BISERICA

CREŞTINISMUL ÎN ISTORIE

După materialişti

Credinţele religioase reprezintă un fenomen social şi intră ca element component în suprastructura bazei economice. Schimbându-se baza economică şi orânduirea socială, se schimbă şi religia. Acest lucru se vede uşor din apariţia şi dezvoltarea istorică a creştinismului.

Creştinismul a apărut în epoca de decădere a Romei sclavagiste, atunci când era mai ascuţită lupta dintre proprietarii de sclavi şi sclavi, între bogaţi şi săraci. La început, creştinismul a fost religia oamenilor asupriţi şi lipsiţi de drepturi. De aceea, la început, creştinismul era străin de porunca iubirii şi a iertării şi propovăduia răzbunarea, după cum apare din Apocalips, carte apărută pe la anul 68-69.

Când producţia de mărfuri (fenomen de care, după Marx, creştinismul se leagă mai bine ca orice altă religie), s-a transformat în producţie naturală şi semiiobăgia ia locul sclavagismului, s-a schimbat şi suprastructura, iar creştinismul s-a adapat acestor transformări. Clasele dominante au făcut din el religie de stat. Acum apar Evangheliile cu porunca iubirii, a iertării, a supunerii, a răbdării, principii ce conveneau claselor dominante, exploatatoare.

În epoca feudalismului Biserica a sprijinit feudalismul, devenind chiar ea feudală şi intrând astfel în suprastructura acestei societăţi.

Când a venit la putere burghezia, creştinismul - incapabil să servească clasele progresiste (adică ateii sec. al XVIII-lea) - a rămas proprietatea claselor stăpânitoare.

Astăzi creştinismul îşi are rădăcina în forţele capitalismului, care ameninţă proletariatul. În special Biserica Catolică este interesată în menţinerea capitalismului.

În zilele noastre Biserica Catolică este în slujba imperialismului, deci se găseşte întotdeauna în opoziţie cu mişcarea proletară.

Deci, toate formele sociale fundamentează o religie, numai baza economică socialistă nu. În societatea socialistă membrii vor trăi fără religie, conduşi numai de ştiinţe care subminează temeliile religiei, şi de morala comunistă, ale cărei norme nu se bazează pe religie ci pe interesul clasei muncitoare, pe lupta de clasă revoluţionară pentru desfiinţarea societăţii vechi, exploatatoare, şi înfăptuirea societăţii noi, comuniste [1].

Oare aşa să fie ?

Creştinismul primelor veacuri

Creştinismul a apărut într-un moment de mare decădere morală în care se găsea omenirea. Decăderea morală era mai mare, şi era cauză a inegalităţilor sociale. Atât evreii cât şi păgânii erau sclavii necredinţei care ridica altare pasiunilor brutale, imoralităţii, şi cruzimii, care ajunsese la apogeu. Omul se degrada vertiginos. Această sclavie morală, care stăpânea pe oameni de orice clasă socială, de orice rang sau cultură, era mai mare decât sclavia socială, făcând-o pe aceasta şi mai chinuitoare.

Rostul creştinismului - care n-a fost o mişcare socială, ci un curent religios - a fost, în primul rând, mântuirea omului de această sclavie morală care îl degrada. El înseamnă reformă nu revoluţie.

Este adevărat că cei care au primit mai bucuros creştinismul erau oamenii simpli, erau săracii care, nefiind înlănţuiţi de sclavia dezmăţului celor bogaţi, se puteau ridica mai uşor la înălţimea vieţii morale predicate de creştinism.

Dar n-au fost numai ei. Chiar între apostoli găsim pe Matei, funcţionar de vamă şi, ca atare, nu era sărac. La fel, apostolul Iuda Tadeul era dintr-o familie înstărită [2]. În Evanghelia Sf. Ioan, citim: "Şi dintre boieri mulţi au crezut în dânsul" (12, 42). De fapt, Nicodim era membru al Sinedriului, Saul din Tars era cărturar cu şcoală, Luca era medic, iar Corneliu era centurion.

