BISERICA

MIREASA LUI CRISTOS

Biserica este Mireasa lui Cristos, "Mireasă neprihănită a Mielului jertfit, pe care Cristos o iubeşte, pentru că s-a jertfit ca să o sfinţească: pe care şi-a unit-o printr-o legătură indisolubilă; pe care nu încetează să o hrănească şi să o apere; pe care şi-a vrut-o unită şi supusă în iubire şi fidelitate; pe care a încărcat-o cu haruri cereşti, pentru ca astfel noi să putem înţelege ce înseamnă iubirea pe care ne-o poartă Dumnezeu şi Cristos, iubire ce întrece orice cunoaştere" 43).

În mod mistic, în sensul că Cristos a comunicat Bisericii propria lui viaţă, Biserica formează un singur Trup, o singură Persoană cu Cristos 44). Ca atare nu-i poate fi mireasă.

Dar Biserica este şi distinctă de El. Ea are o personalitate creată, distinctă de personalitatea increată a Întemeietorului ei. Ca atare, ea poate fi Mireasa Lui.

Mamă

După Sf. Pavel, Biserica este Mama tuturor celor care nasc în Spirit (cf. Ef 5; Gal 4; 2 Cor 11, 2-4) primind o nouă viaţă, trăind într-altă sferă de existenţă: viaţa lui Cristos. Sfinţii Părinţi din primele veacuri numesc adesea Biserica "Mamă". Ea îşi exercită maternitatea prin Cuvânt şi Sacrament. Astfel ea face ca în noi să nască şi să crească viaţa divină. Dar, în timp ce prin naşterea naturală copilul se desparte de mamă, Biserica născându-ne, ne primeşte, ne uneşte cu ea, ne educă în spiritul copilăriei spirituale - după cerinţa lui Cristos (cf. Mt 18, 2-4) - până ajungem adulţi în Cristos - cum se exprimă Sf. Pavel. (cf. Gal 3, 19-29).

Împărăţia lui Dumnezeu

Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu, "Împărăţia pe care Isus a venit să o vestească şi să o înaugureze în mod misterios, dar care încă aici pe pământ îşi ia începutul şi înaintează prin suferinţe şi cruci spre plinătatea în care va ajunge în lumina gloriei, a celor înviaţi" 45), sau, cum se exprimă Conciliul Vatican II, Cristos "a inaugurat pe pământ împărăţia cerurilor şi ne-a descoperit misterul ei, iar prin ascultare ne-a lucrat mântuirea. Biserica, în care împărăţia lui Dumnezeu este deja prezentă în taină, creşte în mod vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu" 46).

În Împărăţia lui Dumnezeu oamenii găsesc mântuirea adusă de Cristos, căci El vrea ca mântuirea să se realizeze nu în mod individual, fără nici o legătură între unul şi altul, ci în mod social. Biserica e un popor, o societate, în care şi prin care oamenii sunt uniţi cu Cristos şi uniţi între ei. Aceasta e Împărăţia lui Dumnezeu, prezisă de profeţii Vechiului Testament (cf. Daniel 2, 44), predicată de Isus, (cf.Mc 1, 14) şi de învăţăceii Săi (cf.Lc 9, 2).

Această Împărăţie e interioară şi spirituală (cf. Lc 17, 21), dar nu în mod exclusiv. Până la dezvoltarea ei deplină, la sfârşitul istoriei (cf. Mt 13, 49), Împărăţia cuprinde şi peşti buni şi răi, grâu şi neghină, dar atunci va fi "secerişul" (Mt 13, 30).

E mare lucru "pentru noi toţi care cerem în fiecare zi să vină împărăţia lui Dumnezeu - cât şi pentru cei disperaţi, cuprinşi de tristeţea şi umbrele acestei existenţe la care au ajuns fără să fie întrebaţi - să te gândeşti că această împărăţie a lui Dumnezeu, ascunsă ochilor noştri, se găseşte aici în viaţa adâncă a Trupului mistic". 47).

