 |
Cruci de gratii - Biblice
IPS Ioan Ploscaru
achizitionare: 27.04.2003; sursa: Helicon   
FIUL RISIPITOR
Din vlăstar de rege și profet deodată,
în sfântă credință viețuia un tată.
Strămoși-i lăsară moșii și tezaur:
argint, pietre scumpe și talanți de aur,
dar marea avere, steaua bucurii,
îi erau doar Legea și-amândoi copiii.
De când îi murise nobila soție,
rămânând băieții comoara cea vie,
inima-i mai gingaș bătea, mai cu seamă,
știindu-i pe lume că-s fără de mamă,
și egal de caldă, ca raza de soare
se mistuia-ntreagă pentru fiecare.
Dar parcă pe cel mic mai drag îl avuse,
mama lui murindu-i după ce-l născuse,
ultimă, supremă jertfă de credință,
și-a lăsat într-însu-ntreaga ei ființă.
Tot privind bătrânul la comoara-i dragă,
alt portret prin visuri și lacrimi se-ncheagă:
Mersul, vorba, fața-s o icoană vie,
ca-ntr-o reîntrupare sfânta lui soție!
Mica lui făptură îi făcea plăcere.
Pe când cel mai mare se-ngrijea de-avere,
pe el pretutindeni îl purta cu sine
să-i însenineze zilele puține:
Gânguriri naive, sufletul de floare,
râsul său cascade de mărgăritare,
contempla în ochii-i tainice cristale,
viața sa topită cu-a soției sale.
În pupila-i caldă și nevinovată,
tremurând departe-un alt portret s-arată...
La privirea simplă, fără-a mișca buze
nu putea bătrânul ceva să-i refuze.
Fire mai aprinsă și mai răsfățată
întrista adesea pe preabunu-i tată,
dar la cea mai mică vorbă de mustrare
se-ntorcea cu plânset și-i cerea iertare.
În cuvântul dulce glăsuind fierbinte
asculta bătrânu-un glas dintre morminte
și uitând deodată vină și greșale
le spăla pe toate-n lacrimile sale.
.......................................................
În întâi născutul, fire mai tăcută
încolțind crescuse o gelozie mută:
vedea-n frate pizmă, lașă-nșelăciune,
iar în bunul tată, gravă slăbiciune.
Cum pe pomii tineri încrestând răvașe
se măresc cu timpu-n slove uriașe,
vremea depânându-și firul cum e scrisul,
tot mai larg săpase între frați abisul.
Așa mocnea lava-n craterul vâltorii
când mari se găsiră amândoi feciorii,
până la o ceartă din nimica-ncinsă
izbucni vulcanul cu puhoaie aprinse:
Din priviri piezișe, vorbe-otrăvitoare,
din tăceri ce-apasă, înconjur ce doare,
a-nțeles mezinul că e la răscruce
și dibuia calea pe care s-apuce.
"-Tată, zise-odată cu durere-amară,
dă-mi partea de-avere și-o să plec din țară!"
Să-i fi-nfipt în suflet sute de cuțite
n-ar fi simțit tatăl chinuri mai cumplite:
"- Fiul meu, de-odată vrei să iei cu tine
bruma de viață ce-o mai am în vine?"
Când cu glas de tunet, ochi în scăpărare
își descarcă tolba fratele mai mare:
"-Tu nu poți pricepe-n inima-ți infamă
iubirea de-odată de tată și mamă!
Ca să-ți domolească poftele ingrate
a vândut pământuri, ți-a făcut palate.
Știind că blândeța e ulei pe rană,
te-a-ncărcat de daruri în loc de dojana,
A sperat cu anii-o rază de-ndreptare
dar la porci zadarnic dai mărgăritare.
Buzele-ți de șarpe, scorpii și meduze
i-au cerut vreodată ceva să-ți refuze?
De mic pretutindeni te purta cu sine
de lumea te știe fiu numai pe tine.
Tot din țări străine purpura-ți alege,
te-a-mbrăcat în haine nu de prinț, de rege!
De-i cereai o casă într-un fund de mare
el printre talazuri îți făcea cărare.
De-ai urî cetatea, mâna lui cu dalta
ți-ar sculpta-o-n fildeș și ți-ar face alta.
Dar să vezi ce culmi ia pofta și ocara,
nu-orașu nu-ți place, nu-ți mai place țara.