Iată câteva nume dintre primii creştini din Palestina - locul de origine al creştinismului - care aparţineau altor clase sociale decât clasei sclavilor sau a săracilor.

În afară de Palestina, în insula Cipru, în anul 46, deveni creştin proconsulul Sergius Paulus, iar la Atena, în anul 51 se converti Dionisius, membru al areopagului. Creştinul Filimon, căruia Sf. Pavel i-a scris o epistolă, era stăpân de sclavi. La Corint, proconsulul Galion, fratele lui Seneca, a fost protectorul Sf. Pavel, ceea ce dovedeşte că învăţătura acestuia nu era un îndemn la revoltă şi ură de clasă.

Către sfârşitul anului 58, Pomponia Graecina, matroană romană, a fost acuzată de "superstitio externa" [3], cuvânt prin care se înţelege religia creştină, cult nerecunoscut şi pedepsit. Flavius Clemente, vărul împăratului Domitian şi consul în anul 95, a fost acuzat de creştinism [4], iar Flavia Demitilla, pentru acelaşi motiv a fost exilată în insula Pandettaria, iar Flavia Demitilla cea Tânără în insula Pontia. Accilius Glabrian, care a fost consul în anul 91, muri martir. În afară de aceştia, se găseau creştini în ilustrele familii ale Corneliilor, Ceciliilor, Basiilor, ca şi printre descendenţii lui Atticus, prietenul lui Cicero.

Până la sfârşitul sec. I, creştinismul se răspândise uimitor în tot Imperiul Roman. Pătrunsese chiar la curtea imperială. De aceea Tacitus poate vorbi de "mare mulţime" (multitudo ingens) de creştini, iar Plinius afirmă că în Bitinia, unde era consul, exista un mare număr de creştini de "toate vârstele şi condiţiile sociale".

Cum ar fi putut atunci să fi fost stăpânit creştinismul primelor veacuri de un "spirit democratic-revoluţionar" - cum îl numeşte Lenin - de un sentiment "de ură sănătoasă de clasă" împotriva proprietarilor de slavi, acelor bogaţi, a celor care deţineau posturi" [5]?

"Partea hotărâtoare care asigura victoria creştinismului, mai ales în afara hotarelor iudaismului, consta în noutatea moralei pe care o afirma, în noua valoare pe care i-o recunoştea omului indiferent de sexul acestuia şi de condiţia lui socială (s.n.). În această parte a conţinutului său, creştinismul a fost fără nici o îndoială, încă de la origini, net distinct de religiile politeiste, care n-au pus problema condiţiei sociale a omului (a sclavului câtuşi de puţin)" [6].

Dovada "creştinismului răzbunător" şi "revoluţionar" adusă din cartea Sf. Ioan, Apocalipsa [7], este fără temei. Dacă în această carte se vorbeşte despre răzbunare, aceasta nu este altceva decât pedeapsa pe care o vor suferi păcătoşii, opusă fericirii, de care se vor bucura cei curaţi, cei care au murit pentru credinţa în "Mielul lui Dumnezeu". Deci, aici se face distincţie, nu între cei flămânzi sau trăind în mizerie fizică şi cei bogaţi, ci între cei care au suferit pentru Cristos - săraci sau bogaţi - şi prigonitorii lor. Martirologiul este plin de nume de martiri dintre cei bogaţi şi puternici.

Acest gând nu este propriu Apocalipsului. Evangheliile îl exprimă şi ele la fel de dramatic. Răzbunătoarea pedeapsă pe care o vor primi păcătoşii, este redată în îngrozitoarea descriere a judecăţii din urmă, de către Sf. Matei (13, 41-44 şi 25, 31) şi Sf. Marcu ( 14, 62); Sf. Matei şi Sf. Luca (12, 51) au cuvinte ce par ieşite din gura unui revoluţionar: "Să nu vă pară că am venit să arunc pace pe pământ; n-am venit să arunc pace ci sabie"; "Foc am venit să arunc pe pământ şi nu vreau decât să se aprindă" (Luca 12, 41). Este vorba de focul iubirii lui Dumnezeu de care Isus vrea să fie cuprinsă lumea întreagă, ca bază sigură a ordinii, păcii şi fericirii ce se poate avea pe pământ şi în ceruri.

