APOLOGETICĂ

ÎNVIEREA

Faţă de 'legea cosmică' a reîncarnării, credinţa creştină prezintă, evident, cu totul altceva: făgăduinţa lui Dumnezeu că noi toţi vom învia. Fără îndoială, nu este inutil să schiţăm mai întâi trăsăturile majore ale credinţei noastre în înviere pentru a pune în lumină principalele diferenţe faţă de credinţa în reîncarnare.

Vom învia fiecare personal. După această viaţă pământească - unică şi irepetabilă - Dumnezeu ne va învia, pe fiecare personal, aşa cum l-a înviat pe Fiul Său. Căci El ne iubeşte pe fiecare în parte şi purtăm cu toţii în ochii Săi un singur nume, unic. Nu suntem o perlă în colierul de renaşteri ce se reiau neîncetat pentru a sfârşi neîncetat în moarte. Moartea a fost învinsă de Cristos o dată pentru totdeauna. De aceea, suntem eliberaţi de moarte şi de orice reîncarnare.

Cristos a sfărâmat legea dură a 'karmei'. Această lege spune că nimic nu rămâne nerăsplătit sau nepedepsit, că trebuie să dăm personal socoteală de tot. Cristos a proclamat mai întâi legea iubirii şi a iertării. Nu trebuie să plătim totul noi înşine până la ultima centimă. Prin patimile Sale, Domnul a 'plătit' pentru noi. Fără îndoială, suntem chemaţi la o desăvârşire mereu mai mare, dar nu prin intermediul unor reîncarnări succesive, ci prin fidelitatea noastră în limitele unicei noastre existenţe de oameni mântuiţi prin har.

Cu trupul nostru. Trupul nostru este unic; nu este un veşmânt care să poată fi schimbat cu altul. El este în aceeaşi măsură obiect al iubirii lui Dumnezeu ca şi miezul spiritual al fiinţei noastre pe care îl numim, în mod obişnuit, suflet. Dragostea lui Dumnezeu ne îmbrăţişează în întregime: trup şi suflet. Iar trupul nostru este unic. învierea nu este însă o reanimare sau o întoarcere în interiorul timpului pământesc; a învia înseamnă a intra într-o viaţă nouă cu tot ceea ce suntem, inclusiv cu trupul nostru, pentru a nu mai muri niciodată.

La sfârşitul timpului. Învierea va fi realizată când va lua sfârşit istoria pământească a tuturor oamenilor. Abia atunci va fi bilanţul complet. Va fi un eveniment colectiv. Învierea universală nu este însumarea unor 'nirvana' individuale, ci se va trezi un întreg popor. Aşa-zisul interval de timp dintre moartea noastră şi această înviere generală colectivă este un mod defectuos de a gândi: el nu există decât din punctul nostru de vedere de pământeni. În perspectiva divină, timpul nu există. Dar noi nu putem gândi decât în mod temporal. Deşi trebuie să considerăm ca 'momente' distincte înfăţişarea noastră individuală înaintea lui Dumnezeu şi Judecata de apoi, această distincţie nu constă într-o diferenţă de timp.

De aici de pe pământ putem lucra activ la viaţa noastră veşnică. Viaţa de după înviere este deja anticipată şi pregătită aici. Viaţa noastră nu revine pentru a lua loc cu resemnare într-un ciclu de reîncarnări impuse. Viaţa creştină este o angajare hotărâtă astăzi care se va deschide mai târziu către o viaţă glorificată: atunci personalitatea noastră îşi va atinge deplina dezvoltare şi nu se va stinge.

Există o comuniune a sfinţilor. Există o legătură între cei vii şi cei morţi, legătură pe care o numim 'comuniunea sfinţilor'. Această legătură nu trebuie înţeleasă în sensul reîncarnării: ca şi cum cei vii din jurul nostru şi noi înşine n-am fi decât nişte morţi-cu-nume-noi. Nu trebuie confundată nici cu o invazie a răposaţilor în lumea noastră cum o susţine spiritismul, nici cu posedarea unui om viu de către un mort (Vaudou). Este vorba despre o solidaritate între cei vii şi cei morţi, solidaritate întemeiată pe mijlocirea lui Cristos, "Domnul celor vii şi al celor morţi".