Aici pe pământ, Împărăţia lui Dumnezeu e în pelerinaj, şi, împreună cu Cristos, crucificată, obiect de veşnică contrazicere, pentru ca oamenii, mergând pe urmele lui Cristos, să-i împlinească opera, misiunea de a coopera cu Dumnezeu la mântuirea sufletelor.

"Pelegrinând pe pământ pe urmele lui Cristos, în necazuri şi prigoane, noi suntem asociaţi suferinţelor Lui, după cum Trupul e unit cu Corpul: uniţi cu El în suferinţă, ca să putem fi uniţi cu El în slavă" 48). Căci a doua fază a împărăţiei, fază escatologică, este cea glorioasă şi definitivă: Biserica triumfătoare, imaginea Celui înviat.

Sacrament

Conciliul Vatican II prezintă Biserica ca şi taină sau sacrament, adică "semn şi totodată mijloc de unire intimă a omului cu Dumnezeu şi semn şi mijloc de unitate a întregului neam omenesc" 49). Aşa după cum natura omenească asumată de Cuvântul lui Dumnezeu în mod indisolubil ca instrument de mântuire, la fel Biserica este instrumentul Spiritului lui Cristos în vederea creşterii Trupului Său 50). După cum Cristos este sacramentul lui Dumnezeu, manifestarea Lui în lume, la fel Biserica este pentru lume sacramentul lui Cristos. Prin Biserică se relevă omenirii că prin Cristos, Dumnezeu însuşi operează mântuirea lumii ca să facă pe oameni fraţi ai lui Cristos, transformându-i prin Spiritul Sfânt.

Structura vizibilă şi socială a Bisericii este semnul şi instrumentul acţiunii lui Cristos în Spiritul Sfânt, Spiritul Sfânt este principiul Bisericii, pe când restul (ierarhia, paplitatea, euharistia, sacramentele) sunt mijloacele transformării interioare.

Consistenţa Bisericii vine de la ceea ce ea semnifică, de la relaţia spirituală cu Cristos total: Cap şi membre în spiritul Sfânt ce cresc prin Graţie 51).

Sfântă şi penitentă

Biserica neprihănită este şi penitentă. "Aceasta este poate cea mai tulburătoare, dar şi cea mai măreaţă enigmă a Bisericii... şi de aceea fraţii dizidenţi, scandalizaţi, care-i refuză acest titlu de neprihănită, ca şi unii catolici intimidaţi care refuză să-l recunoască, cred că Cristos iartă mai degrabă scuipatul ce se aruncă pe faţa Bisericii, decât cel mai mic dubiu în legătură cu sfinţenia Iubitei Sale" 52).

Faţa Bisericii pare multora o mască sfântă care ascunde pete şi urâciuni, obiect de discuţii, de scandal, de stigmatizare, ca apoi să se strige, ca şi Voltaire: "Striviţi nemernica!"

Dar, când vorbim fie despre greşelile ierarhiei, fie despre decăderile uneori îngrozitoare ale lumii creştine, discursul nostru e pătruns de o înşelăciune căci - zice Jacques Maritain - "adevărul e că după imaginea lui Cristos neprihănitul, şi Biserica este neprihănită, dar nu în acelaşi sens" 53).

Personalitatea lui Cristos este personalitatea Cuvântului divin, "sfânt, nevinovat, fără pată". El a luat asupra sa păcatele lumii, păcate ce-i sunt străine, ca să se substituie victimă de ispăşire în locul omenirii păcătoase? (cf. 2 Cor. 5, 21). "Din iubirea care l-a legat de păcătoşi, El s-a îmbrăcat cu toate păcatele" 54).

Personalitatea Bisericii este o personalitate creată, iar membrii care-i compun trupul sunt expuşi păcatului. Acţiunea de transformare din partea Bisericii e limitată de voinţa oamenilor. De mizeriile şi păcatele noastre nu sunt responsabile principiile Bisericii, ci răutatea inimilor noastre. Sf. Augustin vorbeşte de blânda şi irezistibila forţă a graţiei lui Dumnezeu care poate supune voinţele, dar poate totuşi întâlni rezistenţă obstinată 55).