Pe de altă parte, Apocalipsului nu-i este străină învăţătura necesităţii trăirii în iubire, în răbdare şi ascultare (căci cine e omul care nu trebuie să asculte de nimeni şi de nimic?) pe care o găsim în Evanghelii. În Apocalips se arată răsplata deosebit de mare şi specială pe care o vor primi cei care au trăit în curăţie, în răspândirea învăţăturii lui Cristos şi în răbdarea în suferinţă pentru El (c.14).

Deci, Apocalipsul, scris de Sf. Ioan, numit şi Apostolul iubirii, pentru că învăţătura sa scrisă în cele trei scrisori e adânc pătrunsă de porunca iubirii, nu prezintă doctrină deosebită de ceea care se găseşte în Evanghelii. De aceea, e greşită teoria celor două etape ale creştinismului primitiv; una revoluţionară, cealaltă de supunere şi răbdare.

Cu atât mai mult cu cât Apocalipsul nu a fost scris înaintea Evangheliilor. Sf. Matei şi-a scris Evanghelia în limba aramaică pe la anul 41-42 [8]; Sf. Marcu pe la anul 44, iar Sf. Luca între anii 41-42. Dupa dovada Sf. Irineu [9], Apocalipsul a fost scris în Insula Patmos, unde Sf. Ioan fusese exilat în timpul prigoanei dezlănţuite de Domiţian. Deci, a fost scris abia pe la anul 96.

Creştinismul primitiv n-a fost stăpânit de ură şi revoltă. Revoluţia adusă de el nu este o spartachiadă. Creştinismul urmărea reforma omului - bogat sau sărac, sclav sau liber, soldat sau conducător - formarea personalităţii şi mântuirea din jugul păcatelor.

În felul acesta, schimbând mentalităţile şi inimile, creştinismul a contribuit la reformarea societăţii şi la stingerea sclaviei. Predicând egalitatea oamenilor, proprietarii de sclavi au început să vadă în aceştia pe fraţii lor [10], să-i trateze în consecinţă şi să-i elibereze. Creştinul Hermes, pe vremea lui Traian, a eliberat 1250 sclavi; Cromantius, fost prefect al Romei, convertit de Sf. Sebastian, a eliberat 1400 de sclavi, Sf. Melania 8000 de sclavi, etc.

Chiar de la început, creştinii adunau fonduri pentru eliberarea sclavilor, iar mai târziu găsim papi ca Sf. Leon cel Mare (440-461), Gregoriu cel Mare (590-604), episcopi ca Sf. Ambrozie (sec. IV), Sf. Augustin, Sf. Ilarie de Poitiers, etc., care şi-au vândut ornatele pentru a răscumpăra pe sclavi.

Acest curent al eliberării de sclavi a devenit atât de puternic, şi părea o adevărată revoluţie ce ameninţa ordinea socială a imperiului, încât Diocleţian dădu ordin ca să nu se mai facă eliberări de sclavi creştini. Totuşi, această acţiune a continuat până când împăratul creştin Iustinian (527-565) a declarat sclavagismul contrar dreptului natural.

Sclavagismul nu dispăruse însă cu totul. Biserica a înfiinţat ordine călugăreşti, care aveau ca scop adunarea de fonduri pentru eliberarea sclavilor şi chiar înlocuirea lor. Aşa au fost Trinitarii şi Congregaţia lui Ioan de Malta.

După descoperirea Americii, creştinii au fost care s-au făcut apărătorii sclavilor. Au rămas faimoşi în această acţiune Les Casas [11], supranumit Părintele indienilor, şi sf. Petru Claver.

În vremea din urmă, comerţul cu sclavi a fost aspru înfierat de către Papii Leon al X-lea şi Pius al XI-lea [12].

