APOLOGETICĂ

REVELAŢIA

Vedem că în această viaţă omul nu poate cunoaşte pe Dumnezeu, decât în mod indirect, prin creaţia Sa şi acţiunile Sale. Ştim că Dumnezeu este de la sine preafericit. Deci nu avea nevoie să creeze. Şi totuşi de ce a făcut-o? Sfântul Augustin spune simplu: "Noi existăm pentru că Dumnezeu este bun". Iar Biserica ne învaţă: "Dumnezeu a creat lumea, ca să dea din bunătatea Sa lucrurilor pe care le-a făcut!"

Crearea lumii este expusă în Biblie (Cartea Facerii) într-o relatare populară adaptată epocii respective şi oamenilor cărora li s-a scris. Moise a trăit cu circa 1.500 de ani înainte de Cristos. Nici ştiinţa nu a pătruns şi nu a ajuns să cunoască cum şi când s-a format Universul, decât lansând o mulţime de ipoteze.

Până acum am meditat despre Natura creată, care este o oglindă a înţelepciunii şi măreţiei Creatorului, de la firul de nisip, până la curcubeul multicolor, sau fluturele care zboară din floare în floare. Totul în natură ne vorbeşte despre Dumnezeu. Dar în afară de natura creată, mai avem şi alte dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, care se pot cunoaşte prin raţiune, fiind de domeniul spiritual, dincolo de materie, şi care sunt cuprinse în REVELAŢIE.

Capitolele următoare vor trata despre această cunoaştere. Revelaţia este descoperirea divină care se cuprinde în:

1. Sfânta Scriptură, sau Biblia şi

2. Sfânta Tradiţie.

1. SFÂNTA SCRIPTURĂ este cuvântul lui Dumnezeu, scris de oameni, care au fost inspiraţi de Spiritul Sfânt. Biblia este formată din două părţi. Vechiul Testament este format din 46 de cărţi scrise toate înainte de Cristos, în care găsim descrieri uimitoare pentru acea vreme (când au fost scrise, cu 400-1500 de ani înainte de Cristos), care nu puteau decât să fie revelate de Dumnezeu. Aşa este crearea lumii: "La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul..." "A zis să fie lumină..." (Facere 1).

Vechiul Testament este şi o istorie a poporului ales, evreii, de la Avram până la ocuparea ţării de către romani la anul 40 î. de Cristos, când aceştia au pus rege un idumeu, pe Irod. Împlinindu-se astfel una din profeţiile mesianice, şi anume, că nu va mai fi rege din Iuda: "Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor, din coapsele sale, până ce va veni împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele" (Facere 49, 10). Vechiul Testament cuprinde şi marile profeţii despre venirea lui Mesia. Unele din ele sunt atât de precise, încât s-ar părea că vizionarul a fost martor ocular.

Noul Testament cuprinde cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, 21 de Scrisori ale Apostolilor, precum şi Apocalipsa, carte profetică. Sfânta Scriptură a fost scrisă în limbile: ebraică, aramaică, limbă folosită pe vremea Mântuitorului, şi limba greacă. Întreg Vechiul Testament a fost tradus din limba ebraică şi aramaică în limba greacă între anii 300-130 î.Cr. Această traducere se numeşte Septuaginta (fiindcă a fost tradusă de şaptezeci de rabini). Noul Testament a fost scris în greceşte, afară de Evanghelia lui Matei, care fiind anume pentru iudei, a fost scrisă în ebraică (sau aramaică), dar noi nu avem decât traducerea ei în greceşte.

La sfârşitul secolului IV, Sfântul Ieronim (+ 420) a făcut o traducere a întregii Sfintei Scripturi, în limba latină, traducere cunoscută sub denumirea de "Vulgata", care a devenit textul oficial al Bisericii Catolice. Sfânta Scriptură sau Biblia este cea mai răspândită carte din lume. A fost tradusă în aproape o mie de limbi. Ea poate fi considerată ca un mesaj, o scrisoare a lui Dumnezeu trimisă întregului neam omenesc.