Ba îi ceri și averea! N-ai doar s-alegi data
și-ntr-o bună noapte să-l ucizi pe tata!
După paricidiu alta nu-ți rămâne
decât cu cuțitul să te scapi de mine,
nu-ți va fi aceasta ultima, nici prima,
vei da foc la casă să-ți acoperi crima,
Să gâlgâie-n urmă-ți sângele cărare
tâlhărind în codrii și la drumul mare,
sub blestem să-ți pună zilele și anii,
femeile-n praguri, pe drumuri orfanii!"
"- Răbdare, băiete, că-i faci nedreptate!"...
"- M-am săturat, Tată, rabde cine poate!"
Sugrumând într-însul ce mai vrea să spună,
trânti țăndări ușa și ieși furtună...
..........................................................
Vâzându-și odorul, bâtrânul părinte,
cu fruntea plecată și brațele frânte,
îi ia capu-n palme să-i aline chinul,
să-l mai oglindească din priviri seninul...
Dar zadarnic cearcă vorbe să-i explice,
pleoapele refuză să se mai ridice
martore-n șiroaie-s lacrimile grele
de amarul crâncen ce-l ascund sub ele.
Cu buzele-n tremur și vocea tăiată
îngăimă băiatul cuvintele: "-Tată,
poate-acum vezi și tu... și eu socot iară,
n-am altă ieșire, doar să plec din țară!
Am cercat în mine, dar n-aflu putere
să-ți mai cer vre-un siclu din marea-ți avere!
N-aș mai vrea prin asta, să re-nceapă drama...
Dar dă-mi din puținul rămas de la mama!
De nu, poarte soarta grija și de mine
cu-o zdreanță de haină și-o coajă de pâine.
Las timpului grija icoana să-mi șteargă...
viața e lungă și lumea e largă...
Rămâie-i la frate-meu banii, pământul,
de-acum ne desparte abisul, mormântul...
Eu nu iau cu mine nici verdele-aramii
Să-mi poarte de grijă doar sufletul mamii!..
Iar ție, bun tată, grija părintească
și iubirea caldă, Domnul ți-o plătească"!...
Și desprins de tată cu-o mișcare blândă,
își urni greu trupul încărcat de-osândă,
urmărind norocul și cu ochii vagul
cu pași grei ca-n lanțuri, încet trecu pragul.
Tot încălzea tatăl rază de sperare,
căci pururi se-ntoarse cerându-i iertare.
Să-l mai îmbuneze,-mplinindu-i ce cere,
vându-n graba mare-o parte din avere,
dând la fiecare ce i se cuvine,
ținu, cât trăiește, ceva pentru sine.
Din moșii vândute, turme și palate
l-încărcă de aur și de nestemate,
Dac-ar fi să plece, țara ce-și va alege
să vadă că-i nobil și vlăstar de rege.
Aflând că băiatul durerea-și tot coace,
hotărî să meargă dânsul să-l împace...
Dar când trecu pragul, sperând să-l reție,
găsi ușa-n laturi și casa pustie.
Își feri cu mâna fața ca de bice,
se ținu-n pervazul ușii să nu pice
și proptit de ziduri, ca sfârșit de boală
își împletici pașii prin odaia goală,
și căzu, prinzându-și inima cu rana,
cum se surpă zidul când îi smulgi coloana.
..............................................................
De-aici îl luară servitori să-l poarte
părăsit de simțuri și bolnav de moarte...
Când trecută iarna, se simți mai bine
în lunile calde cu zile senine,
sprijinit pe umeri de doi servi din casă
s-așeză pe jilțul său de pe terasă,
privind lung la drumul ce, pumnal spre mare,
îi trecea prin suflet să se-mplânte-n zare.
Într-o metropolă din vastul imperiu
cum erau în floare în timpul lui Tiberiu
tânăru-și găsește lăcașul și glia,
Corintul sau Roma, sau Antiochia,
care ard de patimi și clipă de clipă
palpită-n senzații, plăcerea-risipă.
Comorile multe și scumpe și grele
Le schimbă-n negoțuri, pământuri, castele.
Cu mărfuri străine și fine și rare,
vin năile sale cruciș peste mare,
comerțul cu perle, argint, giuvaiere
în grabă-nsutește imensa-i avere.
În for, la teatru, la circuri, la terme,
când stă cu alt nobil, e stea lângă vierme.
