APOLOGETICĂ

RELIGII SUROGAT

Trecând în revistă istoria religiilor, constatăm existenţa faptului religios, puternic afirmat atât în religiile primitive, cât şi în religiile superioare.

Omul a ajuns, pe plan istoric, să-şi formeze anumite convingeri despre Dumnezeu şi despre ideea monoteistă a divinităţii, îmbrăcată cu atribute creatoare: putere, protecţie etc.

Odată cu evoluţia civilizaţiilor această idee a slăbit, iar fantezia legendelor şi a imaginilor populare şi poetice au multiplicat ideea de Dumnezeu. Dar cu cât se multiplică imaginile zeilor, scade sentimentul autentic religios, ba chiar se perverteşte, ajungând la divinizarea imoralului şi a antisocialului. Politeismul n-a fost pregătirea monoteismului, ci degradarea lui [16].

Este de reţinut însă că, fie că Dumnezeu e considerat unul, sau multiplu, omul afirmă în mod constant convingerea într-o putere superioară, căreia i se supune. "Este imposibil a susţine că există popoare cu totul lipsite de religie" (Guyan). "Istoria şi preistoria (...) arată că apariţia fenomenului religios este legată de apariţia rasei umane" [17].

Omul este deci religios prin esenţă. Chiar atunci când înlătură divinitatea tradiţională îşi creează zei după gustul lui. Fără religiozitate, însă, el nu poate trăi.

Dar este oare valabilă această afirmaţie pentru prezent şi pentru viitor, ca şi pentru trecut? Se pare că spiritul religios dispare în mod progresiv, ceea ce ar dovedi că faptul religios era legat de starea primitivă a umanităţii, care însă, evoluând, se scutură de jugul religiei.

Totuşi, şi sub aparenţele păgânismului sau ale indiferentismului religios ce pare că se întinde tot mai mult, faptul religios rămâne. Dacă se renunţă tot mai mult la practicile religioase - poate nu suficient adaptate omului matur, subzistă însă, atât la indivizi cât şi în colectivităţi, puternice elanuri spirituale, tendinţe spre un nou misticism, care exaltă idei ce depăşesc limitele umane, transformate ad-hoc în forţe atotputernice, îmbrăcate în forma unor noi divinităţi.

Dacă religia este o corelaţie caracteristică faţă de tot ceea ce - adevărat sau fals - constituie un element de forţă, suprauman, căruia omul i se supune şi căreia îi sacrifică bunurile sale, sau chiar şi viaţa, şi de la care primeşte tăria de a trăi, sprijin în a suferi, care-l conduce pe calea unui progres, oare omul contemporan nu este religios?

Comunismul

În secolul nostru, ideea de rasă, de Patrie, de popor, a devenit generatoare de entuziasm. Rasa şi Statul sunt atotputeri în faţa cărora oamenii s-au înclinat, au îndeplinit anumite rituri, cântece, parade, jertfe, mai ales asentiment interior, care formează caracterul specific, destul de apropiat, în general, de religie.

Alături de misticismul rasei, sub impulsul laicismului s-a dezvoltat o altă formă de religie în unele ţări, care şi-au pus în ştiinţă speranţa viitorului lor. Prin industrializare, ştiinţa trebuie să dea omului mijloacele de a produce bogăţii nelimitate, de a-şi întinde stăpânirea peste lume. Această mistică a ştiinţei s-a transformat în una mai concretă, mistica clasei. Clasa muncitoare, sau proletariatul oprimat, caută să se elibereze, printr-o doctrină economică radicală a mijloacelor de producţie, în speranţa progresului spiritual şi a condiţiilor de viaţă. Ajuns la conştiinţa forţei sale, proletariatul şi-a făcut un program, şi-a creat o mistică de răsturnare a tot ce era vechi, sprijinit de ideea dreptăţii şi solidarităţii, idee ce a îmbrăcat un caracter de transcendenţă, punând în faţa omenirii viitoare forţa unui nou zeu, a unei forţe ce depăşeşte omul. Solidaritatea care uneşte membrii acestei clase conţine elementele cultului noii divinităţi: obligaţii, sacrificii, în speranţa profetică a unui viitor mai bun [18]. "Această tendinţă a societăţii de a se erija în dumnezeu sau de a crea zei n-a fost mai vizibilă nicăieri ca în primii ani ai Revoluţiei. Atunci, sub influenţa entuziasmului general, lucruri prin natura lor laice, au fost transformate de către opinia publică în lucruri sacre: Patria, Libertatea, Naţiunea. Începea să se nască o religie, cu drapele, simboluri, altare şi sărbători..." (Durkheim).

