APOLOGETICĂ

RELIGIILE PRIMITIVE

1. Conştiinţa socială, ca orice concept colectiv, are o origine individuală; de aceea societatea ca atare nu gândeşte (în afară de cazul în care ar fi redusă la o entitate mistică, sau mai degrabă mitică), decât prin indivizi. Chiar dacă o mare parte din actele individuale reproduc reprezentări generale, colective, acestea îşi au originea tot într-o conştiinţă individuală, care s-a impus, învingând rezistenţa colectivă şi antrenând întreaga societate. Nu negăm că viaţa materială şi organizarea socială se va reflecta în gândirea individului, dar acesta înnoieşte şi dă colectivului ceva nou, sistematizat. Aceasta în toate domeniile vieţii spirituale: sociale (Marx), religioase (Mahomed), etc.

Individul a avut un rol important în religiile primitive. La un nivel inferior de activitate intelectuală a omenirii, influenţa unui individ mai dotat a antrenat colectivitatea spre progres. În anumite triburi din America, iniţiatul este izolat, iar profeţii stau retraşi înainte de a-şi începe misiunea, tocmai pentru ca prin meditaţiile şi inspiraţiile lor să îmbogăţească viaţa spirituală a colectivităţii. De altfel, în organizarea socială a primitivilor, familia joacă un rol preponderent. Viaţa colectivă este foarte redusă, iar individualismul accentuat.

Faptul religios n-a putut să se nască dintr-un principiu impersonal: societate, totem, etc. Având ca obiect o fiinţă transcedentală şi personală, religia leagă pe om de această fiinţă de care se simte dependent, cu care doreşte să se unească, făcând efortul de a se depăşi.

Nici societatea, nici animalul, nici magia, nu pot explica singure atitudinea religioasă a individului şi a societăţii. "Ne-ai făcut Doamne pentru tine şi neliniştit este sufletul nostru până se va odihni în tine", spunea Sfântul Augustin. Această nelinişte, această căutare pe care omul o simte mai mult sau mai puţin conştient, îl face să tindă spre ceva deasupra lui, spre un ideal pe care să-l admire, căruia să-i jertfească şi prin care să ajungă la plenitudinea fiinţei sale. De aceea, numai filosofia este în stare să dea un răspuns cert în legătură cu originea religiei.

Istoria, etnologia, sociologia nu fac decât să studieze din afară exteriorul fenomenului religios. Interiorul, aspiraţiile şi reacţiile sufletului individual, le scapă. Ori, în religie, tocmai acest element interior este esenţialul.

Omul, dându-şi seama în mod spontan de finitudinea lui şi a lumii în care trăieşte, ştie că depinde de cineva, spre care îşi orientează cunoaşterea şi iubirea. Fiul ştie că depinde de un tată pe care, chiar dacă nu l-ar cunoaşte, îl caută în mod spontan să-i poată manifesta dorinţa de a trăi împreună cu el. Aici trebuie căutată originea religiei, ca relaţie între individ şi Fiinţa supremă de care depinde.

De aceea, "luată în ansamblul ei omenirea este religioasă", afirmă L. de Grandmaison [1], care citează apoi cuvintele lui F. Bayron Jevons: "Niciodată nu a existat în istorie vreo epocă în care omul să fi trăit fără religie". Cei care au scris despre acest subiect, deşi din unghiuri diferite, cum ar fi cele adoptate de profesorul Tylor, Max Müller, Ratzel, de Quatrefages, Waitz, Peschel, sunt însă cu toţii de acord în a afirma că nu există rasă omenească, oricât de înapoiată ar fi ea, care să fie lipsită "de orice idee religioasă" [2].

2. Studiul religiilor duce la istoria comparată a lor. Aceste studii sunt multe şi variate, cu un caracter de polemică uneori, cu afirmaţii combătute sau retractate. De fapt, cine ar putea, plecând - cum face etnologia şi sociologia - de la starea actuală a omenirii şi mergând în mod regresiv, să ajungă, prin conjuncturi, la o certitudine în ceea ce priveşte starea oamenilor de care ne despart câteva mii de ani? De aceea, este oare just ca din cele observate la primitivii de astăzi să tragem concluzii asupra stărilor religioase ale primilor oameni? Dacă primitivii de azi practică animismul, totemismul, magia, etc., este oare semn că acestea stau la originea religiei? Trebuie să remarcăm că starea primitivului de azi este o degenerare, mai mult un infantilism decât o copilărie. Copiii primilor oameni erau plini de vigoare, apţi să se dezvolte, să crească, ceea ce lipseşte celor pe care-i numim astăzi primitivi. La fel stau lucrurile şi în privinţa religiei lor. Cu cât se merge mai adânc în istoria religiilor, cu atât noţiunea Fiinţei apare mai pură.

Oamenii paleoliticului inferior nu erau mai primitivi decât sălbaticii de azi. Dar ei nu-şi concretizau divinităţile sub forma unor idoli, obiect de adoraţie pentru credincioşi. Antropomorfismul religios nu-i decât o etapă degenerată a religiei primitive. La început, omul a conceput divinitatea atât de puternică, încât nu credea că ar putea să o reducă la o formă umană. Mai târziu, când acest concept primitiv îşi va pierde din forţă, omul va particulariza şi va diviniza diferitele atribute ale divinităţii. Numai atunci va sculpta zei după imaginea sa, înzestrându-i cu calităţi şi uneori cu viciile umane (Gousy).