În haine-aurite cu mari nestemate,
cu caii de rasă din țări depărtate,
Un zeu e-n frumseță nimbat de prestigii
când trece-n piețe-n superbe cvadrigii.
Iar servii și casa, o curte-s în lege,
lipsind doar coroana și sceptrul de rege.
Așa creștea-n faimă și-averi necrezute,
cât timp fu norocul țesut în virtute.
Dar iată că vicii și patimi păgâne
încep să se facă pe dânsul stăpâne.
Viața e-n clocot, ca sângele-n vene,
iar moartea-i spectacol banal în arene,
întâi vede trist Babilonul, cu teamă,
dar valu-l împinge și patima-l cheamă,
cu-ncetul se lasă, s-aruncă, s-afundă
ca vulturul-n zare și peștele-n undă...
Feerice-s noaptea grădinile sale
de cântec de dansuri, serbări bacanale,
spumoase și-alese curg vinuri ca râul
cu ele, orgia, beția, desfrâul.
Trona ca Cezarii pe frunte cu laur
și tot ca Cezarii, cu pumnul da aur.
Da jocuri, teatre cu moarte pe scene,
amestec de sânge-n plăcerile obscene,
o baie de vicii tot trupu-i desmeardă
când jocul de zaruri conjură să-l piardă,
în furii de patimi aruncă-ntr-o seară
la aur și pietre să cumperi o țară...
Văzând că tot pierde, s-aprinde mânia,
își pune palatul, negoțul, moșia,
ajuns în ruină, ieșit din simțire
mizează și caii și haina de fire...
Doi prieteni, de teamă, îl scot cu povața,
nu cumva-n dezastru să-și curme viața.
Când zorile-alungă bețiile-n fumuri
se află că-i singur, și gol și pe drumuri...
................................................
O secetă lungă și vară de vară,
cu foametea face morminte din țară...
Din cerul jăratec doar flăcări se varsă
pe-ntinderea brună de pulbere arsă
ce vânturi-vârtejuri o poartă departe
pe câmpuri de oase din turmele moarte.
Molima-și întinde spăimoasele ghiare
ca seceta, buzele arse spre mare...
Vin fiare la poarta cetății spre seară
și vulturi de stârvuri în cercuri coboară,
pe străzile goale doar moartea fantomă
alunecă noaptea-n păgâna Sodomă.
Acuma-și cunoaște și tânărul partea:
rușinea și foamea cu boala și moartea.
Cum nu află-un bob în cetate, să-l sameni,
cerșește zadarnic la piatră-ori la oameni,
nici picur de apă în ce să-și înmoaie
o coajă de pâine găsită-n gunoaie.
În piept tot mai crâncen se simte cuțitul
și tot mai aproape-și zărește sfârșitul...
Când, vede-un fost prieten fugind de năpastă
la-o mare moșie ferită, pe coastă.
Îl strigă și-aleargă s-ajungă trăsura
cât biată-l ajută plămânii și gura:
"- O, ia-mă bun prieten la tin', la moșie
din moartea ce-mi mistuie inima vie"...
Tot geme pe cale sleit de putere:
"- Îți fac orice muncă... grijesc de avere,
lucrez ce-mi vei cere și fără simbrie...
alături cu robii... doar milă să-ți fie."
Abea mai răsuflă ajungându-l din urmă:
"-Voi sta cu ciobanii, cu câinii la turmă...
Oprește și-ascultă, ai milă stăpâne
mă vând în robie pe-o coajă de pâine!"
Oprindu-se robii-l aruncă grămadă
și-l calcă-n picioare-n prundișul din stradă.
Dar el, în dispreț de dureri și viață,
la ploaia de bice pe ochi și pe față,
s-aruncă...-ngenunche trăsurii-nainte
pot caii-n copite de-acum să-l frământe,
doar ochii se roagă din stinsa pupilă
și buzele mișcă: "Ai milă... ai milă!"
Stăpânul abea-ntr-un târziu îl cunoaște.
Văzându-și într-ânsul destinul ce-l paște,
răspunde: "- Ei bine... să văd ce se poate,
urmează trăsura cu servii din spate!"
................................................................
Aflând la sosire, că bându-și amarul,
cu alți robi și roabe muri și porcarul,
(lungind cimitirul cu gropile-n serii
din cei ce sfârșesc din molimă-n mizerii)
a pus noua slugă să mâie-n ponoare
becisnica turmă de mari râmătoare.