Dar şi azi, "comunismul, aşa cum există, este un sistem complet de doctrină şi viaţă ce pretinde să dezvăluie omului sensul existenţei sale, răspunzând tuturor problemelor fundamentale pe care le pune viaţa şi posedă o forţă de neîntrecut de desfăşurare totalitară. Este o religie din cele mai imperioase, sigură că este chemată să înlocuiască orice altă religie: o religie atee a cărei dogmă o constituie materialismul dialectic, iar expresia etică şi socială este comunismul ca regim de viaţă. Astfel, ateismul nu este o consecinţă necesară a sistemului social, ci este presupus ca principiu al acestuia...", constată Jacques Maritain [19], care continuă: "Acest univers (de credinţă şi de religie, în sânul căruia se desfăşoară revoluţia comunistă) este atât de natural pentru ei, întrucât... această religie şi această credinţă nu le apar ca o religie, pentru că ei sunt atei; nici ca o credinţă, pentru că se prezintă ca o expresie a ştiinţei. Astfel nu au sentimentul că, pentru ei, comunismul este pentru ei o religie, deşi în realitate aceasta este. Credinciosul perfect se roagă atât de bine încât ignoră că se roagă. Comunismul este atât de profund şi substanţial o religie - terestră - încât el ignoră că este o religie." [20].

Fără îndoială, astfel de manifestări, cum sunt cele amintite, nu pot fi numite cu adevărat religii. Totuşi, ele relevă conştiinţa religioasă, mai puternică decât orice laicizare. Aceasta deoarece omul este stăpânit de o nevoie irezistibilă, de o necesitate religioasă, în întreaga sa fiinţă spirituală. Tocmai fiindcă este spirituală.

În mod instinctiv omul îşi pune probleme legate în mod esenţial de viaţa sa. Chiar cel ce îşi pune problema destinului său personal crede în viitorul ştiinţei şi progresului indefinit al omenirii. Chinuiţi de neliniştea dezlegării acestei probleme, unii au recurs la un pesimism radical: viaţa omului se termină cu neantul. Odată cu moartea se sfârşeşte totul. Dar ideea de neant este absurdă. Ea nu conţine nimic real. Este mai degrabă un refugiu comod pentru cei care vor să-şi găsească destinul în această viaţă. Evitând problema destinului prin negaţie, ei se leagă în mod absolut de fiinţă. În timp ce declară în mod pesimist că după moarte nu mai există nimic, se leagă cu disperare de viaţă, ca şi când aceasta ar avea valoare absolută. În mod inconştient se omagiază dorinţa de a trăi.

Pe lângă pesimişti, diletanţii acestei probleme caută să o evite. Ei nu-şi pun problema destinului. Viaţa este un joc, o senzaţie, o plăcere. Totul e să reuşeşti, să găseşti noi forme de bucurie în viaţă.

În felul acesta, însă, diletantul manifestă un fond de egoism radical: a nu da nimic pentru a se bucura de orice. "El se iubeşte prea mult, căci sacrifică totul pentru egoismul său, dar se iubeşte destul de rău, căci e gata să se înjosească în faţa obiectului plăcerii sale" (Blondel).

Totuşi, problema destinului este inevitabilă. Într-o formă sau alta, mai mult sau mai puţin explicit, şi-o pune fiecare. Dacă nu şi-o pune, este semn că şi-a rezolvat-o printr-o formă de religiozitate erzaţ, suficientă pentru un moment vieţii sale.

Aspiraţiile vieţii umane sunt indestructibile. Chiar în mijlocul pesimismului şi diletanismului există o puternică dragoste de a fi.

Omul vrea să trăiască, dar viaţa îi apare ca fiind ceva contingent, care reclamă un început ce tinde spre desăvârşire. Omul nu-şi este suficient sieşi. Elementele experienţei şi activităţii lui, incomplete, deficiente, atestă pecetea infinitului. Căutarea infinitului în afara omului este semnul religiozităţii sale.

Aici trebuie căutată originea religiei: în fiinţa spirituală a omului. De această fiinţă se leagă în mod indestructibil şi nimic, nici ştiinţa, nici indiferentismul nu o pot distruge. Chiar dacă rămâne un surogat de religie. Omul este religios prin natură pentru că sesizează în mod sigur dependenţa de o altă fiinţă. Fiindcă există această Fiinţă, Dumnezeu, omul este religios. Religia nu crează pe Dumnezeu; ea este căutarea Lui de către om.

Religia, fiind o relaţie între om şi Dumnezeu, spre care aspiră căutându-şi destinul, ştiinţa nu o poate înlocui, cum ochiul nu poate înlocui urechea.

Ele vor merge mână în mână pentru a descoperi omului minunăţiile naturii sensibile şi pentru a-l călăuzi spre destinul său transcedental.

New-Age

Dar în loc de acest destin eschatologic, iată că apare curentul New-Age, care leagă şi el ştiinţa de religie, pentru a le îndrepta însă spre un destin pământesc.