Andrew Lang, care la început apărase teoria animistă a lui Tylor - după care monoteismul, religie superioară celorlalte ar fi rezultatul unei lungi evoluţii, începând de la formele inferioare ale animismului - şi-a dat seama mai târziu de această eroare şi a susţinut că un anumit număr de triburi cred în fiinţe supreme. Alţii au confirmat studiile lui, şi s-a dovedit că pigmeii din Filipine, într-un stadiu de viaţă socială foarte simplă (culegători şi vânători, fără şefi), au o religie evoluată. Fiinţa supremă este concepută ca un creator, fără corp, imprevizibil; pigmeii din Malaca atribuie Dumnezeului lor omnipotenţă, bunătate, etc., lăsându-se ulterior influenţaţi de mituri primite de la alţii; pigmeii din Africa ecuatorială numesc pe Dumnezeu stăpânul lucrurilor şi al cerului, adorându-l şi aducându-i jertfe; băştinaşii din Ţara de Foc, găsiţi de colonişti în condiţii de viaţă foarte primitive sunt foarte religioşi, numind Fiinţa supremă: "Veşnicul", "Cel preaînalt", "Tatăl meu"; pentru bantuşi, monoteişti, Dumnezeu - "Munga" - este singur, inaccesibil, Fiinţă supremă, Mare Spirit, Creator, etc., care domină totul [3].

Toate acestea dovedesc că nu întotdeauna religia primitivă este legată de orânduirea socială primitivă şi că nici monoteismul nu a apărut ulterior politeismului. Relativa elevaţie religioasă contrastează de multe ori cu mizeria civilizaţiei materiale, ceea ce dovedeşte că viaţa spirituală nu depinde întotdeauna de viaţa materială şi de organizarea socială [4]. Dimpotrivă, aceasta nu face decât să influenţeze negativ asupra religiei.

Sentimentul religios este pervertit de influenţele extrareligioase. În civilizaţia primitivă, organizarea socială este preponderent familială, iar religia constă în credinţa în fiinţe supreme. Când oamenii se organizează şi tribul reuneşte mai multe familii, apare totemismul. Magia, izvor de crime şi de turpitudini (canibalism ritual, sacrificii umane, prostituţii sacre), a evoluat din anumite condiţii particulare ale economiei politice şi sociale. Societatea nu a creat religia, ci a contribuit la desfigurarea ei în anumite condiţii.

Aceste false religii nu produc, ci presupun conştiinţa religioasă. Faptul că ea a putut fi desfigurată sub presiunea unor condiţii economico-sociale dar nu a putut fi desfiinţată, este o dovadă că ea nu depinde nici de individ, nici de societate, nici de condiţiile economice, sociale şi politice, ci este ceva sădit în conştiinţa omului de însuşi Dumnezeu. Chiar religiile mitologice sunt o dovadă istorică a faptului religios; divinitatea depăşeşte omul care, ca să îmblânzească zeii, prin diferite rituri îşi manifestă sentimentele de frică, de cerere, etc.

Chiar dacă "cu timpul, noţiunea pură a divinităţii este încetul cu încetul supusă unor transformări, apropiindu-se de materia concretă şi ... astfel lumea veche monoteistă devine politeistă" [5], totuşi, nici în aceste religii politeiste, ideea Fiinţei supreme nu este înlăturată cu totul, ba chiar în multe dintre ele este evidenţiată, cum ar fi de exemplu în China (Cerul suveran care domină întreaga ierarhie a spiritelor şi a zeilor), la indo-europeni (Zeus-pater, Jupiter), păstrându-se ceva din sensul adevăratei religii.

Acest sens ce străbate ca definitoriu orice religie, face ca toate religiile - de la cele primitive până la cele superioare - să aibă o anumită asemănare, inclusiv cu creştinismul. Tot ceea ce poate fi definit religie trebuie să conţină aceleaşi elemente prin care se defineşte religia; după cum în fluxul vieţii, în perpetua sa devenire istorică, şi religiile s-au influenţat reciproc ca şi ceilalţi factori culturali. Dar faptul asemănărilor care există între religii şi a reciprocei influenţe nu implică şi dependenţa cauzală, mai ales când este vorba de o religie superioară în raport cu una inferioară. Inferiorul poate fi degradarea superiorului, dar niciodată cauza lui. De aceea, superiorul în religie (monoteismul, creştinismul) n-a putut fi cauzat de inferior (politeismul, păgânismul).

Dar, "cu cât cercetăm mai mult, cu atât ajungem la o singură concluzie finală: în această importantă problemă totul ni se prezintă ca şi când specia umană - iradiind dintr-un punct comun din care ea putea să apară, într-o epocă pe care ştiinţa e neputincioasă să o determine în mod precis - s-a găsit în posesia unui fond de adevăruri religioase şi morale, care conţineau elemente de cult, totul având rădăcina în însăşi natura omului, păstrându-se prin familie şi dezvoltându-se prin societate, născând, încetul cu încetul - după mentalităţile particulare ale fiecărei rase, conform dezvoltării intelectuale proprii şi după condiţiile specifice ale vieţii - aceste forme de suprafaţă variate, dar în fond identice, pe care le numim religii, religii de care pretutindeni şi de la început s-au legat mitologiile, superstiţiile şi magia, viciindu-le, deformându-le şi îndepărtându-le de obiectul lor [6].

Starea materială şi organizarea socială au influenţat asupra religiei nu ca o cauză intrinsecă, ci ca o cauză externă, nu pentru a crea, ci - în cele mai multe cazuri - pentru a deforma religia.

Acest lucru apare clar din istoria religiilor primitive, dar reiese şi din istoria religiilor superioare.