În Biblie găsim o mare diversitate de stiluri, pentru că la scrierea ei şi-au adus aportul oameni din diferite epoci, de diferite mentalităţi, obiceiuri, clase sociale... Noi trebuie să credem că Biblia a fost scrisă din inspiraţie divină. Dumnezeu este cauza principală a acestor scrieri sfinte, transpusă prin diferiţi oameni. Unele pasaje din Vechiul Testament pun în uimire pe oamenii de ştiinţă moderni, astfel:

Champollion J.F. (1790-1832), geolog şi egiptolog ilustru, primul care a descifrat hieroglifele egiptene, spunea despre Moise: "Nici geologia, nici ştiinţa nu pot formula argumente împotriva descrierii făcute de Moise în Cartea Facerii (Geneza). Din aceasta se vede clar că el a fost un istoric inspirat al timpurilor primitive". Inspirat înseamnă că Dumnezeu i-a poruncit să scrie, i-a cerut ce să scrie şi l-a păzit să nu facă greşeli de credinţă. I-a lăsat însă stilul şi cunoştinţele proprii.

Ampere Andrei (1775-1836), mare fizician şi matematician francez, scria: "Ori Moise avea o pregătire la fel de temeinică ca ştiinţele moderne, ori a fost inspirat. Evident, Moise nu avea la dispoziţie descoperirile geologice ale epocii noastre! El nu cunoştea fizica, chimia şi astronomia, cunoştinţe necesare pentru a formula deducţiile ştiinţifice; trebuie căutată deci o altă sursă mult superioară, care i-a inspirat exactitatea descrierii sale". (Revue des Deux-Mondes/1953).

Sfânta Scriptură este autentică şi inspirată, autoritatea ei este incontestabilă, chiar şi pentru adversarii religiei. Dumnezeu a voit să ne arate adevărurile religioase şi nu adevăruri ştiinţifice. "Intenţia Sfintei Scripturi este de a ne arăta cum se merge la cer, şi nicidecum ce este cerul!" (Cardinalul Baronius). Cu toate acestea în Biblie nu sunt erori ştiinţifice, deşi nu acesta a fost scopul scrierii ei. "Dumnezeu este autorul naturii şi al ştiinţei, precum şi al revelaţiei. El nu se poate contrazice!" (Papa Pius al IX-lea).

Sfântul Antoniu cel Mare, mort în anul 356, care a trăit în pustiul Tebaidei (Egipt) primi într-o zi o scrisoare de la împăratul Constantin cel Mare. Discipolii săi fură impresionaţi că însuşi împăratul a binevoit să-i scrie lui Antoniu. Dar sfântul le zise: "Voi sunteţi miraţi şi încântaţi că împăratul Constantin cel Mare a binevoit să-mi scrie, dar noi trebuie să fim impresionaţi cu mult mai mult de bunăvoinţa pe care a avut-o Dumnezeu faţă de noi, sărmane creaturi, trimiţându-ne o scrisoare din partea sa, sub forma Sfintei Scripturi".

2. SFÂNTA TRADIŢIE

Sfânta Tradiţie cuprinde toate învăţăturile date de urmaşii Sfinţilor Apostoli, precum şi de părinţii Bisericii, până pe la anul 600. În aceste învăţături se includ şi cuvintele Mântuitorului, date Apostolilor, care nu au fost scrise în Noul Testament. Căci spune Sfântul Ioan Evanghelistul: "Sunt şi alte multe, care le-a făcut Isus, care de s-ar scrie, una câte una, mi se pare că nici în toată lumea n-ar încăpea cărţile ce ar trebui scrise" (Ioan 21, 25).

Sfântul Pavel încă zice: "Fraţii mei, fiţi hotărâţi şi păstraţi tradiţia care v-a fost făcută cunoscută prin cuvântul şi prin scrisorile noastre" (II Tes. 11, 14). Sfântul Ioan Crisostomul certifică faptul că Apostolii au învăţat multe lucruri fără a le scrie, ori ele merită aceeaşi crezare ca şi Sfânta Scriptură.

