APOLOGETICĂ

ARGUMENTUL ISTORIC

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
(Facere 1,1)

În afară de cele două mari argumente ale existenţei lui Dumnezeu - argumentul cosmologic şi argumentul teleologic, mai este şi argumentul istoric. Credinţa de totdeauna a omenirii a fost că există o fiinţă superioară, dar care nu poate fi cunoscută de om.

Unii ar putea aduce obiecţia că din credinţa în Dumnezeu a întregii omeniri nu se poate trage concluzia că El există cu adevărat. Din cauza ignoranţei, popoarele puteau să cadă într-o mulţime de erori. De exemplu, omul a cunoscut greşit originea bolilor până la Pasteur; a ignorat originea trăsnetului până la B. Franklin; omul s-a înşelat asupra mişcării pământului în jurul axei sale şi în jurul soarelui până la Copernicus. Deci omenirea a trăit în multe iluzii. La această obiecţie răspundem:

Este adevărat că omul s-a înşelat asupra originii bolilor, asupra rotaţiei pământului, ori a cauzei adevărate a producerii trăsnetului, însă niciodată nu s-a înşelat asupra existenţei bolilor, pământului, trăsnetului etc. Tot aşa s-a înşelat şi asupra naturii lui Dumnezeu, făcându-l uneori ca animal (Apis, Horus...) sau cu pasiuni omeneşti, dar nicicând nu a negat existenţa Lui. Credinţa în Dumnezeu este o necesitate a minţii omeneşti.

Definiţiile propuse pentru specia umană au fost multe, între care: Homo faber, ca singur folositor de instrumente; Homo ridens, singurul dintre animale care râde; Homo sapiens, singurul dintre animale care are raţiune; Homo religiosus, singurul animal care a avut noţiuni de religie. Seneca constată "Tuturor le este înnăscută ideea de divinitate, de aceea încă nu s-a aflat un popor atât de nelegiuit şi imoral, încât să nu fi crezut într-o divinitate" (Epist. 117).

Religiile preistorice

La începuturile sale preistorice omul a avut o credinţă. Săpăturile arheologice şi rămăşiţele umane o dovedesc. Chiar dacă nu se ştie precis care i-a fost religia, cum nu se ştie care i-a fost culoarea şi limba (comunicarea), sunt multe urme care dovedesc că a avut o credinţă.

Ritul funerar. Înmormântările se făceau într-o groapă sau cavou făcut anume. În unele morminte trupurile erau aşezate în poziţie funerară. Iată câteva localităţi în Franţa: La Ferasie, La Chapelle aux Saints etc. unde morţilor li s-au pus podoabe, arme de vânătoare, unelte de gresie... Pereţii unde era aşezat mortul erau vopsiţi în roşu - culoarea vieţii - cu peroxid de fier. În mâinile defuncţilor aşezau lame de silex şi podoabe de fildeş, oase gravate din coarne de ren, chiar şi flori.

Palenologia este o ştiinţă (în Paleontologie) care se ocupă cu studierea polenului fosil, aşa că se poate preciza şi ce fel de flori au fost în acele vremuri. Toate acestea dovedesc preocuparea vieţii de dincolo de moarte. Acele clanuri primitive dădeau morţilor onoruri funerare. În multe peşteri de înmormântare se aflau camere mortuare în care erau aşezate piese de mobilier, scoici etc. aşa cum mai târziu în epoca bronzului, în regiunea mediteraneană, era obiceiul să se pună în mormânt tot felul de obiecte de care răposatul să se folosească în cealaltă lume. Aşa erau şi mormintele faraonilor din Egipt.

Viaţa de dincolo. Se presupunea că este asemănătoare cu cea de aici. Credinţa în altă viaţă se vede din poziţia fetală (ca fătul în pântecele mamei), pe care o dădeau mortului. Era aşezat cu palmele unite sub cap, culcat pe partea dreaptă, cu genunchii uniţi şi adunaţi sub piept (poziţia somnului) iar orientarea era spre lumină, spre răsărit. Pentru ca scheletele să rămână în această poziţie, erau legate imediat după deces. Practica aceasta a fost observată şi mai târziu la popoarele primitive. Procedeul era pur religios, deci aveau o credinţă.

Credinţa în forţe superioare se remarcă din orientarea mortului spre răsărit, spre lumină, de unde reiese o credinţă, dacă nu un cult solar, cel puţin un ansamblu de sentimente destul de complexe şi înalte. Din comparaţiile făcute cu alte popoare mai recent apărute pe scara istoriei s-a constatat că orientarea spre lumină este un procedeu pur religios.

Religia în neolitic. Ultima perioadă a cuaternarului aduce cu sine o viaţă mai dezvoltată, un cult special al morţilor. Populaţiile fiind mai dese şi mai bine organizate au putut ridica monumente megalitice impresionante: Dolmenele din Bretagne (Franţa); uriaşa construcţie de la Stonehenge (Anglia) şi piramidele egiptene. Acestea erau monumente funerare, chiar dacă au folosit şi la astrologie, fiind ridicate în credinţa unei vieţi de după moarte.

Religiile protoistorice. Cele mai mari şi numeroase monumente ce ne-au rămas de la: sumerieni, egipteni, greci şi romani etc. sunt temple sau construcţii funerare în legătură cu religia lor.

