţia că între Cristos şi Biserică nu există opoziţie: sunt inseparabili, cu toate păcatele oamenilor ce formează Biserica. De aceea nu se poate împăca cu intenţiile lui Cristos sloganul la modă acum câţiva ani: "Cristos da, Biserica nu". Acest Isus individualist este o fantezie pură. Nu putem să îl avem pe Isus fără realitatea pe care El a creat-o şi prin care se comunică. Între Fiul lui Dumnezeu întrupat şi Biserica Sa există o continuitate profundă, inseparabilă şi misterioasă, în virtutea căreia Cristos este prezent astăzi în poporul Său. El este mereu contemporan cu noi - contemporan în Biserica construită pe temelia Apostolilor, este viu în succesiunea Apostolilor. Iar această prezenţă a Sa în comunitate, în care El se dăruieşte pe Sine mereu nouă, este motivul bucuriei noastre. Da, Cristos este cu noi; Împărăţia lui Dumnezeu vine.

Traducere Cristian Văcaru