O alegere necesară

S-a putut deja constata cât de departe sunt toate acestea de reîncarnare. Aşadar, va trebui făcută o alegere. Ceea ce nu înseamnă în nici un caz că trebuie dispreţuiţi cei care consideră că trebuie să creadă în reîncarnare. Aceasta este o doctrină veche ce-şi are titlurile ei de nobleţe şi pune o serie de întrebări reale. Faptele pe care se bazează nu sunt sigure, dar nu sunt nici imposibile. E vorba în realitate de un gen de 'credinţă'.

Credinţa în înviere este şi ea o adeziune personală, o credinţă în sens religios. Există fapte ce motivează adeziunea noastră, dar nici ele nu demonstrează învierea în mod raţional şi absolut. Am dori tocmai să arătăm acum că există într-adevăr baze solide pentru credinţa în înviere, că noi nu credem aşadar fără motive întemeiate.

Vechiul Testament - Un fenomen recent

Credinţa în învierea morţilor este un fenomen târziu în Vechiul Testament. Ea nu se manifestă clar decât în ultimele cărţi, spre secolul al II-lea î. C. Cu toate acestea, de multă vreme, fiii lui Israel reflectau la relaţiile lui Dumnezeu cu poporul Său. Pe nesimţite, ei au trecut de la o noţiune de mântuire colectivă aici pe pământ şi de la ideea vagă a unei supravieţuiri după moarte, la credinţa într-o înviere individuală a celor drepţi pentru o viaţă veşnică alături de Dumnezeu.

Osea şi Ezechiel

Iniţial, Biblia imaginează mântuirea poporului lui Israel în mod colectiv şi aici pe pământ. Întregul popor este pedepsit când este necredincios; întregul popor va fi ridicat iarăşi prin harul lui Dumnezeu şi va primi o nouă şansă. La profetul Osea putem citi acest foarte frumos text: "Veniţi să ne întoarcem la Domnul, căci El ne-a rănit şi El ne va tămădui, El ne-a lovit şi El va lega rănile noastre. După două zile ne va da viaţă; în ziua a treia ne va scula şi vom trăi în prezenţa Lui" (Osea 6,1-2). Să notăm că expresia 'după două zile... a treia zi...' înseamnă: repede şi în mod sigur. In tradiţia creştină, a treia zi va deveni cea a vieţii reînviate, (cf. Matei 16, 21).

Profetul Ezechiel va exprima ideea îndreptării poporului într-un mod surprinzător care ne face deja să ne gândim la învierea morţilor - în faimoasa vedenie a oaselor uscate ce revin la viaţă. (Ezechiel 37,1-14).

Iob

De multă vreme, autorii biblici aveau o vagă idee a unei supravieţuiri individuale după moarte. Despre răposaţi se spune că "sunt la un loc cu părinţii lor" şi se crede că ar locui în 'şeol', un tărâm al umbrelor, imprecis şi nedeterminat, în mod vădit locul unde se duce o viaţă micşorată. Fără îndoială, datorită problemei foarte grave a răsplătirii binelui şi pedepsirii răului, s-a ajuns, încetul cu încetul, să se conceapă un alt tip de supravieţuire.

La început, israeliţii credeau că răsplătirea unei vieţi virtuoase are loc în timpul vieţii pământeşti: cei drepţi îşi primesc răsplata virtuţii în timpul vieţii. Această credinţă este contrazisă în mod brutal de fapte: e evident că atâţia drepţi nu-şi văd răsplata faptelor bune, ci dimpotrivă.

Această problemă este adusă la paroxism în cartea lui Iob. Iob este nevinovat şi totuşi suferă îngrozitor. Prietenii săi încearcă să-l convingă că undeva trebuie să fi comis răul. Dar Iob protestează: el se declară nevinovat În final, cartea nu dă o altă soluţie a problemei decât aceasta: gândurile noastre nu sunt şi gândurile lui Dumnezeu. Noi suntem prea mici pentru a închide dreptatea lui Dumnezeu în schemele noastre înguste de răsplătire. Sfârşitul cărţii îl reaşează pe Iob în fericirea lui anterioară, dar acest 'happy end' nu rezolvă problema; naratorul se mulţumeşte să facă povestirea mai acceptabilă, în mod provizoriu.

Fără îndoială, datorită acestei probleme, în Israel se va dezvolta treptat convingerea că trebuie să existe un alt loc unde Dumnezeu acordă celor drepţi o răsplată după fapte. Poate nici contactele cu civilizaţia elenistică (secolul al II-lea î. C.), ce vehicula ideea nemuririi sufletului, să nu fie străine de această evoluţie.