Creştinismul în libertate

Creştinismul primitiv - biruind prin propria sa vitalitate prigoanele imperiului păgân, cât şi curentele de erezii, după Edictul din Milano - dat de către împăratul Constantin cel Mare la 313, iese din catacombe, având acum libertatea de a trăi şi a opera fără piedici din partea Statului, ca apoi, abia după o sută de ani să devină religie de stat. Legătura dintre Stat şi Biserică deveni atât de strânsă, încât ne întrebăm dacă ruina unuia n-a însemnat şi ruina celuilalt? Aceasta nu s-a întâmplat deoarece creştinismul nu este o suprastructură. El trăieşte din propria-i viaţă. A salvat ceea ce a găsit autentic uman în civilizaţia păgână şi, supravieţuind Imperiului muribund, a transmis popoarelor barbare, odată cu civilizaţia şi acest depozit al vechii civilizaţii.

Dar solidaritatea care s-a născut între Biserică - întruparea organizată a creştinismului - şi Stat, a cauzat multe neplăceri Bisericii, mai ales prin amestecul acestuia în administraţia ei. Statul a încercat mereu să aservească Biserica. De multe ori, eforturile creştinismului de a face să dispară obiceiurile păgâne, erau împiedicate de continua opoziţie a Statului care, deşi se numea creştin, rămase încă prea legat de anumite elemente păgâne şi mai ales de ideea omnipotenţei împăraţilor. Autoritatea bisericească era adesea paralizată în opera ei, de schisme, de erezii şi neînţelegeri pe care autoritatea civilă le susţinea, împiedicând astfel ca civilizaţia creştină să pătrundă în adâncul societăţii. Mai ales intervenţia împăratului în alegerea Papei, în sinoadele bisericeşti, în promulgarea de decrete, a fost dezastruoasă.

Dacă mai notăm că între creştini mulţi erau numai pe jumătate creştini, iar între episcopi unii - ca să-şi câştige bunăvoinţa Împăratului - erau de partea acestuia, ne putem da bine seama de răul pe care legătura Bisericii cu Statul l-a adus creştinismului.

Biserica însă nu s-a lăsat aservită şi nu a încetat să predice învăţătura ei de iubire, nu numai celor săraci şi supuşi, ci şi celor bogaţi şi puternici. Sf. Martin de Tours, Sf. Ambroziu şi Papa Siriciu au condamnat uciderea ereticului Priscilian (385) de către împăratul Maxim (383-388). Sf. Ambroziu l-a oprit pe împăratul Teodosiu să intre în biserică, înainte de a face pocăinţă pentru masacrele din Tesalonic. Sf. Ioan Gură de Aur a biciuit moravurile de la curtea împăratului Eudochia şi exilul în care a murit. Sf. Augustin în De civitate Dei a condamnat Statul-idol căruia trebuia să i se închine toţi.

Acesta este spiritul creştinismului în epoca amintită, epocă de libertate, plină însă de atâtea primejdii pentru el.

Departe de a se pleca înaintea Cezarilor, creştinismul îşi revendica propria autonomie, precum şi autonomia persoanei umane.

În faţa năvălirilor barbare, Imperiul decadent se arată neputincios. Episcopii sunt aceia care salvează ceea ce se mai putea salva, şi de aceea lor li s-a dat numele de "defensor civitatis". Săracii găsesc în jurul bisericilor şi mănăstirilor - care încep să se înmulţească deja din sec. al IV-lea - sprijin şi ajutor. Biserica devine nu numai focar de cultură, prin exemplul dat de călugării cultivatori ai pământului, ci şi izvor de ordine. Alături şi deasupra puterii temporare, se dezvoltă tot mai mult şi mai independent puterea spirituală a creştinismului occidental.

Epoca feudală

Cu acest spirit, creştinismul intră în epoca feudală.

Deja din sec. al IV-lea, când Biserica ajunge la dreptul de persoană juridică în faţa Statului, creştinismul a început să apară în bisericile ce se construiau din veniturile materiale care se înmulţeau. Acestea erau împărţite între episcop, cler, săraci şi întreţinerea bisericilor. Săracii erau primii care beneficiau din veniturile moşiilor Bisericii, lucrate de ţăranii ce se bucurau întotdeauna de libertate personală. Sf. Gregoriu cel Mare repeta adesea că averea Bisericii este un "bun al săracilor".

