APOLOGETICĂ

INTRODUCERE

În viaţa misionarului sfânt, care a fost Damian de Veuster, se aminteşte o istorioară din Arhipelagul Hawai: "Când Dumnezeu a fost mai tânăr a făcut un om: omul alb şi în bucuria Lui i-a dăruit tot ce a avut. Omul alb a ocupat ţări, a adunat aur, a străbătut oceanele cumpărând perle, diamante, dar moare nefericit. Văzând Dumnezeu că omul alb nu şi-a adus aminte de El, s-a decis să mai facă un om. L-a modelat şi l-a pus în cuptor să se întărească. Însă Dumnezeu fiind de acum bătrân, a aţipit. Când s-a trezit a deschis cuptorul, dar era prea târziu, omul se înnegrise. Atunci Dumnezeu l-a întrebat: 'Dar ţie, omule negru, ce să-ţi dau, căci toate le-am dat omului alb? Ţie nu-ţi dau nimic, dar tu să fii fericit'."

Omul alb umblă după avere şi nu se mai satură de bogăţii, însă este tot nefericit pentru că nu-L caută pe Dumnezeu... Există un sâmbure de adevăr în această poveste: pe om nu-I poate ferici nimic în această lume în afară de Dumnezeu. Fiinţa umană este însetată de adevăr, de bine şi frumos... Caută neîncetat Binele Suprem, chiar dacă nu este conştientă de această căutare. Omul doreşte izvorul apei vieţii, chiar dacă nu-şi dă seama că îi e sete... Dar unde-l va găsi? În sisteme filozofice? În ştiinţă? În diferite sisteme oculte? Astrologie, ghicitori, spiritism?...

Tânăr, omul aspiră la o viaţă liniştită de familie, cu sănătate, fericire, avere, dar... un accident, o boală, sau chiar moartea distruge totul, atât de repede. Omul matur, după ce şi-a agonisit avere ar dori să se odihnească, să se bucure de bunurile adunate cu trudă, să aibă în jur o mulţime de nepoţi, să fie pace în familie, dar... atât de repede sfârşesc toate. Boala, bătrâneţea, necazurile scurtează bucuriile...

Unde este adevărata fericire, după care tânjeşte sufletul omenesc? De ce atâta suferinţă? Cine ar putea să ne răspundă? Cine deţine aceste secrete, căci la fiecare pas ne înconjoară imprevizibilul, necunoscutul... Astfel se întreabă omul, mai cu seamă după ce rămâne singur... Familia s-a destrămat, boala nemiloasă, patul de spital atât de inospitalier... totul se prăbuşeşte în jurul său... Treptat, în adâncul fiinţei sale, o anumită şoaptă şi o anumită vinovăţie îl atrage spre sacru. Obscur şi nesigur, cugetând cu disperare, omul găseşte acest Absolut, îl găseşte pe Dumnezeu, care-l aşteaptă de mulţi ani...

ALFONS GRATRY (1805-1872) preot şi filozof francez, în Amintirile sale, îşi descrie astfel convertirea din tinereţe: "Sunt tânăr, primul în clasă, poate voi fi primul printre toţi elevii din Paris... voi ajunge avocatul cel mai celebru, voi câştiga avere... voi ajunge un scriitor celebru, voi fi primit la Academia franceză... voi fi mare ca Voltaire, Rousseau, Pascal... Poate sunt prea ambiţios, dar cine ştie, totul se poate. Mă voi căsători şi voi fi fericit. Voi merge din fericire în fericire... Dar, nu am putut să nu mă gândesc că, la un moment dat, vor veni suferinţele. Poate va muri tatăl meu, apoi mama... poate chiar soţia mea şi copiii... Un nor a trecut pe deasupra soarelui vieţii mele. Mi se păru că se întunecă totul, simţeam că devin palid... mi-a fost imposibil să nu adaug, după toate acestea voi muri şi eu. Era înspăimântător! Am rămas nemişcat, tremuram de groază..."

În acest moment Gratry îşi aminti de Dumnezeul anilor copilăriei, de frumuseţea acelor ani... au fost clipele convertirii sale; şi-a schimbat planurile şi întorcându-se la Dumnezeu s-a făcut preot... Ideea de Dumnezeu este cea mai mare şi cea mai necesară dintre toate ideile ce se pot naşte în mintea omului.

RENAN primea pe PASTEUR la Academia franceză. Tot Parisul veni să-i audă. După vorbirea uşoară sceptică, a lui Renan, Pasteur începu grav: "Ce e dincolo? Degeaba răspunzi că dincolo sunt spaţii, timpuri, întinderi fără sfârşit. Nimeni nu poate înţelege aceste cuvinte. Cel ce proclamă existenţa infinitului, şi nimeni nu se poate eschiva, acumulează în această afirmaţie mai mult supranatural decât există în miracolele tuturor religiilor. Pretutindeni vezi expresia inevitabilă a infinitului în lume. Prin el supranaturalul se găseşte în adâncul tuturor lucrurilor. Ideea de Dumnezeu este o formă a infinitului... Atâta vreme cât misterul infinitului va apăsa asupra gândirii omeneşti, vor fi ridicate temple pentru cultul infinitului, fie că el se cheamă Brahma, Alah, Jehowa sau Cristos... şi pe pardoseala acestor temple veţi vedea totdeauna oameni îngenuncheaţi, adânciţi în meditarea infinitului..."

Deşi omul înclină să recunoască mai mult ceea ce vede, nu poate nega că sunt fenomene care se găsesc în lumea interioară a sufletului care nu se văd. Această lume nevăzută reclamă şi afirmă că există o Fiinţă nevăzută, mai presus de toate, care nu poate fi cuprinsă şi nici înţeleasă de mintea limitată a omului. Vedem în natură efectele universale ale Legii gravitaţiei, care atrage corpurile spre sine, tot aşa în lumea spirituală există un Centru de atracţie care este Dumnezeu şi de care este legat destinul omului.

TERTULIAN (155-220) apologet creştin, spunea: "Noi purtăm în sufletul nostru mărturia despre Dumnezeu; este cu neputinţă să nu fim siguri de existenţa Lui".