Nici un membru al Bisericii nu este impecabil, dar Biserica este fără pată şi infailibilă. Ea nu poate greşi când caută şi când explică adevărul de credinţă, "care nu este numai căutare, dar este certitudine" 56).

"Infailibilitatea" este un termen negativ, care însă indică o realitate pozitivă, şi anume: posesia şi comunicarea sigură a adevărului. Deci Biserica păstrează cu fidelitate "depozitul" revelat care i-a fost încredinţat ( I Tim 6, 20) şi, condusă de Spiritul Sfânt, nu va greşi în explicarea mesajului revelat. Acesta este atât de bogat şi conţine aspecte care se descoperă Bisericii în mod progresiv. Pe lângă aceasta, expresiile (cuvintele, formulele, imaginile, exemplele) adevărului revelat sunt legate de expresiile şi conceptele lumii, proprii unei determinate epoci. Ele conţin adevărul, care-şi păstrează valoarea cu toate vicisitudinile de timp şi de cultură, dar conţin şi elemente ce se schimbă cu timpul. Una este adevărul, mereu acelaşi, alta este expresia lui, ce poate varia. În căutarea noilor expresii Biserica va găsi, fără greşeală, în mod infailibil, expresia cea mai potrivită pentru oamenii cărora le vorbeşte.

Episcopii au mandatul dat de Apostoli să conducă, să înveţe, să administreze sacramentele. Apostolii erau preocupaţi ca după moartea lor oficiul pastoral să fie transmis mai departe (cf. Fapte, 20, 25,28; Tit 1, 5). Episcopii au deplina autoritate pastorală. Dar toţi împreună - uniţi cu episcopul Romei - păstrează în Biserică adevărul lui Cristos.

Toţi membrii Bisericii sunt infailibili în credendo, iar ierarhia in docendo.

"Totalitatea credincioşilor care au primit miruirea Spiritului Sfânt (Ioan 1, 2, 20, 27) nu pot greşi în credinţa lor, manifestând acest privilegiu prin sensul supranatural al credinţei întregului popor, când «începând de la episcopi până la ultimul laic» (Sf. Augustin) îşi exprimă consimţământul în mod universal în materie de credinţă şi morală" 57).

Episcopii sunt infailibili, nu individuali, ci în legătură între ei şi urmaşul Sf. Petru, când învaţă în mod autentic lucruri care se referă la credinţă şi morală. Aceasta, mai ales când sunt reuniţi în Conciliu ecumenic (cf. Mt 28, 20; Fapte 5, 32; 15, 28; Gal 1, 12).

Şi dacă se iveşte vreo disensiune între episcopi, care este criteriul după care trebuie să ne conducem?

Roma, cu episcopul său, care are misiunea lui Petru, adică de a ţine Biserica unită, de a o păzi în unitatea credinţei şi a vieţii. Petru Fundamentul Bisericii! (cf. Mt 16, 18).

Din funcţia de a ţine unită Biserica, derivă importanta funcţie de învăţător. Ca şi cap al colegiului episcopal infailibil, episcopul Romei, urmaşul Sf. Petru, Papa, are această prerogativă în mod particular. (cf. Lc 22, 32). El este farul. Asta nu înseamnă că el proclamă dogme fără să ţină contact cu Biserica, fără să se consulte cu ceilalţi episcopi. El spune numai ceea ce crede Biserica întreagă.

Chiar şi atunci când nu este dogmă ceea ce afirmă Papa 58), totuşi nu este lipsit de Spiritul lui Dumnezeu ceea ce ne învaţă (cf. Evrei 13, 17). De aceea trebuie primit cu supunere, sens catolic, dar şi cu libertate teologică.

În afară de materie de credinţă şi de morală şi Papa poate greşi. Ca persoană, membru al Bisericii, poate şi păcătui.