Daniel, Macabeii, Cartea înţelepciunii

Oricum în ultimele cărţi ale Vechiului Testament este prezentă credinţa în "viaţa veşnică pentru care Regele lumii îi va învia" pe martiri.(2 Macabei 7, 9). În cartea lui Daniel citim: "Un mare număr dintre cei care dorm în ţinutul pulberii se vor deştepta, unii pentru viaţa veşnică, alţii pentru grozăvia veşnică" (Daniel 12, 2). Pentru un israelit nu poate fi vorba doar de nemurirea sufletului: mântuirea omului este totală, la fel ca şi osândirea lui.

Este adevărat că învierea, în aceste texte, se referă în mod esenţial la cei drepţi. Despre soarta celor răi nu găsim nici un fel de indicaţii precise în Vechiul Testament.

În epoca lui Isus, numai fariseii erau partizani ai credinţei în înviere; saduceii o respingeau. (Matei 22, 23-33)

Isus

Isus vorbeşte adesea despre înviere. E vorba despre un mare eveniment la sfârşitul timpurilor, pe care El îl descrie în termeni apocaliptici (între altele, semnele din cer). Punctul culminant al evenimentului este El însuşi care, ca Fiu al omului, va veni pe norii cerului pentru a-i judeca pe cei buni şi pe cei răi. (cf. Matei 24, 30; 25, 31-32). "Îl veţi vedea pe Fiul omului şezând de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului (Marcu 14, 62).

Isus vorbeşte şi de propria Sa înviere, dar totdeauna în strânsă legătură cu suferinţa. Mulţimile nu voiau să vadă această legătură, iar ucenicii nu o înţelegeau defel.

Experimentând eşecul, meditând şi rostind Psalmii (între alţii, 16 şi 22), şi cântările Slujitorului care suferă din Isaia, Isus devine tot mai conştient de faptul că va suferi şi va muri. Dar în toate aceste texte ce evocă suferinţa, străluceşte şi speranţa unei depăşiri a suferinţei, a unei posibilităţi de a o birui. Isus ştie că, prin moarte, El poate să se lase în grija Tatălui Său cu o încredere totală, că Tatăl Său nu-i poate "lăsa viaţa în şeol, nici nu va îngădui ca dreptul Său să vadă putrezirea" (Psalmul 16, 10). Perspectiva învierii nu este deci o proiecţie a dorinţelor Sale; ea nu se sprijină nici pe miturile despre moartea şi învierea naturii, nici pe ciclul vieţii şi al morţii. Isus se bazează numai pe încrederea Sa filială în puterea şi dragostea Tatălui Său, care va continua să-l susţină dincolo de moarte.

Isus a înviat cu adevărat?

Credinţa în învierea noastră după moarte este în întregime legată de faptul că Isus însuşi a înviat. Paul leagă indisolubil învierea noastră de cea a lui Cristos. El le scrie corintenilor: "Dacă se propovăduieşte că Cristos a înviat din morţi, cum pot spune unii dintre voi că nu există învierea morţilor? Dacă nu există învierea morţilor, nici Cristos nu a înviat." (1 Corinteni 15,12-13) Şi mai departe: "Dar Cristos a înviat din morţi ca pârgă a celor care au adormit" (1 Corinteni 15, 20). La Ioan, Isus îi spune Martei, referitor la fratele ei Lazăr: "Eu sunt învierea. Cine crede în mine chiar dacă moare va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri niciodată" (Ioan 11, 25 s.)

Există dovezi istorice ale învierii lui Isus?

Învierea lui Isus nu este un eveniment care să poată fi constatat la fel ca, de exemplu, patima Sa sub Pilat din Pont, moartea Sa pe Cruce, punerea Sa în mormânt. Acestea din urmă sunt fapte care se pot constata de visu; pot fi verificate ca atare. Învierea lui Isus scapă timpului; ea aparţine unei ordini extratemporale. Nu face parte din suita de peripeţii ale vieţii lui Isus, peripeţii vizibile în sine, perceptibile. Prin învierea Sa, Isus a depăşit un punct de ruptură în existenţa Sa. El a intrat într-o lume nouă, în care nu există istoricitate. De unde şi necesitatea de a sublinia faptul că învierea nu poate fi nici percepută, nici verificată ştiinţific. Aici se impune credinţa, deoarece învierea este un act al puterii dumnezeieşti, iar puterea dumnezeiască nu poate fi obiect de percepţie.

