APOLOGETICĂ

SETEA DUPĂ FERICIRE

"În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine Doamne!"
(Ps. 41,1)

Un argument puternic, în dovedirea existenţei lui Dumnezeu, precum şi existenţa sufletului omenesc, este o sete nepotolită după fericire. Sufletul omului nu se mulţumeşte cu un bine oarecare. Cuceritorii lumii nu s-au mulţumit cu toate cuceririle lor! Inima omului vrea tot binele, ba mai mult, vrea însuşi binele ca atare. Însă binele considerat ca un bun spiritual nu poate fi decât Dumnezeu!

Toate făpturile au binele prin participare "Bun este numai Dumnezeu" (Mt. 19, 17), a răspuns Isus, tânărului care i-a spus "învăţătorule bun". Dar este cu neputinţă ca o tendinţă atât de importantă şi de firească tuturor să nu-şi aibă obiectul corespunzător în natură, de vreme ce ştim că în cele necesare, natura nu se înşală. Deci, omul are sete de un bine suprem, de o fericire, pe care nu o poate găsi aici pe pământ, decât în foarte mică măsură.

Nici bogăţiile, nici plăcerile, nici onorurile, nu dau adevărata fericire, şi nu umplu golul sufletului omenesc. Sufletul este spiritual şi nu se satură decât cu o hrană spirituală. "Doamne, sufletul meu este către Tine, ca un pământ fără de apă!" strigă Psalmistul (Ps. 62). Iar Sf. Augustin, după ce a gustat din toate plăcerile lumii, exclamă: "Neliniştit este sufletul meu, până nu te găseşte pe Tine, Doamne!"

Dacă sufletul a găsit pe Dumnezeu, cu adevărat, el simte deja o bucurie divină şi suportă cu mult mai uşor suferinţa şi durerea. Dar adevărata fericire o vom afla numai în cer! Această sete după fericire este o scânteie rămasă după căderea primilor oameni. Este o necesitate spirituală, ca să-l cunoaştem şi să-l posedăm pe Dumnezeu!

Astfel dăm câteva exemple:

- Margareta, fiica împăratului Maximilian, se lepădă de măririle omeneşti, şi îmbrăcă haine sărăcăcioase şi cârpite. Când o văzu fratele ei îi zise: "Dar, ce faci, nu se poate!?" Margareta îi răspunse: "Sunt mai mulţumită şi mai fericită cu aceste haine, decât îmbrăcată în purpură!"

- Curentul "hipy" pornit din Anglia a dezmembrat multe familii de milionari americani. Copiii marilor bogătaşi, plictisiţi de averi, s-au refugiat în India, transformându-se aproape în cerşetori, plini de insecte şi trăind într-o stare jalnică. Desigur, a fost un curent negativ, dar se poate constata din aceasta că bogăţia nu ajunge ca să-l facă fericit pe om.

- Sf. Clara Offreduccio (de Montefalcone) 1193-1253. Această tânără de familie nobilă şi bogată, la vârsta de 19 ani părăseşte casa părintească pentru a trăi în sărăcie, urmându-l pe Sf. Francisc de Assisi. Împreună cu alte două tinere, în noaptea de Florii, se refugiază în bisericuţa Sf. Damian, şi dezbrăcându-se de hainele bogate şi de bijuterii, îmbracă haina cenuşie şi aspră a viitorului Ordin al Clariselor, al cărei întemeietoare este.

Grupul lor se măreşte, cu toate că acceptă o sărăcie absolută. Au renunţat la orice proprietate, trăind numai din cerşit sau lucrând cu mâinile lor. Când Papa Inocenţiu al IV-lea, impresionat de sărăcia acestor tinere vrea să le uşureze jurământul de sărăcie, dându-le ceva terenuri, proprietăţi ale Bisericii, Clara răspunde: "Mulţumim Sfântului Părinte, dar îl rugăm să ne dezlege de păcate, nu de votul sărăciei!"

Ce a făcut pe aceste tinere, bogate şi cu perspective frumoase, să părăsească lumea şi să accepte viaţa de austeritate totală, având numai o haină, dormind pe paie, fără pernă la cap? Desigur, setea după o adevărată fericire, pe care nu o poate da decât singur Dumnezeu! Trupul Sfintei Clara este neputrezit şi se poate vedea în racla de cristal în mănăstirea Clariselor din Assisi. Astăzi există aproape 10.000 de călugăriţe Clarise.

Istoria omenirii este presărată cu astfel de exemple, căci sufletul omului nu-şi găseşte adevărata pace până nu-l găseşte pe Dumnezeu, Izvorul păcii, al bucuriei şi al fericirii! Încheiem acest capitol, din care putem desprinde concluzia: Dumnezeu este Existenţa care stăpâneşte peste toate, El este Prima şi Ultima realitate a tuturor lucrurilor.