APOLOGETICĂ

CONŞTIINŢA OMULUI

Sufletul este principiul vital raţional al fiinţei umane, prin care ne deosebim de animale. El are atribute precise şi de necontestat, care-l ridică spre înălţimi metafizice (dincolo de materie). Aşa sunt:

• raţiunea sau inteligenţa;
• voinţa;
• libertatea.

Prin aceste calităţi sufletul

• gândeşte dincolo de materie;
• voieşte ceea ce crede că este bine pentru el, şi
• alege liber, între bine şi rău.

După cum am văzut în capitolul anterior, sufletul ia cunoştinţă de lucruri prin noţiuni abstracte, deducţie, cauză etc. şi, mai ales, are ideea de bine şi de rău. Chiar dacă depind de obiceiuri, cultură, moralitate, precum şi de gradul de civilizaţie, aceste două idei - de bine şi rău - sunt nedespărţite în mintea oricărei făpturi cu raţiune şi voinţă. Ideea de bine şi rău este o parte esenţială a sufletului, dând naştere tribunalului sufletesc al fiecărui individ, şi acest tribunal se numeşte conştiinţă. Conştiinţa nu poate fi nimicită nici de regi, nici de războaie, teroare, sau filosofii. Din faţa conştiinţei nimeni nu poate să fugă.

Marii filosofi ai antichităţii, cu mintea naturală au descoperit această forţă care este conştiinţa. Astfel: Platon (428-348) spunea: "Glasul conştiinţei este geniul sau simţul divin care conduce către Dumnezeu sufletul curat, dezbărat de patimi". Iar în altă parte: "Este un glas care îmi vorbeşte, acest glas l-am auzit de când eram copil. Este glasul lui Dumnezeu, care îmi porunceşte să trăiesc căutând înţelepciunea şi cunoaşterea de mine însumi".

Marcus Tulius Cicero (106-43) î. Cristos, om politic şi mare orator roman spunea: "Dumnezeu a scris în inima tuturor oamenilor legea binelui şi a răului. Nimeni din senat, nici din popor, nu poate să scutească de această lege, sau să dorească de la noi ceva contra ei." Plutarc (50-125) mărturiseşte că ţipătul unor vrăbii au silit pe tânărul fenician Besus să declare că el a omorât pe tatăl său. La întrebarea cu totul întâmplătoare de ce a ucis vrăbiile şi le-a stricat cuibul, tânărul a răspuns că acele vrăbii îl tot acuzau că a omorât pe tatăl său.

Regele David (1000 ani î. de Cristos) în urma căinţei pentru uciderea lui Urie a compus unul din cei mai frumoşi Psalmi (50 sau 51), "Miluieşte-mă Dumnezeule", în care cerea iertare pentru păcatele săvârşite. Iuda Apostolul, după ce l-a vândut pe Cristos, la glasul conştiinţei aruncă arginţii strigând: "Am vândut sânge nevinovat", apoi se spânzură.

Sf. Ioan Gură de Aur scrie: "De la începutul vieţii ni s-au dat doi dascăli. Amândoi ne vorbesc tăcând: primul este Universul, iar al doilea, propria conştiinţă". Tot acelaşi sfânt spune: "Dumnezeu creând pe om a sădit în el legea naturală, înzestrându-l cu o conştiinţă înnăscută despre bine şi despre rău". Sf. Augustin ne învaţă: "Dumnezeu vorbeşte şi celui bun şi celui rău, prin glasul conştiinţei. În cămăruţa inimii El vorbeşte cu glas tare, laudă ce-i bine şi ceartă pentru ce-i rău. Căci Dumnezeu este însuşi Adevărul".

Jean Racine (1639-1699), mare dramaturg şi poet francez, scrie: "Conştiinţa este scrisă în sufletul meu. Este codul suprem în care în tot minutul citesc legea care mă opreşte de la tâlhărie şi de la trădare. Această lege a fost înainte de Licurg şi de Solon" (personalităţi politice din vechea Grecie, care au avut ideea democraţiei). Emanuel Kant (1724-1804), filosof german, deşi necredincios, a trebuit să constate: "Două lucruri mă pun în uimire: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală dinăuntrul meu".

Henri Lacordaire (1802-1861), călugăr dominican francez, mare orator, spunea: "O mulţime de demagogi au încercat să şteargă deosebirea dintre bine şi rău. Ei au reuşit adeseori să înşele raţiunea, dar niciodată conştiinţa". Cardinalul Faulhaber scrie: "Animalele au instincte precise ca să deosebească plantele folositoare de cele otrăvitoare. Întocmai aşa şi omul are în cel mai înalt grad un dar asemănător. În locul instinctului, conştiinţa prin care deosebeşte ce este nutremânt bun pentru sufletul său şi ce este buruiană otrăvitoare". (Stimmen 134).

