APOLOGETICĂ

ARGUMENTUL TELEOLOGIC

"Cerurile spun mărimea lui Dumnezeu şi opera mâinilor Lui o vesteşte bolta cerului!"
(Ps. 18, 2)

Concluzii din ordine şi finalitate

Fără îndoială, cel dintâi argument despre existenţa lui Dumnezeu se bazează pe principiul cauzalităţii. Orice efect trebuie să aibă o cauză proporţională. Al doilea argument şi cel mai apropiat de om, de care se izbeşte la fiecare pas, este ordinea care domneşte în Univers şi scopul lucrurilor create - argument teleologic. (Teleologic - cuvânt grecesc telos=finalitate, logos=cuvânt, discurs).

Argumentul cauzalităţii şi al ordinei este cartea cea mai mare din natură pe care a deschis-o Creatorul pentru fiecare suflet. Când mintea omului vede ordinea ce există în natură, de la particulele elementare la elementele chimice (ordinea în numărul crescând al electronilor de la hidrogen până la uraniu) ordinea de la cristale până la megagalaxii etc. îşi pune întrebarea: Cine a făcut această ordine? Evident, ea nu este opera hazardului sau a întâmplării. Ştim că energia totală în cosmos rămâne aceeaşi, dar energia disponibilă scade continuu. Materia tinde spre haos, şi ordinea tinde spre dezordine. De exemplu, să ducem un automobil într-o pădure sub un copac şi să-l lăsăm acolo timp de zece ani, fără nici o îngrijire. Această maşină, cândva pusă la punct, după trecerea timpului şi neîngrijită, va fi cu totul cuprinsă de rugină şi distrugere.

Noi admirăm în Univers o ordine minunată. Logica ne sileşte să ne întrebăm cine a făcut-o? Dacă cineva vizitează un oraş după un cutremur şi constată dezordinea produsă de sinistru: moloz, cărămizi împrăştiate, sârme încâlcite, pereţi căzuţi, alţii gata să se prăbuşească în orice clipă, realizează că este produsul întâmplării. Dar dacă revine după câteva săptămâni şi vede că toate sunt aranjate: cărămizile stivuite, sârmele întinse, scândurile sortate, clădite, îşi dă seama că acolo a fost cineva care a făcut ordine, şi încă o minte ageră, pentru că întâmplarea nu pune nimic la loc.

Mintea omului care a reuşit să străbată spaţiul cosmic, să supună forţele naturii, să mânuiască atomul, este cea mai mare putere de pe planetă. Însă când această minte constată că pe terra există invenţii cu mult mai mari şi superioare, realizate cu zeci şi sute de milioane de ani înaintea inteligenţei umane, trebuie să admită că Cel ce le-a realizat îi este superior.

Să luăm câteva exemple. Omul a făcut multe invenţii, dar care au existat cu mult înainte în natură, astfel: Elicea pentru mişcarea elicopterelor şi vapoarelor, dar teiul şi arţarul le foloseau cu mult înainte, pentru răspândirea seminţelor; Propulsia pentru a pune în mişcare avioanele, dar numeroase animale marine, ca amoeba, se mişcă prin propulsie; Balistica pentru mişcarea rachetelor spaţiale, a proiectilelor etc., însă multe plante dezvoltă în fructe gaze, cu care îşi proiectează seminţele la distanţă, folosind balistica de sute de milioane de ani; Radarul pentru controlul spaţiului aerian, dar păsările călătoare posedă un "radar" mult mai precis; Şenila pentru transportul utilajelor grele; omida foloseşte sistemul cu 250 de milioane de ani înainte de a fi apărut omul.

Exemplele ar putea fi nenumărate. Oare aceste plante şi animale au inventat singure aceste aparate ingenioase? În acest caz ele ar fi mai inteligente decât omul! Chiar şi naturaliştii atei cu greu pot să nu recunoască o cauză inteligentă când admiră "ingeniosul laborator ai frunzei"; "minunata uzină a celulei", sau "înţelepciunea naturii etc. Întreaga natură a fost creată cu o intenţie şi cu o mare ordine, deci a fost lucrarea unei minţi superioare, în afară de materie.

Parmenide, filosof grec, care a trăit cu 450 de ani înainte de Cristos, în cartea sa Despre Natură susţine că Dumnezeu este însăşi Universul. După el mulţi gânditori au căzut într-un sistem filozofic numit panteism, care exclude pe Dumnezeu ca persoană şi existenţă. Panteismul admite o cauză primară, dar identificată cu natura. Materia şi forţa sunt eterne şi confundate cu Dumnezeu. Or, Dumnezeu nu poate fi confundat cu natura şi materia. Materia este fără viaţă, ea singură nu poate crea viaţă.

Dumnezeu este prezent şi în cel mai mic atom, dar nu este atom, căci El este spirit, deci o existenţă superioară materiei. Sistemul panteist este mai greşit decât idolatria. Dacă vechii egipteni se închinau la un animal - la bou (Apis), la uliu (Horus), la pisică ori şacal, acestea erau cel puţin fiinţe vii, pe când natura, în sine, este moartă. Panteismul a fost un curent "la modă" în secolele XVII-XVIII, avându-i ca promotori pe B. Spinoza, Fr. Hegel, H. Spencer etc. Cauzalitatea şi finalitatea sau ordinea emană din toată creaţia. Vom da exemple din viaţa plantelor şi animalelor care uimesc prin ingeniozitate şi înţelepciune.