APOLOGETICĂ

ARGUMENTUL COSMOLOGIC

"Toată casa este zidită de cineva, iar Cel ce toate le-a zidit este Dumnezeu"
(Evr. 3, 4)

RAŢIUNEA ŞI CAUZALITATEA

Fără îndoială, cel dintâi argument despre existenţa lui Dumnezeu se bazează pe principiul cauzalităţii: orice efect trebuie să aibă o cauză şi încă una proporţionată. Orice minte - chiar şi un copil - îndată ce începe licărirea raţiunii, nu mai oboseşte să pună întrebări: Aceasta cine a făcut-o? Cu ce? Pentru ce? Seria de întrebări ajunge la prima cauză, "Causa Causarum", cum îl numeşte Cicero pe Dumnezeu, sau "Primul mişcător nemişcat" cum îi zice Aristotel.

Proprietatea esenţială a materiei este inerţia pe care se bazează întreaga mecanică. Corpurile ce sunt în stare de repaus nu pot ieşi din această stare dacă nu intervine o cauză din afară, iar cele ce sunt în mişcare nu se pot opri fără a interveni o cauză să le oprească. Deci tot ce se mişcă ori se schimbă este mişcat ori schimbat de o cauză. Această teorie se poate aplica şi la vieţuitoare. Materia am văzut că este contingentă (poate să fie sau să nu fie), deci cineva a fost la început care a format-o şi i-a dat impulsul mişcării. Acesta este primul motor imobil nemişcat, pe care-L numim Dumnezeu.

Când s-au descoperit marile opere megalitice de la Stonehenge (Anglia), coloşii din Insula Paştelui, menhirele din Franţa, piramidele etc, arheologii au analizat pietrele să vadă de unde sunt? Cine şi pentru ce le-a făcut? Omul nu se lasă până nu află răspuns la toate. El caută cauza. Dumnezeu a pus în om neliniştea care nu are odihnă până nu-L găseşte pe El, cum a zis Sf. Augustin: "Pentru Tine, Doamne, ne-ai creat, şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine".

Charles de Foucault (1858-1914) pe când era necredincios, explorator şi ofiţer în Sahara (pe atunci încă puţin cunoscută) avea de călăuză un arab. La apusul soarelui ghidul musulman a îngenuncheat şi s-a rugat. Exploratorul îl luă în râs: "Cui te rogi tu? De unde ştii că există Dumnezeu? precum şi altele. Călăuza nu a răspuns şi a continuat rugăciunea, apoi şi-au fixat cortul pentru noapte. Dimineaţa, spre uimirea geografului, au văzut pe nisip, în jurul cortului, urmele unui leu. Bucuros că au scăpat fără incidente şi-au văzut de drum. Arabul a reluat discuţia din seara precedentă: "Aseară m-ai întrebat de unde ştiu eu că este un Dumnezeu? Acum te întreb eu: "De unde ştii că astă-noapte a dat târcoale cortului nostru un leu, când nu l-ai văzut?" "Foarte simplu, răspunse ofiţerul, după urme!" "Şi eu tot după urme îl cunosc pe Dumnezeu; de la o floare, de la o pasăre, de la un fir de nisip şi până la stelele de pe cer; în toate a lăsat Dumnezeu urme pentru cine ştie să citească şi vrea să-L mărturisească".

De aceea afirmă Sf. Pavel la Romani: "Că se poate cunoaşte Dumnezeu (de către păgâni) este lucru învederat. Dumnezeu le-a arătat lor, căci perfecţiunile nevăzute ale lui Dumnezeu din făpturi fiind cunoscute, se văd şi veşnică puterea Lui şi dumnezeirea" (Rom. 1, 19-20).

Iacob Balmez renumit gânditor şi scriitor spaniol din secolul trecut, care în scurta sa viaţă a uimit lumea prin numărul şi valoarea cărţilor ce le-a scris, când era vorba de existenţa lui Dumnezeu, obişnuia să spună: "Eu am un argument în buzunarul vestei. Este ceasul meu de buzunar. În faţa oricărui ateu eu îl deschid arătându-i mecanismele, şi-l întreb: 'Ceasul acesta are un autor, un ceasornicar, ori s-a făcut de la sine?' Nu s-a întâmplat niciodată ca cineva să-i nege autorul. Deci dacă trebuie să admită un ceasornicar la un instrument atât de mic, cu atât mai mult se impune ideea unui creator al universului, care este cu mult mai mare şi mai complicat decât un ceas, care cronometrează numai mişcarea pământului. Nici eu nu văd pe marele Creator al Universului, dar ştiu că El există, că este mare şi bun, căci trebuie să fie o proporţie între cauză şi efect".

Atanasie Kirscher (+1680) astronom german trăind în Italia avea un planetariu, care arăta rotaţia pământului în jurul soarelui şi a lunii în jurul pământului, lucru rar în secolul al XVII-lea. Un prieten al său cu care avea mereu discuţii referitoare la existenţa lui Dumnezeu, după ce a admirat planetariul l-a întrebat: "Cine l-a făcut?" "Nimeni, a răspuns proprietarul, s-a confecţionat singur". Vizitatorul a râs de această absurditate. "Oare nu este mai uşor să crezi - a reluat astronomul - că acest sărman instrument s-a făcut singur, decât să afirmi că galaxiile toate şi imensul sistem solar s-au făcut de la sine?"

Creaţia este o imensă operă anonimă, de o genialitate şi de o putere inegalabilă, Cărei opere anonime i se neagă autorul? Dumnezeu nu şi-a pus numele pe opera sa, dar nu-i putem nega existenţa, şi veşnică puterea Lui şi dumnezeirea Lui (Rom. 1, 20).

O istorioară descrie cum un copil mic a fost furat de hoţi, care l-au ţinut ascuns într-o peşteră până la vârsta de zece ani. Sunt tulburătoare întrebările copilului după ce a fost eliberat. Totul i se părea o minunăţie. Soarele! Cum stă el acolo sus şi luminează şi încălzeşte? Luna este ca o lampă mare, nu cade jos? Aceasta-i un pom? Din acest pom după patru luni vor ieşi mere coapte, bune de mâncat? Cine a făcut toate aceste minuni? Cât de mare trebuie să fie Dumnezeu!"

Natura întreagă vorbeşte de Autorul ei. Fericit este omul, care după ce a citit în cartea naturii, a avut curajul, să recunoască pe Autorul ei, precum înţeleptul Solomon: "Domnul mi-a dat cunoştiinţa exactă a celor reale. El m-a învăţat structura Universului, şi activitatea elementelor, începutul, sfârşitul şi mijlocul timpului, ciclul anilor şi poziţia aştrilor... natura animalelor, întărâtarea fiarelor sălbatice, înclinările violente ale minţii şi gândurile oamenilor, varietatea plantelor şi puterea vindecătoare a rădăcinilor! Toată realitatea ascunsă şi cea la vedere, căci Făuritorul Universului m-a învăţat!" (Înţ. 7, 11).