Îmbrăcat în sacii soioși de sudoare,
luați de pe trupuri intrate-n duhoare,
mânca mucegaiul de coji rar aflate
la biete cadavre de sclavi ne-ngropate;
cum râmă doar porcii rar foamea-și alină
cu-o roșcovă-ori ghindă, sau cu-o rădăcină.
Nu erau pe lume ocări mai sacrilege
pentru-un mare prinț și credincios din Lege!...
Adeseori, noaptea cu simțuri în ceață,
s-aștepta să n-aibă-o altă dimineață.
Dar de-un gând de casă, ori de-un dor de ducă
își întorcea fața ca de la nălucă...
Cum piere coșmarul odată cu somnul,
pieri desnădejdea-amintindu-și de Domnul.
Din scântei sub spuză, licări credința,
ca un bob sub brazdă încolți căința.
Cu cât haru-n suflet și lumina crește,
vede-adânc mocirla-n care se târește.
Ispășiri cu lacrimi, sincere și calde,
vin cu har din ceruri sufletul să-i scalde.
Cum în flori deschise rouă pură zace,
sufletu-i se schimbă-ntr-un potir de pace.
Cu mintea și brațe către cer întoarse,
acolo-n pustiul hotarelor arse,
nu-i ajungea ziua și-amarul ce-l trage
sperând să se-nchine, plângând să se roage,
și simte că-ntr-ânsul alt om se preface:
lumină și haruri și rugă și pace
și-odată cu mila și raza curată
răzbește iubirea și dorul de tată.
"- Bătrânul părinte mai trăiește oare?
Ce dispreț și scârbă-n fratele mai mare!
O, de-ar trăi mama, toată gingășie,
n-ar da ea cu piatră-n fiu-n agonie,
ar afla iubirea de-ar fi chiar și-n taină,
un codru de pâine și-un petec de haină...
Câți servi are tata, ce și-n timpuri grele
aruncă din pâine și hainele rele,
iar eu stau, ca trupul porcii să-mi destrame
rumegat de chinuri și-omorât de foame!
Am deprins aici disprețul și-umilința
ce de-atâta vreme-mi macină ființa...
Tot îmi arde-n suflet doru ca-o săgeată!
Să mai văd o dată pe sărmanu-mi tată.
Aș străbate marea,-nconjura pământul,
de-o fi murit, baremi să-i sărut mormântul.
Sculându-mă-ndată mă gat de plecare
n-o să-ndur acasă rușine mai mare.
Cerșetor în zdrențe, cu figura pală,
istovit de foame, mumizat de boală,
cine-mi mai cunoaște fața mea uscată?
Voi intra ca slugă la bătrânu-mi tată,
de m-ar recunoaște undeva-ntr-o doară,
dacă-ar pune servii să m-arunce-afară,
m-aș târî ca râma să-i sărut piciorul:
Eu sunt slugă, tată, sluga nu feciorul!
Eu sunt robu-n zdrențe cu mâinile-n rugă
care vrea să-ți fie cea din urmă slugă!"
...............................................
Dând turmele-n seamă și slujba de-ocară,
proptit pe toiagu-i, plecat sub povară,
părăsi cu ochii-n orizonturi sfinte
țara de rușine, foame și morminte.
.........................................................
Bătrânul și-n visuri îl chema pe nume,
strigăt peste mare, strigăt peste lume.
Întreba străinii ce-i veneau în față,
dacă-i știu de nume, dacă e în viață?
Când fiul cel mare îl făcea s-asculte
știri de la moșie cu pagube multe:
jafuri, boale-n turme, grindini furioase,
incendii de codrii, de lanuri de case:
"- Pot să ardă toate!" zicea-ncet în sine,
cum sângerează și-arde inima din mine!"
Și-apoi cu privirea-n zări îndepărtate:
"- N-ai aflat nimica de sărmanu-ți frate?
Dorul lui mă-ngroapă, vede Domnul Sfântul
cum de viu îmi sapă zi de zi mormântul!"
Și iar privea calea, să-și uite pustiul
ce deodată-i smulse inima și fiul...
Dar, acum zărește-un străin de departe,
ce-abea poate amarul din trup să-și mai poarte,
ca trăgând o cruce, călcând pe cuțite,
se mișcă-anevoie cu membre-ostenite.
Sosind privi casa cum privești mirajul,
s-oprește, ezită, își pierde curajul.