În istoria omenirii sunt nenumărate cazuri despre judecata conştiinţei, care este cel mai teribil tribunal. Au fost persoane care în timpul vieţii n-au dat importanţă, sau nici n-au voit să asculte glasul conştiinţei, dar când s-a apropiat moartea, în faţa necunoscutului, a disperării şi singurătăţii, şoapta conştiinţei s-a făcut auzită. Din adâncul sufletului s-a ridicat spre Dumnezeu o rugăciune sau un regret pentru viaţa pe care au dus-o până atunci.

Vom reda mai jos câteva personalităţi care au trăit dispreţuind şi urând pe Dumnezeu, însă în faţa durerii şi a morţii l-au strigat cu disperare: Voltaire (Francois Marie Arouet 1694-1778), scriitor francez, precursorul Revoluţiei franceze, anticlerical, în ultima noapte a vieţii sale striga tot timpul să i se aducă un preot. Călugăriţa care l-a asistat până la moarte a declarat: "Pentru tot aurul Europei, nu aş dori să mai văd murind un ateu".

Artur Schopenhauer (1788-1860), filosof german, pesimist şi necredincios; pe patul de moarte chinuit de boală striga: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu". Medicul care-l îngrijea l-a întrebat: "Există Dumnezeu în filosofia dumneavoastră?" Filosoful răspunse: "Filosofia mea fără Dumnezeu nu poate face nimic în faţa durerii". Frederic Engels (1820-1895), propagator al ateismului împreună cu Marx, ajungând la o vârstă înaintată revine la Dumnezeu, spunând: "Trebuie să ne întoarcem spre Acela care a murit pe cruce pentru noi oamenii" (Atheismus-ein Weg S.170).

Heinrich Heine (1797-1856), scriitor german, mare blasfemiator al lui Isus, recunoaşte înainte de moarte: "Vechea liră s-a sfărâmat de stânca ce se numeşte Cristos. Această liră condusă de un spirit rău a dus la revoltă, îndoială, blasfemie, cădere... O, Doamne, îngenunchiez în faţa Ta, iartă-mă, iartă-mi aceste cântece..." Karl Marx spunea: "Am pierdut cerul, o ştiu cu certitudine, sufletul meu care aparţinea lui Dumnezeu este destinat infernului. Ah, eternitate, ce va fi suferinţa noastră eternă" (Die blasse Maid, Dietz-Verlag Berlin 1975). După moartea lui K. Marx menajera lui declara: "Era un om foarte religios, când a căzut bolnav petrecea timp îndelungat în rugăciune. Singur în camera sa aprindea o lumânare şi fixând o panglică în jurul frunţii se ruga" (Marx era evreu) (S.M. Riis, Karl Marx, Robert Speller New-York 1962).

Lenin cerea iertare lui Dumnezeu şi oamenilor, chiar stând la masă ori pe fotoliu, pentru toate greşelile sale, spunând: "Noi am urmat o cale greşită. Rusia va avea nevoie de o duzină de sfinţi ca Sf. Francisc, pentru a se opri sângele care curge..." (Prof. Mobius, Bildpost, Pilger). Zinowiew, preşedinte al Internaţionalei comuniste şi colaborator al lui Lenin, striga înainte de moarte: "Domnul Dumnezeul nostru este singurul Dumnezeu" {Antwort auf Moskaus Bibel, S. 50). Jaroslawski, preşedintele mişcării atee internaţionale, cerea lui Stalin pe patul de moarte: "Ardeţi toate cărţile mele! Uite pe Domnul; mă aşteaptă, ardeţi-mi cărţile".

Maiorul Kling, comandantul securităţii din Lugoj, care m-a arestat în 1949, a lucrat şi la securitatea din Bocşa-Reşiţa înainte. Aici s-a făcut vinovat de multe atrocităţi şi crime împotriva partizanilor care erau ascunşi în munţii Banatului. După ce m-am eliberat, în anul 1964, am aflat că este bolnav, apoi a fost internat la spital, secţia neurologie. Înainte de a fi internat a istorisit unui profesor un caz de al său: la Bocşa conducea un pluton de securitate care urmărea pe cei fugiţi în pădure, consideraţi partizani. Într-o zi a văzut un grup de muncitori venind pe drum. Crezând că sunt partizani, a ordonat foc... Aşa au murit nişte oameni nevinovaţi, căci erau muncitori care veneau la schimbul de după-masă.

Kling ajunsese într-o stare absolut inconştientă. Era zguduit de propriile sale crime. A fost separat într-o cameră de spital şi păzit în mod deosebit. Cei care lucrau la această secţie auzeau cum strigă: "Nu sunt vinovat, am primit ordin să trag. Nu sunt vinovat!" Ajunsese paralizat şi nebun. A murit în anul 1975. El a avut şi un copil dement. Conştiinţa este cel mai teribil judecător şi nici unul din torţionarii celor 40 de ani de teroare nu vor scăpa dacă nu se întorc la Dumnezeu cerând iertare şi făcând penitenţă pentru crimele săvârşite... Dar poate nici atunci...