"Chiar în acel timp Biserica era un mare azil al umanităţii" (Gregorovius). Azilele pentru săraci şi orfani, spitalele pentru bolnavi, casele de oaspeţi pentru străini, sau cele pentru bătrâni şi copiii abandonaţi se înmulţeau mereu. Sf. Vasile (sec. IV) a fondat un adevărat oraş de binefacere. Pe vremea Sf. Ioan Gură de Aur, Biserica din Constantinopol hrănea zilnic 3000 de săraci, continuând tradiţia începută chiar pe vremea Apostolilor care au înfiinţat ordinul diaconatului, organ al Bisericii pentru ajutorarea săracilor.

Pentru recunoştinţa poporului, care-i considera pe episcopi binefăcătorii lui, pentru ştiinţa - atunci când cavalerii nu ştiau decât să mânuiască spada - cât şi pentru demnitatea lor, în Evul Mediu puterea acestora crescu considerabil. Din aceste motive şi regii îi considerau pe episcopi ca pe cei mai aleşi cetăţeni, concedându-le, după obiceiul timpului, posesiuni feudale.

La fel crescu şi autoritatea civilă a Papilor care, după mutarea împăratului la Constantinopol, rămase în Occident singura autoritate la care oamenii, părăsiţi de autoritatea civilă şi ameninţaţi de năvălirile barbare, mai puteau să recurgă. Principii încă apelau la el împotriva nedreptăţilor făcute de cel mai tare.

Aceste împrejurări au făcut ca Biserica să ajungă bogată. Dar, dacă caracteristica Evului Mediu constă în mari contraste născute dintr-un larg spirit de credinţă neadâncită, dar suficientă să stăpânească pasiunile violente ale timpului, laicizarea multor oameni ai Bisericii şi abuzurile lor n-au însemnat adaptarea creştinismului spiritului epocii. Creştinismul a luptat pentru menţinerea independenţei faţă de influenţa crescândă şi uneori violentă a principilor. Oamenii preferau să trăiască într-o feudă condusă de un om al Bisericii, deoarece în aceasta viaţa era mai uşoară.

Pe de altă parte, folosirea averilor bisericeşti în favoarea celor săraci era mereu urmărită. Abaţia din Hirsan (în Pădurea Neagră) dădea zilnic mâncare la 200 săraci. Mulţi ecleziastici au rămas faimoşi pentru operele lor de binefacere. "Pentru că este firească eternizarea chipurilor unor oameni cum ar fi Ciril şi Metodiu, culturalizatorii popoarelor slave, Beda venerabilul, păstrător al culturii mediteraneene şi alcătuitorul unei "Cronici a naţiunii engleze", şi chiar cum ar fi un Germanus, Episcop de Auxerre care - preluând comanda apărării lituanilor - se arunca împotriva invadatorilor saxoni şi picţi şi, ieşind învingător, întârzia cotropirea. Firească este de asemenea amintirea unui Gregorius cel Mare, Papa care, după invazia longobarzilor în Italia, nu-şi va preocupeţi visteria pontificală şi personală spre a hrăni populaţia Romei căzută pradă anarhiei şi sărăciei, etc." [13].

Viaţa monahală care a luat un mare avânt şi a fost un exemplu de muncă (în special ordinul călugăresc al Benedictinilor [14], de binefacere (în toate ţările apusene) şi izvor de concordie între principale sau feude învrăjbite (în special Franciscanii). Creştinismul s-a impus atât de mult încât tot binele care s-a făcut în acea epocă - de fapt, toată civilizaţia occidentală - se datorează lui.

Sub influenţa creştinismului se nasc întovărăşirile şi asociaţiile de meşteşugari, legăturile fraterne între tineri şi bătrâni, între bogaţi şi săraci. Aspiraţiile spre unire şi armonie erau universale, operând în societate un imens bine, sub toate aspectele. Construcţiile de catedrale, de drumuri, de poduri - la care s-au angajat chiar şi ordine călugăreşti (Fratres Pontifices), - sunt o manifestare externă a colaborării frăţeşti, cu rezultate ce sfidează secolele.