Cu fruntea pe dreapta ce ține toiagul,
se-ntreabă îndrăzni-va să mai treacă pragul?
Sau lăsându-și grija în mila cerească,
cu tâmpla pe poartă să stea să cerșească,
ori chinul să-și poarte, cum trag robii lanțuri
să piară pe câmpuri, să moară prin șanțuri,
sau trupu-i să-l afle pe groapa uitată
de-acolo să-l ierte iubirea de tată?
Deși-n saci și zdrențe cu mult praf pe ele,
Bătrânu-nțelege în suflet că el e.
Și sfântă minune pe robi înfioară:
cum singur se scoală și singur coboară,
iar servii din curte privesc cu mirare
cum singur deschide și poarta cea mare
și-aleargă spre-un mizer venit de departe,
(iubirea ridică din boală și moarte).
Plângând îl ia-n brațe-îi sărută obrajii
îi cade pe umeri și-i scaldă grumajii;
Din râuri de lacrimi, durerea-furtună
când buza-n căință răzbește s-o spună,
un geamăt dă fiul cu vocea-necată:
"- Greșit-am la ceruri și ție bun tată!"
"- Nu-i nici o greșală! Cerul milă-ți poarte
că mi-ai dat viața, m-ai scăpat de moarte!"
"-Toată averea, Tată, s-a dus cu norocul;
orgia, beția, desfrâul și jocul!"
"- Nu-mi vorbi de-avere, nu-mi răni iubirea,
înmiit va-ntoarce ce-ai pierdut aiurea,
bine c-ai venit tu, simt cum rana-mi scaldă
inima ta bună, sinceră și caldă!"
"- Am ajuns acolo, tată,-n țări străine
în gunoi ca porcii, ca ei în rușine!"
"- O cât mi-e de scumpă căința ta-amară
semn că altă dată n-ai să pleci din țară!"
"- Fiu să-ți fiu de-acuma, nu mi se cuvine
pe nume-s o pată, pe casă rușine!"
Cum am păzit porcii, târâș după turmă
îți voi fi și ție sluga cea din urmă!"...
L-asculta bătrânul cum s-ascultă cântul
voia să-i sărute parcă tot cuvântul...
Dar plecând privirea pe zdreanța ce-o poartă,
se-ntoarse spre servii-mpietriți de la poartă:
"- E Stăpânul vostru! Aduceți în grabă
haina cea mai scumpă și mai de podoabă.
Picioarele arse, rănite de cale
le-ncălțați în cele mai de preț sandale.
Puneți-i în deget, ca și la plecare
un inel cu pietre frumoase și rare.
Cel mai mare praznic din viață acum-e
junghiați vițelul îngrășat anume.
Invitați-mi rude, prietenii, săracii
dați-le mâncare și daruri cu sacii...
E stapânul vostru venit de departe
scăpat de rușine, de foame și moarte!"
.........................................................
Îmbrăcat la cină în scumpe odoare,
tatăl său cu mâna servindu-i mâncare,
licăriri de haruri picurau ca stele,
ca rouă pe roze și pe viorele;
revărsări de suflet, copleșiri de minte
cu răpiri de inimi în extaze sfinte!...
Tremura-n seninuri tainice iubirea:
păcatu-i mocirla, haru-i fericirea!
Când oaspeții-ntreabă, cum i-a mers pe-aiurea?
Tatăl său îndată-i cruța umilirea:
"- Ca prin țări păgâne, pribegind departe,
s-a-ntors din molimă, foamete și moarte!"
...............................................................
Sosind cel mai mare, cu seara deodată,
de la vreo moșie mai îndepărtată,
casa și grădina ca aprinsă-i pare,
muzica răsună până-n depărtare...
Geamurile toate ard ca-n foc de faruri
ies pe porți săracii încărcați de daruri,
iar în curte servii fac și duc mâncare
îmbrăcați în haine de ținută mare...
"- Ce sunt toate acestea?" întreabă el pe-o slugă.
"- Ți-e fratele acasă", îi răspunse-n fugă.
Iar de bucurie c-a răzbit să vină
a gătit stăpânu-această mare cină!"
Ca lovit în creștet cu spinet de ghioagă,
își recheamă servii ca să plece-n grabă:
"- Ce duios e tata, dacă-acesta-i cere
i-ar mai face-odata parte din avere!"
Anunțat bătrânul iasă de la masă
și-i grăiește vesel de pe prag de casă:
"- Ți-e fratele-aicia, -ntors din pribegie,
Vino-mbrățișează-l, câtă bucurie!?"