Isus a dat episcopilor şi papilor puterea de a conduce, precum şi ajutorul de a trăi o viaţă demnă de funcţiile lor. Şi de fapt, considerată global, fără aprecieri pătimaşe, istoria ierarhiei Bisericii este plină de lumină evanghelică şi sfinţenie, ceea ce nu exclude posibilitatea unor decăderi individuale, regretabile, născute din refuzul personal de a urma pe Cristos.

Cei care păcătuiesc, ca şi lumea care se găseşte în mizerie şi suferinţă, nu sunt în această stare din cauza Bisericii, ci mai de grabă fiindcă le lipseşte Biserica. Cei care au primit-o în întregime, cu învăţătura, cu sacramentele, cu morala şi ierarhia ei, datorează ei echilibrul lor interior, şi cea mai înaltă perfecţiune morală: sfinţenia.

În propria sa personalitate care transcende personalitatea membrilor ei, Mireasa lui Cristos, Biserica, este fără urmă de păcat. Când ea face pocăinţă (posturi, ajunuri, renunţări, mortificări, etc), când se acuză, Biserica ia asupra ei păcatele membrilor ei. Biserica nu este fără păcătoşi 59), dar ea este fără de păcat.

"Membrele ei, laici, clerici, preoţi, episcopi sau papi, care nu o ascultă, sunt înşişi răspunzători de păcatul lor, dar nu Biserica ca persoană..." 60)

Frontierele Bisericii cuprind tot ce e bun şi curat în membre, drepţi sau păcătoşi, lăsând la o parte tot ce este urât, chiar în cei drepţi. Frontierele Bisericii trec prin inimile noastre. Ele despart binele de rău. Reţine binele, refuză răul. Când oamenii trăiesc în stare de păcat (fără graţie şi fără caritate) ei se sustrag de la viaţa Bisericii. Faptele lor nu sunt pete pe faţa Bisericii, căci nu sunt faptele ei 61).

Popor al lui Dumnezeu

Conciliul Vatican II numeşte Biserica Poporul lui Dumnezeu: "În toate timpurile şi în orice naţiune, cel ce se teme de Dumnezeu şi împlineşte dreptatea, este plăcut Lui. Bunăvoinţa lui Dumnezeu a fost ca oamenii să nu primească separat sfinţenia, în afară de orice legătură reciprocă; din contră, El a vrut să facă un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie... Condiţia acestui popor este demnitatea şi libertatea de fii ai lui Dumnezeu, în inimile cărora Spiritul Sfânt locuieşte ca în templu propriu. Acest popor are ca şi lege porunca nouă a iubirii (Ioan 13, 34), iar destinul său este Împărăţia lui Dumnezeu inaugurată pe pământ de către Dumnezeu însuşi, împărăţie care trebuie să se lăţească până când, la sfârşitul veacurilor, îşi va primi desăvârşirea, adică atunci când va fi apărut Cristos, viaţa noastră" 62).

"Neam ales, preoţie împărătească, naţiune sfântă, popor pe care şi l-a ales Dumnezeu" (I Petru 2, 9-10), sunt atributele membrilor Bisericii.

Laicii fac şi ei parte din poporul lui Dumnezeu, în care nu există deosebire de rasă sau naţiune, condiţie socială sau sex, căci toţi sunt fraţi în Cristos, toţi participă la misiunea Bisericii, de mântuire, ca şi la misiunea sa profetică. Toţi au aceeaşi graţie, aceeaşi preoţie. Preoţii (presbiteri, bătrânii) erau aleşi ca să fie servitorii primelor comunităţi creştine. Ei nu sunt "supra creştini", ci funcţia lor este pe linie de serviciu, în mod stabil (caracter). Deci nu fiecare creştin e preot, cu funcţie în Biserică, dar toţi membrii Trupului lui Cristos au demnitatea preoţească. Ca "preoţie împărătească" toţi creştinii sunt chemaţi să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu. În acest sens toţi cei botezaţi formează un corp preoţesc: viaţa creştină trebuie să fie o consacrare.