Cu toate acestea, deoarece învierea lui Isus este o irumpere a lui Dumnezeu în timp şi în istorie (a avut loc la Ierusalim în timpul unei sărbători de Paşti), ea s-a produs totuşi în cursul istoriei. Trebuie să fi lăsat urme undeva, amprente pe tablele istoriei. Iar aceste amprente sunt verificabile din punct de vedere istoric.

Învierea însăşi n-a fost văzută de nimeni. Dar dacă n-ar fi rămas nicăieri nici cel mai mic vestigiu care să poată fi constatat, atunci n-am fi avut despre ea nici o amintire şi nu ne-am pune acum întrebarea cu privire la acest subiect, şi nu am fi avut nici un motiv (adică ar fi fost iraţional şi deci imoral) să credem în ea. Creştinii, la fel ca ceilalţi oameni, trebuie să aibă motive pentru a săvârşi un act moral, deci şi pentru a săvârşi un act de credinţă. O comparaţie: Se vorbeşte despre un incendiu petrecut în noaptea precedentă, dar pe care nimeni nu l-a văzut; dacă nicăieri nu s-ar găsi urme de incendiu, miros de ars, urme de fum sau cenuşă, n-ar exista nici un motiv pentru a crede că incendiul a avut loc în realitate; a admite totuşi că a avut loc ar fi un act iresponsabil.

Care sunt 'urmele'?

Există deci motive foarte întemeiate pentru a căuta cu grijă în istorie ceea ce ar putea merge în sensul învierii. Nicăieri nu găsim o dovadă formală. Învierea este un adevăr de credinţă. Dar există totuşi anumite fapte care se cer explicate. Şi explicaţia cea mai plauzibilă a lor este răspunsul pe care l-au dat înşişi primii martori: "A înviat!"

Două fapte de explicat

Pentru istoricul care merge fără idei preconcepute la întâlnirea cu mărturia Noului Testament, există două fapte bine atestate care cer o explicaţie.

Primul fapt este schimbarea uluitoare a stării de spirit care s-a produs într-un timp record în interiorul cercului ucenicilor lui Isus. După moartea Lui, atmosfera este dezolantă, de durere neconsolabilă, de deziluzie, de disperare. Plimbarea pascală a ucenicilor de la Emaus ilustrează perfect acest lucru. Dar aceeaşi este şi situaţia celorlalţi ucenici. E greu să spui cum se afirmă uneori: "Au vestit învierea învăţătorului lor antrenaţi de o euforie colectivă". Nu există nici un indiciu în acest sens. Printre ucenici domneşte numai o descurajare profundă. Ei părăsesc cauza Domnului, fug sau se adună cu teamă, aşteptând să se reîntoarcă la pescuit.

Or, într-un timp foarte scurt, tabloul îşi schimbă complet culorile. Ucenicii consideră cauza lui Isus ca purtătoarea celei mai mari speranţe, ies în lume, vestesc învierea pretutindeni, chiar şi în fata Sinedriului care l-a condamnat pe Isus la moarte. Până şi un istoric păgân ca Tacit recunoaşte: "În pofida unei slăbiri de moment, această impietate funestă (credinţa creştină) se manifesta din nou."

Cum se explică această schimbare radicală? Pentru istoricul imparţial, răspunsul nu lasă loc de îndoială: s-a întâmplat ceva. Căci schimbările presupun cauze. Dar ce este acel ceva? În teorie, ar putea fi vorba de orice: halucinaţie colectivă, înţelegere între ucenici...

Dar mai există şi motivul pe care îl avansează ucenicii înşişi; în mod unanim, ei vestesc cu toţii că Isus nu a rămas în puterea morţii, că a înviat. Faptul că au făcut aceasta - o vestire unanimă - este un al doilea fapt istoric la fel de greu de eludat ca şi primul.

Întrebarea ce trebuie pusă acum este următoarea: există motive valabile din punct de vedere istoric pentru a ne îndoi de faptul că ucenicii spun adevărul, sau se poate găsi vreun fapt istoric care să arate că schimbarea stării lor de spirit se datora altei cauze? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să examinăm textele mai îndeaproape.

Mărturia lui Paul

Paul scrie prima sa scrisoare către corinteni la mai puţin de treizeci de ani de la moartea lui Isus. Judecând după cele scrise de el, învierea lui Isus este admisă pretutindeni în acel moment, şi la Corint. Căci întrebarea corintenilor nu se referă la realitatea învierii lui Isus. Problema lor este alta: "Oare vom învia şi noi?" Şi Paul porneşte de la un fapt stabilit: Isus a înviat. Deci şi noi vom învia. Aşadar, la mai puţin de treizeci de ani de la moartea lui Isus, învierea Lui este un dat de credinţă stabilit.