Dar, dup-o tăcere lungă-ndurerată,
începu feciorul cu vocea-ntristată:
"- Din pruncie, tată, ți-am fost rob în muncă.
De la tine-o vorbă mi-e sfântă poruncă!
Și să-mi fie martor Dumnezeu Preasfântul
dacă-odată barămi ți-am călcat cuvântul.
Iernile prin viscol, prin zăduf de vară
trag ca bou-n brazdă muncă și povară.
Tot cu slugi și târguri, grijă de-avuție,
eu n-am avut jocuri și copilărie!
Dar inimă-am și eu, și-aștepta-nsetată
un semn, o scânteie-a iubirii de tată!
Să-mi fi zis: "- Ai prieteni, bunul n-o să sece
ia-ți un ied din turme, taie-l și petrece.
Dar n-află iubire inima de tată,
o dată-n viață, că nu-i mult odată!
Iar când vine-acesta, ce ți-a dat durerea,
ce-n beții și-orgie și-a mâncat averea,
nu i-a fost destul, pe unde a fost desmățul
ai tăiat viței și i-ai făcut ospățul,
cum n-am văzut altul, pregătit și-n pripă,
și mai mare-n pompă, mai larg în risipă!
Poate-așa mi-e dată! Ei, petreceți dară!
Eu mi-am chemat servii să mă-ntorc la țară!
Când va pleca dânsul, luând tot cu sine,
să mă chemi acasă, trimiți după mine!
El e bun la pompe, mese, mângâiere,
eu, la munci tăcute, boală și durere!"
"- Inima-mi sărmană e din nou cernită,
egal iubitoare și egal rănită!
Fiul meu, la toate, tu mi-ai fost în faptă
toiagul de sprijin și mâna cea dreaptă!
Ai sporit averea, ai muncit pamântul
și nu știu vreodată să-mi fi-ntors cuvântul.
De nu ți-am dat daruri, nu-i din nepăsare
ci să duci viața-n sfântă cumpătare!
Făceamu-ți prin daruri mai mare plăcere
decât dăruindu-ți întreaga avere?
La sărmanu-ți frate-întors cu lacrimi sfinte
să-i închid iubirea pentru-un blid de linte?
Când sosit din iaduri de țări de departe
scăpat de rușine și foame și moarte.
Pot să-nchid în suflet paterna-mi iubire
ce-n văpăi s-aprinde la nenorocire?
Când dorul de tată din inimă-l cheamă
de altă-mpărțire să nu-ți fie teamă.
Am averi străbune păstrate-n tezaur,
încât pe ogoare de-ați semăna aur,
o viață-ntreagă tu și bunu-ți frate
nu le-ați putea-n lume risipi pe toate.
Deschide-ți iubirea din sufletu-ți mare,
virtutea s-arată la greu, la-ncercare!
Vino și tu-n casă, iartă, frânge ghiața!
Vezi că bucuria mi-a redat viața?"
Împăcat în suflet, fericit se lasă
luat după umeri și condus în casă.
Văzându-l pe frate ca mort la figură
îl ia și-l sărută, plângând cu căldură:
"- Iartă frate-ncepe cel mic cu sfială,
c-o viață-ntreagă ți-am fost tot sminteală!
După fericire mă mistuia chinul
căutam plăcerea și-am aflat veninul!"
"- Ba eu sunt de vină, firea mea geloasă
ți-a deschis exilul și te-a scos din casă!
Eu sunt piatră dură, crescut cu argații,
nu știu de blândeță, duioșii, ca frații!
Mă ispitea gândul - și-acum fără de vrere -
că te-aduce-acasă dorința de-avere,
când sărmanu-ți suflet trupu-abia-l mai poartă,
te-am judecat prea greu, iartă frate, iartă!
să te văd acasă sănătos și bine
ți-aș da din viață, sângele din vine!"
.......................................................
În pace cerească, pierdut în iubire
cu inima-aprinsă de-așa fericire,
cu lacrimi, bătrânul, privește înaltul,
cuprinde la pieptu-i pe unul și altul
și spune din suflet, încet pentru sine:
"- Din groapă, din moarte, dar iată-l în fine!"
....................................................................
Așa păcătosul în cer lacrimi stoarce
Eternului Tată, când sincer se-ntoarce!
|
|
|