Preotul hirotonisit are şi el acest rost. Dar pe lângă aceasta, el trebuie să ajute poporul lui Dumnezeu să-şi poată împlini această sarcină, având puterea să-l înveţe, să-i administreze mijloacele darului, să-l conducă spre perfecţiunea vieţii creştine. De aceea el participă din preoţia lui Isus Cristos.

În cer, unde "preoţia împărătească" va fi deplin desăvârşită în poporul lui Dumnezeu şi în toţi membrii lui, cultul de laudă şi de mulţumită nu va mai fi mijloc de graţie, ci o expresie a slavei interioare; nici sacrificiul sacramental nu va mai fi celebrat, nici preoţia sacramentală nu va mai fi exercitată. Atunci se va arăta că cel ales dintre creştini, la fel ca oricine, este preot şi rege... Această "preoţie împărătească" va rămâne în veşnicie ca rod al jertfei crucii 63).

Mama Bisericii

Cea mai de seamă fiică a poporului lui Dumnezeu este Mama lui Isus, Maria. Ea este cel mai de seamă membru al Bisericii: "portio maxima, portio optima, portio praecipua", cum o numeşte Papa Paul al VI-lea. Şi ea este înglobată în Biserică şi face parte din acest ansamblu la a cărei naştere a conlucrat. Prin această conlucrare, ea Fiică, devine Mamă: "Figlia, del suo Figlio" (cum o numeşte Dante) şi Fiica Bisericii pe care a născut-o.

Deoarece Biserica este continuarea misterului Întrupării, a Morţii şi a Învierii lui Isus, Maria, Mama lui Isus, care a fost adânc legată de aceste mistere, e şi Mama Bisericii, căreia, prin faptul unirii în Cristos, îi este anterioară 64).

Papa Paul al VI-lea în discursul din 21.XI.1964 la Conciliul Vatican II, când se discuta întroducerea doctrinei mariale în Constituţia despre Biserică, şi deci legătura fundamentală între Mamă şi Biserică, zicea: "aceasta corespunde scopului Conciliului, care este de a arăta faţa Sfintei Biserici, căci realitatea Bisericii nu se găseşte numai în structura ierarhiei, în liturghie, în sacramente, în hotărârile juridice. Esenţa sa adâncă, izvorul primar al eficienţei sale de sfinţire, trebuie căutat în unirea sa mistică cu Cristos". Dar această unire cu Cristos şi-a atins forma supremă şi exemplară în Maria: misterul Bisericii începe cu Ea, "în al cărui sân s-a unit Mirele cu mireasa" (Sf. Augustin).

«Viaţa poporului lui Dumnezeu, în Orient ca şi în Occident, a dovedit că Ea este de fapt calea spre Domnul. Credinciosul aude pe Isus zicându-i: "Fiule iată mama ta". Dar scris este şi aceasta: "Mamă iată fiul Tău"». Maria Mamă iubeşte pe fiii Bisericii... În felul acesta mântuirea va apare, nu numai sublimă, dar mult mai umană de cum am crede.

Maria este însă nu numai Mama Bisericii, dar este şi icoana vie, tipul Bisericii: privind-o pe Ea, vedem Biserica.

E tipul Bisericii ca Mireasa lui Cristos: fie în momentul Întrupării, fie la picioarele crucii, Maria a reprezentat Biserica; ba chiar, era Biserica în persoană.

E tipul Bisericii neprihănite, şi plină de dar, căci în Maria, Biserica străluceşte de perfectă curăţie, de plinătatea Graţiei.

E tipul Bisericii care se roagă, Ea fiind cea dintâi care se roagă în Biserică şi cea dintâi adoratoare.

E tipul Bisericii mediatoare şi mamă, căci Maria a născut şi a crescut pe Isus mijlocitorul (cf. Romani 8, 34; I Tim 2, 5; Ioan 2, 1-2).

Dar Maria este şi tipul Bisericii triumfătoare, căci "în cer, unde ea este slăvită, trup şi suflet, mama lui Isus reprezintă şi inaugurează Biserica în desăvârşirea ei în veacul ce va să vie" 65).