New-Age (Era Nouă) este un fel de religie care vrea să răspundă dezorientării în care se găsesc oamenii, conflictelor dintre ei şi societate şi lumea întreagă. De fapt însă el nu este o religie, ci vrea să fie o suprareligie, care ia din toate religiile câte ceva: din gnosticism [21], din esoterism [22] şi din ocultism, din budism şi astrologie, din islamism şi creştinism. Din toate ia câte ceva, ca la o masă variată din care fiecare îşi alege bucatele ce-i convin.

Astăzi oamenii sunt atraşi de religiile orientale, bazate mai mult pe experienţă decât pe raţiune şi autoritate. Conform acestora, Dumnezeu se găseşte în om, şi anumiţi maeştri (guru) îl pot ajuta să-l afle pe Dumnezeu prin meditaţie transcedentală [23], făcută purtând ochelari negri speciali, care favorizează relaxarea şi produce în creier unde alfa, prin spiritism (channelling) şi prin exerciţii yoga.

New-Age susţine că noi suntem Dumnezeu. Neagă deosebirea dintre Creator şi creatură (panteism). Dumnezeu nu este o persoană, ci expresia cea mai înaltă a conştiinţei omenirii. Noi trebuie să-L avem în noi şi dacă nu reuşim în viaţa aceasta o putem face în altă viaţă, căci reîncarnarea este şi ea un element esenţial al acestei mişcări [24], ca şi cititul în stele care ne descoperă destinul nostru înscris în ele. În jurul anului 2000-2010, soarele va intra în era Vărsătorului, care va aduce o schimbare totală a lumii şi a istoriei: o nouă ordine mondială, o nouă omenire, o nouă "religie" care va înlocui creştinismul, legat de era Peştelui. În curând Cristos se va întrupa din nou, pentru a arăta oamenilor felul cum se pot mântui ei înşişi. De altfel, Cristos nu e decât o idee care se poate întrupa în diferite apariţii: Buddha, Zoroastru, Mani, Isus, etc. Mântuirea se câştigă prin cunoaşterea de sine, nu prin credinţă şi prin graţie. Mântuirea înseamnă o lume fără conflicte, o lume a păcii, a fraternităţii universale, fără oprelişti, fără boli, o lume plină de "energii".

Pentru aceste promisiuni, New-Age atrage foarte multă lume şi vrea să devină o religie nouă, în care lumea este una cu Dumnezeu (panteism), una cu omul, cu tot ce există. Omul aparţine lumii întregi şi trebuie să găsească armonia între cer şi pământ, între corp şi suflet, între omenesc şi divin, la o stare planetară de lumină, plin de energiile cosmosului, prin care poate produce zei şi zeiţe.

Prin aceste caracteristici, mişcarea New-Age îşi are rădăcina în mişcările gnostice, care au tulburat Biserica chiar de la începuturile ei. Gnosticimul este reîntoarcerea la păgânism, mascat de aparenţe creştine. Dar temelia acestei mişcări o pune Alice Ana Bailey (1880-1949), care, bazându-se pe astrologie, a constatat că cele douăsprezece ere zodiacale corespund fiecare cu naşterea şi dispariţia unei religii, fiecare eră durând circa 2000-2010 ani. Multele publicaţii, preluate de mass-media şi acceptate de oameni slabi în credinţă atrag spre această învăţătură. Era Nouă a istoriei se extinde în mod progresiv în întreg universul, constată Conciliul Vatican II (GS, 4), vizând un Stat mondilal atotputernic. Dar "Viziunea creştină a viitorului e caracterizată de o încrezătoare speranţă, nu de un optimism copilăresc... Ţinţa finală a omului nu este progresul pur pământesc. Ideea eschatologică a Împărăţiei nu permite să se confunde Împărăţia (lui Cristos) cu un oarecare proiect social. Împărăţia e ceva mai mult şi mai deosebit decât progresul pământesc. El îşi găseşte încoronarea în prietenia cu Dumnezeu şi în comuniunea sfinţilor.

Noi nu cunoaştem timpul sfârşitului pământului şi a omenirii şi nici nu ştim cum la sfârşit lucrurile vor fi schimbate şi cum va arăta creaţia în momentul desăvârşirii sale definitive. Această cunoaştere depăşeşte posibilităţile omului. Noua creaţie pregătită de Dumnezeu va răspunde tuturor dorinţelor de pace care nasc din inima omului, ba chiar le va depăşi (GS, 39). Domnul însuşi este termenul istoriei omeneşti, focarul dorinţelor istoriei şi a civilizaţiei, centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor, plinătatea aspiraţiilor lor... Pătrunşi de spiritul Său şi uniţi prin El, noi înaintăm ca nişte pelegrini spre finala desăvârşire a istoriei omeneşti, care corespunde pe deplin cu planul iubirii Sale: readucerea tuturor sub un singur cap, Cristos, a celor din cer şi a celor de pe pământ (Efeseni 1, 10; GS, 45; 10).