Burghezia

Unul dintre efectele cruciadelor promovate de Biserică a fost dezvoltarea vieţii urbane şi apariţia între nobili şi şerbi a unei noi clase sociale, cu caracteristici proprii: burghezia.

Burghezia a introdus în lume noi idealuri şi noi moravuri: spiritul de risipă şi aventură, valoarea muncii în opoziţie cu valoarea contemplaţiei, şi mai ales individualismul cu caracter anti-religios şi anti-clerical.

Acest lucru pune din nou în pericol creştinismul care în principiile sale transcendentale, rămâne neschimbat. De aceea, burghezia, care-şi căuta o Biserică proprie şi potrivită gusturilor şi intereselor ei, nu a putut decât să ajungă în conflict cu creştinismul tradiţional. În luteranism - creştinismul reformat - burghezia şi-a găsit Religia potrivită pentru satisfacerea comodităţii ei.

Criza de credinţă care se anunţa, nu înseamnă compromis. Ciuma şi războaiele, schismele şi ereziile, ideologii care se luptă între ele, arta şi literatura ce se emancipează, ameninţarea turcilor care cuceresc Constantinopolul, nu reuşesc însă să distrugă creştinismul care, în trunchiul său, a rămas sănătos, cu o credinţă mai purificată prin aceste vicisitudini. Şi de data aceasta creştinismul este fermentul care dospeşte nu numai frământătura spirituală, ci şi toată frământătura lumii. Universul prin definiţie, creştinismul arată oamenilor nu numai căile cerului, ci şi drumurile pământului.

În timp ce antichitatea supunea omul naturii pe care o zeifica, creştinismul supune natura omului şi, astfel, dă avânt cercetărilor ştiinţifice [15].

Marco Polo n-a fost primul european care a ajuns în China, deoarece el a urmat drumul deschis de călugărul franciscan Ioan de Plan-Carpin în 1245. În 1253, călugărul dominican Yves Bretanul este trimis în Persia, iar franciscanul Guillaume de Rubrouch în China. În 1298 la Pekin se găsea o biserică creştină.

Motive mai mult religioase decât comerciale şi politice au determinat pe regina Isabela să echipeze pe Cristofor Columb, al cărui prim gest a fost să împlânte crucea în noua lume descoperită.

Renaşterea n-a fost o bruscă descoperire a frumuseţii neglijate. În Franţa, încă în secolul al XII-lea clericii cunoşteau antichitatea aproape tot atât de bine ca şi cei din secolul al XVIII-lea. Biserica n-a fost ostilă, ba chiar a încurajat revenirea la studiul antichităţii. Papa Pius al II-lea, renumitul Aeneas Sylvius Piccolomini se numea el însuşi umanist, iar Raffael, ca şi Michelangelo, îşi datorează celebritatea Papei Iuliu al II-lea. Şcolile secundare deschise de călugări aveau program umanist, bazat pe cunoaşterea antichităţii greceşti şi latineşti. Planudes, călugăr bizantin, a tradus în greceşte în secolul al XIII-lea la Veneţia, Metamorfozele şi Heroidele lui Ovidiu.

Când secolul al XVII-lea se deschide cu multiplele lui mizerii, Biserica este gata să ajute. Bunul Sf. Vincenţiu de Gand, Fiicele carităţii, Lazariştii şi alte congregaţii religioase, îşi îndreaptă activitatea spre ţăranii înfometaţi, spre copiii părăsiţi, spre bolnavii neîngrijiţi şi spre cei chinuiţi din galere. Sunt fapte care dovedesc că Biserica catolică nu s-a ocupat numai de puternicii veacului, ci şi de poporul de rând.

