BISERICA

CONCLUZII

1. Din cele expuse se vede cum creştinismul s-a născut şi a trăit în timp, dar nu din timp; în împrejurări istorice, dar nu din ele şi prin ele. Rostul său primar este de a-l face pe om apt de fericirea deplină a veşniciei. În felul acesta, el este transcendent, peste timp şi peste loc. Trăieşte pe pământ dar nu pentru pământ.

Antichitatea păgână nu a cunoscut această distincţie între spiritualul transcendent şi temporalul în care se scurge viaţa efemeră a omului. Nici anticreştinii de azi nu recunosc această distincţie, şi de aici marea neînţelegere ce o au faţă de creştinism. Pentru ei religia e legată de ordinea pământească, socială, în aşa fel încât ruina uneia aduce după sine ruina celeilalte. Legând creştinismul de timp, ei socotesc că el şi-a îndeplinit rolul, şi chiar dacă odinioară ar fi fost instrument de progres, astăzi nu este decât un obstacol. Identificând creştinismul cu o formă trecătoare de civilizaţie umană, în special cu cea medievală, se socotesc îndreptăţiţi să-l combată ca pe ceva vechi, nepotrivit cu timpurile de azi.

Pentru cei pentru care nu există decât materie şi funcţiuni ale acesteia, după cum în trup nu poate exista un suflet, nici în societate nu poate exista o religie mai presus şi independentă de ea. Pentru aceştia creştinismul nu ar avea alt rost decât să sprijine aspiraţiile temporale ale oamenilor şi de aceea, dacă nu face ştiinţă sau revoluţie, nu este bun de nimic. Rolul spiritual şi civilizator al creştinismului nu este înţeles.

Istoria creştinismului ne arată că aceste două forţe, temporală şi spirituală, n-au fost întotdeauna în concordanţă, ba chiar de atâtea ori au fost în opoziţie. Acesta este un indiciu evident că spiritualul opus temporalului nu s-a născut din acesta. Ba chiar multe temporalul s-a amestecat în spiritual, n-a făcut decât să-i stânjenească acţiunea bienfăcătoare, iar când spiritualul s-a ocupat prea mult de temporal, s-a compromis.

Compromisurile creştinismului - scoase în evidenţă cu atâta emfază de către duşmanii lui, nu sunt decât rezultatul creştinilor care s-au îndepărtat de principiile rămase veşnic treze, apărate şi predicate de Biserică. Dacă Biserica n-a reuşit întotdeauna să aducă la principiile creştine pe păgâni şi barbari, pe principi şi pe burghezi, pe capitalişti şi pe socialişti, este pentru că forţele contrare, făţişe sau ascunse, îşi aliau creştini slabi.

Creştinismul, chiar de la origini, nu s-a legat de nici o formă temporală. El nu-şi datorează existenţa formelor de producţie sau de orânduire socială, fiind transcendent acesteia, iar permanţa sa nu este alterată de declinul diferitelor civilizaţii.

Biserica - proiecţie în timp a creştinismului - n-a făcut altceva decât să iradieze în timp şi spaţiu acelaşi principiu transcendent al adevărului predicat de Cristos.

Chiar când aceste lumini ale creştinismului au fost umbrite de către unii oameni ai Bisericii, ele au rămas totuşi nealterate în ele însele. Există obiecte în care petele nu pătrund şi de aceea nici nu le fac să-şi piardă valoarea. Astfel de pete întunecă doar strălucirea externă a obiectului. Biserica este un astfel de "obiect". Păcatele celor ce o reprezintă pe pământ sunt peste care-i întunecă strălucirea, dar nu o alterează, şi nici nu au întunecat-o de tot. Când o latură a ei era pătată, alta în schimb radia mai multă strălucire. Schismele n-au fost decât rupturi din trunchiul care nu s-a uscat ci, dimpotrivă, s-a întărit; ereziile, abateri de la adevăr sau de la viaţa morală, au fost eclipse parţiale care au scos în evidenţă strălucirea curăţiei care se practica cu eroism; goana după îmbogăţire a fost contrabalansată de ordinele călugăreşti care, cu exemplul lor de sărăcie şi apostolat dezinteresat, au menţinut echilibrul. Biserica a avut întotdeauna tezaurul spiritual ca supapă de revenire când excesele temporare o ameninţau.

2. Astfel de ameninţări au existat întotdeauna, deoarece diferitele forme de orânduire socială au căutat să-şi acomodeze creştinismul propriilor interese. Aşa se explică naşterea şi difuzarea unor erezii şi schisme, alimentate de unii reprezentanţi ai creştinismului care s-au adaptat cerinţelor lumeşti. Dar cele mai frumoase pagini din istoria lui sunt tocmai paginile de luptă pentru a se menţine şi a opera conform misiunii sale autentice. În această luptă unii au decăzut, dar alţii au devenit eroi ai virtuţilor creştine şi, prin ei - exemplare - model care n-au lipsit niciodată din Biserică - ideea creştină a biruit, menţinându-se nealterată, mereu aceeaşi, pentru toţi oamenii, din toate timpurile şi din toate locurile.

Cel care, studiind istoria creştinismului, ţine seamă nu numai de anumite fapte şi nu analizează ansamblul evenimentelor, cel care prezintă numai umbrele temporalului din Biserică şi omite să arate luminile creştinismului, nu face istorie ştiinţifică.