Noi cunoaştem că Sfânta Tradiţie este tot de la Dumnezeu, prin Biserica sa, care a păstrat toate scrierile ulterioare, verificând autenticitatea lor, înlăturând tot ce nu este conform cu învăţătura adevărată (toate ereziile). Prin Conciliile ecumenice, Biserica a păstrat integritatea Tradiţiei. Tradiţia este absolut necesară mântuirii, alături de Biblie, pentru că din ea aflăm o mulţime de fapte şi învăţături nescrise în Evanghelii. Necesitatea Tradiţiei se poate dovedi şi din următoarele constatări:

1. Creştinismul s-a răspândit înainte de a se scrie Noul Testament;
2. Biblia nu este totdeauna un învăţământ clar şi complet. Ea a fost scrisă după necesităţi şi nu ca un cod format pentru învăţământ;
3. Biblia cuprinde şi pasaje dificile, profunzimea ei scapă uneori şi oamenilor mai instruiţi;
4. Până la descoperirea tiparului, foarte puţini erau cei care ştiau să citească. Chiar şi nobilii erau de multe ori analfabeţi.

Interpretarea exactă şi transmiterea învăţăturilor Bibliei Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii sale, care prin magisterul totdeauna viu (preoţii), conduce şi dirijează pe credincioşii săi spre limanul mântuirii.

Un catolic şi un protestant discutau într-o zi despre Tradiţie. Protestantul pretindea că toată revelaţia se cuprinde în Sfânta Scriptură şi că Tradiţia este inutilă şi fără valoare.

- Ei bine, replică celălalt, daţi-mi o Biblie şi vă voi dovedi contrariul.
Protestantul îi dădu o Biblie pe care catolicul începu să o răsfoiască, zicând:
- Domnule, eu v-am cerut Cărţile Sfinte, nu această colecţie de fabule!
- Dar aceasta este o Biblie! răspunse protestantul.
- De unde ştiţi? Cine v-a spus că acestea sunt cărţile sfinte?
- Ştiu de la tatăl meu, de la bunici şi de secole s-a păstrat această carte sfântă!
- Iată Domnule, aceasta este Tradiţia pe care dumneavoastră nu voiţi s-o admiteţi!

Avea dreptate Sfântul Augustin când zicea: "Eu nu voi crede acestor Cărţi, dacă autoritatea Bisericii nu-mi garantează autenticitatea lor!" Alături de Biblie, Tradiţia este completarea învăţăturilor lui Cristos. De altfel ştim că însuşi Isus nu a scris nimic şi nici nu a spus niciodată "scrieţi ce vă spun" sau "veţi citi învăţătura mea", ci El a zis: "Cine vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă" (Luca 10,16).

Când îi trimite pe ucenici doi câte doi, le zice: "mergând, predicaţi, zicând că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Mt. 10,17). Iar înainte de înălţarea sa la cer, Isus a zis ucenicilor: "Mergând, învăţaţi toate neamurile..." (Mt. 28,19). Din cuvintele Mântuitorului se vede că recomandă o învăţătură orală, gură de la gură, de altfel Isus a venit în lume, în mod special, pentru săraci, nenorociţi, oropsiţi, care nici atunci şi nici în secolele următoare n-au ştiut să citească.

Sfânta Tradiţie cuprinde scrierile urmaşilor Apostolilor până prin anul 600. Ei se numesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi au fost renumiţi prin zelul şi activitatea lor în răspândirea şi apărarea credinţei. Cei mai mulţi dintre ei au murit martiri, pecetluind cu sângele lor adevărurile scrise. Redăm mai jos câteva personalităţi:

- Sfântul Policarp (sec. I), episcop de Smirna, a fost ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul. A murit ars de viu în amfiteatrul din Smirna.