Scriitorii antici sunt unanimi în a afirma că toate popoarele au crezut în divinitate: Plato (+348 î. de Cristos) afirmă: "Toţi oamenii, atât elini cât şi barbari, au o credinţă în divinitate!" Cicero (+43 î. Cr.) scrie: "Nu ştiu nici un popor atât de sălbatic încât să nu ştie că trebuie să existe o divinitate, chiar dacă nu ştiu cum ar trebui să fie acea divinitate" (De Legibus, I, 24). Seneca (+65) constată: "Tuturor le este înnăscută ideea de divinitate, pentru aceea nu s-a aflat un popor atât de nelegiuit şi imoral încât să nu fi crezut în Dumnezeu" (Epist. 117).

Plutarch (+125) ne învaţă: "Priviţi în lumea largă şi veţi găsi oameni fără cetăţi, fără ştiinţă şi fără cârmuitori; veţi afla oameni fără locuinţe stabile, care nu ştiu întrebuinţa moneda şi nu au cunoştinţe despre arte, dar nu veţi afla niciodată societate omenească fără credinţa în dumnezeire, nici oraş care să nu aibă un sanctuar în care să nu se folosească nici un fel de rugăciune." (Adv. Colot. Epicur. c. 31).

Dacă credinţa în Dumnezeu este patrimoniul comun al omenirii, tot aşa este şi cunoaşterea naturii lui Dumnezeu. Marii filosofi antici: Socrate, Plato, Aristotel, Empedocles, Seneca etc, pornind de la ideea că nu poate exista decât un singur Absolut, că nu poate avea toate perfecţiunile în cel mai înalt grad decât o singură fiinţă, au ajuns la ideea că Dumnezeu nu poate fi decât unul singur, deşi ei trăiau în mediu politeist.

Consensul universal al omenirii, credinţa tuturor popoarelor, este o dovadă că omul a avut experienţa lui Dumnezeu, fie din descoperirea divină, făcută primei perechi de oameni (revelaţia primitivă), fie din descoperiri ulterioare, dar pe care le-a interpretat după posibilităţile minţii sale, la acea dată.

Totuşi, dacă vrem să comparăm ce importanţă avea religia la popoarele vechi şi la cele noi, să ne gândim la măreţia templelor, mormintelor, catedralelor, care sunt mult mai mari decât monumentele profane. Aşa se poate vedea importanţa atribuită credinţei în societăţile preistorice şi cele istorice, cu o precizie de toată evidenţa.

Religiile vechi. Să parcurgem rapid credinţele popoarelor din antichitate: China a adorat întotdeauna un Dumnezeu prea înalt, numit Sangti sau Thieng, care este dătător de bine şi împiedică răul. Egiptul s-a închinat unui Dumnezeu atotputernic, numit Nutar sau Amon-Ra. Lui Amon-Ra egipteanul îi aduce slavă şi se roagă pentru iertarea numeroaselor sale greşeli (v. hieroglifele). Sălbaticii din Australia, ca şi cei din Noua Zeelandă, credeau într-o fiinţă superioară, numită "tatăl totului" (Coyaunm Motogon) şi care locuieşte în cer.

Hotentoţii recunosc o zeitate superioară nevăzută, numită Tosip, care domneşte peste tot universul. În prezent mai sunt triburi izolate care păstrează vechile credinţe, atât în Africa cât şi în America de Sud. Astfel, în America centrală mai sunt triburi care cred într-un spirit suprem creator a toate; cei din Africa Centrală numesc acest Spirit suprem Mulung, şi exemplele ar fi foarte multe... India a avut la început o religie bazată pe cartea Vedelor, răspândită de casta preoţească a brahmanilor. Brahma era considerat Fiinţa supremă, un Absolut, din care a emanat Universul, adică un monoteism ce a decăzut în panteism, confundându-se Creatorul cu natura creată.

Budha (Sacya-Muni-Siddartha), ce a trăit cu cinci secole înainte de Cristos, cu învăţăturile sale s-a suprapus vechilor principii. Astfel apare o religie politeistă-superstiţioasă-pesimistă în care vieţile se succed prin reîncarnare (Nirvana). Propagă o viaţă de meditaţii şi de izolare, egoistă, pentru a-şi pregăti o viaţă mai bună dincolo, după moarte. Budismul acceptă o mulţime de zei Budha din vieţile trecute, care vin între oameni, precum şi pe cei viitori. Dalai-Lama din Tibet este considerat ca o întrupare permanentă a unui Budha, şi credincioşii îl adoră, atât ca şef politic cât şi religios.

Un trib din Insulele Adaman, numit Mincopii, erau atât de înapoiaţi, când au fost descoperiţi de englezi, întrucât ei nu cunoşteau nici cultura cerealelor, nici întrebuinţarea fierului, nici focul, nici îmbrăcămintea. Drept îmbrăcăminte le servea un noroi argilos, cu care se mânjeau. Uneltele lor de piatră sau de lemn au uimit pe Quatrefage (antropolog şi naturalist francez, 1810-1892), făcându-l să afirme că acest grup de indivizi ar aparţine încă erei terţiare. S-ar face o mare nedreptate dacă s-ar crede că ei nu aveau idei religioase. Fiind observaţi îndeaproape, s-a constatat că aceşti sălbatici cred într-un singur Spirit, numit Puluga, Creator, judecător sever; credeau în viaţa de dincolo de moarte, aveau o singură femeie, cunoscând chiar şi păcatul strămoşesc! Iată o descoperire uimitoare la nişte sălbatici!

"Neamuri lăudaţi-L pe Domnul! Popoare preamăriţi-L împreună, căci fidelitatea Sa e mai presus de noi, şi bunătatea Domnului e pe veci!" (Psalmul 116)