Sf. Jean-Baptiste, întemeietorul şcolii de aplicaţie, cu congregaţia sa "Fraţii şcolilor creştine", ajută mizeria intelectuală a celor de jos, umplând a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea cu activitatea sa. Sub grija Bisericii apar şcolile în jurul parohiilor, a mănăstirilor, a episcopilor, având la bază cele şapte arte liberale din tradiţia antică, pentru a pregăti profesionişti intelectuali [16]. Tot sub grija Bisericii se nasc universităţile: cea de la Paris, cu patru facultăţi: teologie, drept, medicină şi filosofie şi artele frumoase; cea de la Bologna vestită în ştiinţele juridice; cea de la Salermo şi apoi de la Montpellier, unde s-a dezvoltat medicina; cea de la Oxford şi Cambridge, Padova şi Siena, de la Orleans, Coimbra şi Salamanca, iar mai târziu cea de la Praga şi Cracovia. Afluenţa tinerilor era mare, uneori de 20.000-30.000, găzduiţi în colegii, între care cel mai renumit a fost colegiul fondat de preotul Sorbon (125). La anul 1350, Parisul avea 19 colegii în care locuiau mulţi studenţi bursieri [17].

De aceea, creştinismul poate fi numit cu adevărat mama civilizaţiei europene. Totuşi, cu ivirea "secolului luminii", când filosofia nu mai face distincţie între ordinea politică, socială şi religioasă, Biserica este acuzată de toate fărădelegile, ca şi când ea ar fi fost principalul obstacol pentru triumful raţiunii.

De câte ori un popor vrea să se elibereze de un jug, adesea nedrept, crede că este necesar să atace şi Biserica, ca şi când ea ar fi solidară cu un regim regretabil.

Capitalismul

În urma dezvoltării accelerate a tehnicii, burghezia devine capitalistă, naşte proletariatul industrial, apare lupta de clasă şi se conturează naţionalismul.

În această epocă de frământări, creştinismul nu se lasă antrenat de curentul vremii, ci reafirmă vechiul adevăr al deosebirii între regimul politic şi social şi cel religios, dând dovadă de puternică vitalitate. Se nasc ordine religioase care corespund noilor necesităţi (ceea ce nu înseamnă acomodarea şi deci transformarea creştinismului), iar apostolatul misionar - floare a universalităţii creştinismului - ia un avânt deosebit de puternic. Prin această operă, care-i este proprie, Biserica duce unei lumi frământate speranţele unei păci adevărate şi pregăteşte viitorul unei civilizaţii universale, care nu distruge cultura proprie, ci o integrează într-o nouă sinteză.

Papa Leon al XIII-lea afirmă din nou transcendenţa Bisericii faţă de regimurile politice. În faţa noilor probleme sociale, Biserica nu este dezarmată. Vechile principii creştine, bazate pe demnitatea persoanei umane, sunt reafirmate, creştinismul desolidarizându-se de capitalismul burghez, situându-se, pe bază de principii, departe de liberalism. Enciclicile papale au denunţat capitalismul, susţinut de oameni stăpâniţi de un spirit naţionalist îngust, de interese egoiste. Fără insistenţele Bisericii faţă de bogaţi, soarta proletariatului ar fi fost mult mai rea. Dar, a convinge pe bogaţi că averea lor trebuie să aibă şi un rol social (aceasta este doctrina enciclicilor papale), este greu. Biserica însă nu are altă armă decât convingerea.

Dacă creştinismul este în favoarea proprietăţii particulare e pentru că o consideră ca un mijloc natural de progres uman [18]. Dar el repetă că proprietatea comportă şi obligaţii sociale.

Biserica s-a ridicat întotdeauna împotriva abuzurilor capitalismului. Enciclica Papei Pius al XI-lea, "Quadragesimo anno", este o magistrală combatere a acestui sistem, acuzând capitalismul că este răspunzător pentru că "toată viaţa economică a devenit îngrozitor de aspră, implacabilă, dură", fiindcă "nu ţine seama nici de demnitatea umană a muncitorilor, nici de caracterul social al activităţii economice, nici chiar de justiţie şi binele comun". Papa Pius al XI-lea demască şi stigmatizează pe aceia care, zicându-şi catolici, calcă legea dreptăţii şi a carităţii, exploatând în numele religiei.