Paul spune, de altfel, că el însuşi a primit acest adevăr de credinţă de la tradiţie. Trebuie deci să-l fi primit în timpul convertirii sale la Damasc, sau la Antiochia, sau la Ierusalim. Aceasta ne duce la numai vreo zece ani de la producerea faptelor.

Să recitim mai întâi textul lui Paul: "V-am transmis, deci, mai întâi ceea ce am primit eu însumi, şi anume că Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că El a fost aşezat în mormânt, că a înviat a treia zi, potrivit Scripturilor, că i-a apărut lui Chefa, apoi celor Doisprezece. Apoi, El le-a apărut la mai mult de cinci sute de fraţi deodată - cei mai mulţi dintre ei trăiesc încă, iar câţiva au murit; apoi, i-a apărut lui Iacob şi apoi tuturor apostolilor. Şi, la urmă, ca unuia născut fără de vreme, mi-a apărut şi mie". (1 Corinteni 15, 3-8)

Acest text este scurt şi precis; într-adevăr, el nu conţine decât o enumerare de fapte: principalele apariţii ale Celui înviat. Paul transmite ceea ce a primit el însuşi la aproximativ zece ani după evenimente. El numeşte martorii, pe unii cu numele lor, şi notează că mulţi dintre ei sunt încă în viaţă. Deci se pot cere eventual informaţii direct de la ei. Principalilor martori, Petru şi Iacob, le-a făcut el însuşi o vizită la Ierusalim şi a vorbit cu ei. A primit deci informaţii de primă mână. Textul este atât de ponderat şi de precis, atât de obiectiv şi de scurt, încât este dificil să vezi în el vreo impostură, vreo manipulare sau vreo invenţie. "Cel ce vrea să pună la îndoială sinceritatea acestui text, trebuie să pună la îndoială aproape tot ce e relatat în Noul Testament, şi chiar mai mult de atât" (H. von Campenhausen).

Examinând îndeaproape relatările apariţiilor, este greu de acceptat şi ideea că discipolii şi le-ar fi imaginat pur şi simplu. În toate se întâlneşte un element de surpriză (nu-L aşteptau pe Isus, El apare dintr-odată); la începutul apariţiei există întotdeauna îndoială, sau de-a dreptul necredinţă.

Relatările apariţiilor

Relatările despre apariţiile lui Isus sunt cu certitudine mai târzii decât textul lui Paul. Ele vădesc şi intenţia de a pune în lumină anumite trăsături ale Celui înviat. Autorii vor, mai ales, să sublinieze obiectivitatea apariţiilor (ucenicii nu şi le-au imaginat) şi faptul că trupul lui Isus era un trup adevărat. Sunt deci observaţii colorate de o mărturie de credinţă; dar această colorare are loc în limite foarte stricte. Descrierile sunt făcute cu mare rezervă. Însuşi evenimentul învierii nu este, de altfel, descris nicăieri. Descrierea lui poate fi însă întâlnită în evangheliile apocrife, de exemplu în cea a lui Petru. Evangheliile autentice ne scutesc de orice fantezii. Interesul lor se îndreaptă numai spre faptul învierii şi deloc spre felul cum s-a petrecut.

S-a remarcat adesea că relatările apariţiilor sunt diferite unele de altele, chiar contradictorii, că sunt, în tot cazul, imposibil de armonizat într-un reportaj coerent asupra evenimentelor. Este adevărat. Dar aceasta nu înseamnă neapărat că faptul învierii ar fi fals. În tot cazul, autorii nu s-au înţeles pentru a redacta aceeaşi istorisire! Istoricii sunt, de altfel, de părere că relatările care concordă prea perfect nu sunt adesea decât copii, iar valoarea lor probatorie e mai degrabă diminuată; dimpotrivă, faptul că relatările nu se completează decât imperfect ar fi mai curând o dovadă de independenţă a scriitorilor unii faţă de alţii, o garanţie a sincerităţii şi veracităţii lor.