Note:

[1] În "Christus", p. 20.

[2] La bantuşi se găseşte şi animismul, şi magia, etc., dar aceste credinţe nu constituie religia lor. Forţele sau spiritele ascunse în lucruri, pe care vracii, medicii, etc., caută să le influenţeze, nu sunt zei.

[3] Vezi nota 1, p.15

[4] Dr. I. Kiriac, Mytologie, ed. a II-a, Bucureşti, p. 2-3.

[5] Christus, p. 127-128

[6] Vedele cuprind patru cărţi: Rig-Veda, Saoma-Veda, Iagina-Veda, Atharva-Veda.

[7] Lui Indra îi sunt consacrate în Vede peste 300 de imnuri.

[8] Brahmanas sunt scrierile alcătuite din imnuri legate de ritul brahmanic.

[9] Între şcolile ortodoxe, care menţin - cel puţin în aparenţă - învăţăturile vedice şi nu se opun ordinei brahmane, sunt: Nyoga, al cărei autor, Gotama, arată mijlocul de a ajunge la câştigarea ştiinţei; Yoga, al cărei autor, Pantanjali, indică practica (exerciţiul virtuţilor, exerciţii fizice: de respiraţie, de poziţia trupului, de fixarea privirii asupra obiectului de meditat, de alungarea gândurilor, etc.) câştigării perfecţiunii, căutând să ducă pe om la contemplaţie mistică, în care sufletul este cu totul dezlipit de lumea materială, prin înăbuşirea oricărei dorinţe; Sankhya, în care autorul său Kapila face mai mult filosofie, tratând despre deosebirea dintre materie şi spirit; Vaiseshika, al cărei autor, Konada, susţine că sufletul ajunge la libertate prin mortificare, contemplaţie şi înăbuşirea dorinţelor şi chiar a gândurilor.

[10] Cam în acelaşi timp trăieşte Mahevira, predicatorul jainismului, opus doctrinei vedelor.

[11] Tripataka este cartea - compusă din trei părţi, "trei uşi" - care cuprinde legea budistă.

[12] Fiecare trebuie să tindă spre nirvana, să se identifice cu Buddha cel veşnic: astfel fiecare aspiră să devină un Buddha. În Tibet, în biserica reformată de către Tsang-echa-pa există o hierachie, în fruntea căreia există Dalai-Lama, şi el unul dintre Buddha, încarnat.

[13] În 1902, J. de Morgan a descoperit Codul lui Hammurabi, culegere de legi elaborate în vremea domniei acestui rege babilonian.

[14] Despre Creştinism, vezi capitol separat.

[15] Monoteismul este singura religie cu forţă de explozie, de transforre radicală în concepţie şi în viaţă. De aceea este socotită de toţi ca superioară tuturor celorlalte religii. Dar ea nu s-a născut în ţări unificate, în noi state, după importante cuceriri. Religia predicată de Zoroastru, "religia cea mai puţin păgână dintre religiile păgâne" s-a născut într-un ţinut îndepărtat al Iranului, nu în focarul de cultură babiloniană. Islamismul a apărut în Arabia încă neunificată. Iudaismul s-a născut la un popor mic, care abia se forma din triburile nomade. Creştinismul a venit în mica ţară Palestina. Aceste fapte dezmint teoria care susţine că originea religiilor trebuie căutată în factori străini, de înclinare religioasă a oamenilor.

[16] Jean Fourastié, Lettre ouverte au théologiens, în "Le Figaro" din 5 iulie 1973, p. 13.

[17] Toynbee numeşte marxismul «escatologie», scrie C.I. Gulian, în "Confruntări despre om şi cultură", Ed. Acad. RSR, Bucureşti, 1971, p. 41, iar Enciclica "Divini Redemtoris" îl numeşte "o imitaţie a mântuirii": "Fucata tenniorum redemtionis specie proferetur". Viaţa istoricului şi filosofului A. I. Toynbee, vezi în rev. "Magazin istoric" nr. 1/1976, p. 34-37.

[18] Op. cit., p. 25.

[19] Ibid., p. 48. "Între elementele originare ale comunismului există elemente creştine. Sfântul Toma Morus avea idei comuniste. Comunismul, în faza sa incipientă, n-a fost întotdeauna ateu. Însăşi ideea de comunism, care este forţa sa spirituală... este o idee de origine creştină", scrie Jacques Maritain, ibid. p. 49.

[20] Vezi Addenda.

[21] Învăţătură accesibilă numai celor iniţiaţi.

[22] Vezi Addenda.

[23] Vezi Addenda.

[24] Vezi Karl Peschke, "Etica Cristiana", I, Roma, 1988, p. 135.