- Sfântul Ignaţiu (+107), episcop de Antiohia, prieten cu Sfântul Policarp, este sfâşiat de dinţii fiarelor sălbatice în arenele Romei, pe timpul prigoanei împăratului Traian, la anul 107.

- Sfântul Atanasie (296-373), episcop de Alexandria, a fost exilat de cinci ori, din cauză că a apărat cu toată ardoarea adevărurile de credinţă, atacate de secta ariană.

- Sfântul Vasile cel Mare (329-379), episcop de Capadocia, este primul care organizează viaţa călugărească în Orient.

- Sfântul Grigorie din Nazianz, teologul (329-390), episcop de Nazianz, s-a distins prin excelentul talent oratoric al predicilor sale.

- Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), arhiepiscop de Constantinopol, exilat pe malul Mării Negre. Moare chinuit de ostaşi, lăsând o imensă operă scrisă în apărarea credinţei.

- Sfântul Ambrozie (340-397), episcop de Milano. Timp de patruzeci şi doi de ani a dus o intensă activitate pentru organizarea şi întărirea tinerei Biserici, recunoscută de împăratul Constantin cel Mare la anul 323.

- Sfântul Ciril de Ierusalim (315-386), episcop, a petrecut şaisprezece ani în exil, din cauza arianismului, contra căruia a luptat în cele două Concilii de la Niceea şi Constantinopol. De la el ne-au rămas 24 de predici, unde tratează pe larg învăţătura Bisericii.

- Sfântul Ilarie (315-367), episcop de Poitiers, a luptat atât prin scrieri cât şi predici împotriva arianilor. Aceştia din răzbunare au influenţat pe împăratul Constanţiu care l-a exilat în Frigia, unde a stat cinci ani.

- Sfântul Augustin (354-430), episcop de Hipona. Mare teolog, filosof, moralist, apologet şi maestru desăvârşit al condeiului. Sfântul Augustin a scris în "Confesiunile" sale: "Pentru Tine ne-ai creat Doamne, şi neliniştit e sufletul nostru, până nu te găseşte pe Tine!"

- Sfântul Ciril (376-444), episcop de Alexandria, a luptat pentru păstrarea dreptei credinţe împotriva erorilor lui Nestoriu, a suportat şi închisoare. El a participat la Conciliul din Efes unde s-a hotărât lauda Născătoarei de Dumnezeu, preamărind măreţia divină a misiunii Preacuratei Fecioare Maria. De la el ne-au rămas 156 de Omilii asupra Evangheliei lui Luca.

- Sfântul Leon cel Mare (390-461), papă, a trăit într-o perioadă de mari frământări atât în interiorul Bisericii cât şi în afară, conducând-o timp de 21 de ani cu multă prudenţă şi fermitate. De la el ne-a rămas celebra scrisoare Epistola dogmatica ad Flavianum, unde expune limpede învăţătura ortodoxă (adevărată) a Sinoadelor anterioare.

- Sfântul Grigorie cel Mare (543-604), papă, cinstit atât în Apus cât şi în Răsărit. Deşi cu sănătatea şubredă, el a depus o intensă activitate pentru organizarea Bisericii creştine. A stabilit normele care au dus la cântul gregorian; de la el au rămas peste 800 de scrisori şi predici de valoare.

Astfel de personalităţi, care au condus Biserica în primele veacuri, ferind-o de mulţimea ereziilor (învăţături greşite) şi aducând un aport imens la răspândirea creştinismului, merită şi trebuie să fie crezute. Lucrările lor şi ale altor sfinţi părinţi formează Sfânta Tradiţie. Toate aceste lucrări se găsesc într-o colecţie numită: Patrologia greco-latină.