Creştinismul catolic, cu adânci rădăcini apostolice, nu se adaptează, nici nu trăieşte prin capitalism sau imperialism, ale căror abuzuri le-a condamnat mereu.

Mişcarea muncitorească materialistă şi atee ca atare se găseşte în mod firesc în opoziţie cu creştinismul teist şi spiritualist. Dar, prin aceasta, nu înseamnă că din Biserică a lipsit grija de muncitor. Papii au dat principiile unei juste distribuiri a bunurilor, iar muncitorii organizaţi în sindicate creştine îşi revendică drepturile, instruiţi în Săptămâni sociale de studii.

Dacă mişcările revoluţionare, anticreştine şi atee se numesc forţe progresiste, atunci sigur că au găsit în creştinism un obstacol. Aceste forţe însă duc la excese şi pun în primejdie civilizaţia, pe care creştinismul o poate salva arătând lumii că fericirea pământească nu poate fi obţinută în afara principiilor creştine. Căci problema fundamentală a omenirii rămâne aceasta: poate oare omul să se mântuiască singur, fără Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu? Creştinismul, consecvent principiilor sale, predică mântuirea veşnică din robia păcatului şi din cea pământească, din orice nedreptate sau eroare, mântuire care este posibilă numai prin învăţătura lui Isus Cristos.

În felul acesta, creştinismul a căutat să-şi păstreze independenţa învăţăturii sale faţă de materialism şi ateism, precum şi faţă de fascismul statolatru sau hitlerismul păgân. Creştinismul nu s-a lăsat influenţat de forţele politice sau statale care impuneau aceste învăţături, ci le-a condamnat, rezistând chiar cu preţul martiriului [19].

NOTE

[1] cf. Materialismul istoric, Ed. a II-a, Buc., ESPLP, 1955, p. 387-414 şi Ch. Hainchelin, op.cit., p.XXXI.

[2] Eusebius în Historia Ecclesiastica, III, 20.

[3] Tacitus, Annales, XIII, 32.

[4] Suetonius, Domitianus, 12.

[5] Ch. Hainchelin, op.cit. p. XXVI.

[6] Alexandru Abeş, Sfinţii, mit, legendă, adevăr, Col. "Orizonturi", nr.41, EER, Buc.,1972, p.86.

[7] Apocalips, gr., descoperire.

[8] Eusebiu, op.cit., III, 25.

[9] Adversus Haereses (sec. II), V, 30.

[10] cf. Epistola Sf. Pavel către Filimon, în care recomandă cum să trateze pe sclavul Onisian, ajuns mai târziu episcop.

[11] Nu este de mirare că Les Casas a avut de suferit din cauza acţiunii sale, dar aceasta dovedeşte că era pătruns de adevăratul spirit creştin, spirit care a constituit un ferment întotdeauna în Biserică, până în zilele noastre, când putem aminti pe preotul Maximilian Kolhe, închis la Auschwitz, şi care de bună voie a înlocuit pe un deţinut, cap de familie, condamnat la moarte de hitlerişti.

[12] cf. Ioan Vultur, Biserica şi civilizaţia, Blaj, 1945, p. 7-14.

[13] Alexandru Baneş, op.cit., p.198-199.

[14] cf. I. Vultur, op.cit, p.86.

[15] cf. Al.Borza, Rolul cultural al Bisericii în Evul Mediu, Cluj, 1936. Despre savantul preot Alexandru Borza, vezi: I. Resmeriţă şi I.T. Tarnovschi, Alexandru Borza, Bucureşti, 1976

[16] Al. Borza, op.cit., p.8-9.

[17] Ibidem.

[18] Dacă s-ar dovedi că socialismul ar fi mai folositor progresului spiritual şi material al omului, Biserica n-ar avea nimic împotrivă.

[19] Poate că moartea neaşteptată a Papei Pius al XI-lea se datorează discursului pe care urma să-l ţină în luna februarie 1938, discurs în care voia să condamne fascismul şi războiul. Cf. revista Lumea din 11 februarie 1973, pag. 32.