- Sfântul Policarp, născut spre anul 80, a fost discipolul Sfântului Ioan Evanghelistul. Încă tânăr a fost numit episcop de Smirna. În această calitate el primeşte pe Sfântul Ignaţiu din Antiohia, care era dus la Roma pentru a fi aruncat fiarelor sălbatice în circurile metropolei. Sfântul Policarp este un martor ocular al Apostolilor. Când s-a declanşat persecuţia împotriva creştinilor din 150-156, el a încercat să se ascundă într-un hambar, dar a fost descoperit şi readus în oraş. Cu această ocazie bătrânul episcop dovedeşte curajul senin al credinţei sale. Când proconsulul Statius îi cere să se lepede de Cristos, Policarp răspunde: "De 86 de ani îl slujesc, şi nu mi-a făcut nici un rău, cum aş putea să-l trădez pe Regele meu, care m-a răscumpărat?"

În timp ce era ars de viu în amfiteatrul din Smirna, martirul înălţa către Dumnezeu o splendidă rugăciune: "Fii binecuvântat de-a pururi Doamne, numele tău, vrednic de închinare să fie glorificat de-a lungul tuturor veacurilor de către Isus Cristos, Preotul veşnic şi autotputernic şi Ţie împreună cu El şi cu Spiritul Sfânt, mărire în toţi vecii vecilor". În acea clipă o lovitură de pumnal îl împinse în flăcările care l-au mistuit. Aşa a dispărut în cenuşă unul din marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii creştine. Trebuie să dai crezare unui om care acceptă moartea pentru credinţă (De laude Martyrum V).

- Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia, ca fiu al unui ofiţer. Sub influenţa mamei sale Antusa se botează la 19 ani, îndrăgind viaţa de rugăciune şi de studiu. După moartea mamei sale se retrage în pustiu, unde rămâne timp de şase ani. În 386 este sfinţit preot. Are un mare talent oratoric şi o cultură profundă. În anul 398 este chemat să devină episcop, la Constantinopol. Depune o activitate organizatorică şi pastorală deosebită: evanghelizează satele, ridică spitale, biciuieşte moravurile etc. Predicile sale durau adesea peste două ore. Dar neavând diplomaţie îşi atrage ura împărătesei Eudoxia, care nu ducea o viaţă morală, dar mai cu seamă ea dorea să i se aducă cinste ca unei zeităţi, construindu-şi propria statuie. Un grup de episcopi, îndemnaţi de Eudoxia, s-au constituit în sinod - ilegal - şi l-au exilat pe Sfântul Ioan.

Nu după mult timp este rechemat de împăratul Arcadie, deoarece s-au abătut asupra palatului mari nenorociri. Însă după două luni a fost exilat din nou, departe, în munţii Caucaz. Este cunoscută fraza cu care a răspuns când i s-a comunicat exilul: "Unde aţi putea să mă exilaţi şi eu să nu-l găsesc pretutindeni pe Dumnezeu?!" În drum spre locul de surghiun mulţimile îl întâmpinau cu veneraţie şi durere. Din cauza tratamentului, fiind o construcţie şubredă, nu şi-a mai putut continua drumul. În ziua de 1 septembrie 407, ajuns la Comana (Turcia), roagă pe ostaşii care l-au chinuit până atunci fără milă să-l aşeze pe pământul gol, unde se sfârşi încredinţându-şi sufletul Tatălui ceresc. Rămăşiţele pământeşti au fost ulterior transferate la Roma şi se află în Bazilica Sf. Petru.

Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat o imensă operă: tratate de ascetică, predici, scrisori. Lui i se atribuie Liturghia orientală. Conciliul din Calcedon, la 451, l-a declarat învăţător al Bisericii. Sfântul Ioan Gură de Aur (Crisostomul) a fost martir al credinţei în Sfânta Treime şi un luptător aprig împotriva arianismului şi a corupţiei din timpul său.

Până acum am meditat despre Revelaţie, care se cuprinde în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Dar ce dovezi avem că ele sunt inspirate de Dumnezeu? În marea sa înţelepciune, Dumnezeu a voit să confirme autenticitatea Revelaţiei prin două dovezi incontestabile:
1. Profeţiile şi
2. Minunile.

Să le medităm pe rând.