Mormântul gol

Ce să spunem despre mormântul gol? În zilele noastre e la modă să vezi în acesta pur şi simplu o poveste. În general, subiectul este expediat la iuţeală: nu e istoric! Greşeală. Chiar dacă se neglijează faptul că mormântul gol aparţine tradiţiei primitive a Bisericii, trebuie să i se facă loc bunului simţ. Isus a fost răstignit la Ierusalim şi tot oraşul a ştiut aceasta; era, de altfel, Paştele şi mulţi oameni au trecut pe lângă Golgota, aflată chiar la intrarea în oraş; tot Ierusalimul vorbea despre cele petrecute. Or, nu după multă vreme, se formează un mic grup de ucenici care pretinde că Isus nu a rămas în puterea morţii. Ce putea fi mai firesc decât să le vină la destui oameni ideea să se ducă să verifice mormântul? De altfel, urmele acestei reacţii se pot întrezări în Evanghelii. Dacă, în fapt, cadavrul lui Isus s-ar mai fi aflat în mormânt, acest lucru nu ar fi făcut, poate, imposibilă vestirea învierii Lui, dar, cel puţin între oamenii simpli, ar fi fost o tentativă deosebit de critică şi fără mare succes.

"Când se cercetează tot ceea ce trebuie cercetat" spune H. von Campenhausen, "nu se poate în nici un fel lăsa deoparte informaţia privind mormântul gol şi nici descoperirea lui în dimineaţa de Paşti. Argumentele în favoarea lui sunt numeroase şi nu există nimic determinant sau sigur împotriva lui. Mormântul gol pare deci a fi cu adevărat istoric."

Este evident însă că mormântul gol nu dovedeşte faptul învierii. El te determină numai să spui: aici s-a petrecut ceva neobişnuit. Ucenicii au subtilizat oare trupul în secret? Unii, desigur, aşa vor spune; evreii au răspândit deja acest zvon. Dar se poate, de asemenea, să fie vorba de ceea ce spun ucenicii, spre propria lor stupefacţie la început: trupul lui Isus este glorificat, intrat într-o existenţă nouă şi nemuritoare. Unii vor spune, însă, că mormântul gol nu era necesar, că Isus putea învia, mormântul rămânând ocupat. Dar nu se pune problema ce era posibil sau necesar; problema este: în realitate, ce s-a petrecut?

Toate aceste date - schimbarea radicală a stării de spirit a apostolilor, propovăduirea lor unanimă, mormântul gol - constituie urme istorice care pot fi constatate. Ele nasc întrebări. Şi, în principal, pe aceasta: care este sensul acestor date? Necredinciosul va răspunde: "Nu mă simt obligat să cred că răspunsul 'Isus a înviat cu adevărat' se impune în mod absolut". Efectiv, faptele nu conduc neapărat la actul de credinţă ca într-un silogism unde premisele impun concluzia. Credinţa se sprijină pe harul lui Dumnezeu şi pe supunerea liberă a omului.

Cel care crede, însă, poate spune pe bună dreptate: eu nu acţionez fără motiv sau în mod iresponsabil când spun că Domnul a înviat. Deoarece aceste fapte cer o explicaţie, şi cea mai plauzibilă dintre toate explicaţiile este şi rămâne aceea pe care au dat-o primii martori înşişi: "Isus a înviat". Credinţa nu este raţională, însă este rezonabilă.

De învierea lui Isus este legată învierea noastră. El este primul născut dintre cei ce au adormit şi dacă Cristos a înviat, vom învia şi noi. De aceea putem spune la sfârşitul Crezului: "(cred în) învierea morţilor şi în viaţa veşnică" (Simbolul Apostolilor). Se spune "cred", căci toate acestea sunt obiect de credinţă şi de speranţă, nu de ştiinţă sau de viziune.

Viaţa după moarte. Cum?

Că vom învia ca urmare a învierii lui Isus este deci obiect de credinţă.

Putem să mai înaintăm puţin spunând câte ceva despre modalităţile vieţii noastre după moarte? În privinţa 'lucrurilor de pe urmă': învierea trupului, judecata, cerul, purgatoriul, iadul? Ce trebuie să gândim despre acestea?

În tot cazul, la acest capitol al modalităţilor, al felului în care s-ar petrece lucrurile, ne găsim pe un teren mult mai puţin sigur decât atunci când este vorba despre faptul însuşi al învierii noastre. Într-adevăr, toate cuvintele, conceptele, imaginile pe care le folosim sunt determinate din punct de vedere cultural şi istoric. Nici unul dintre conceptele noastre nu este adecvat pentru a traduce în cuvinte viaţa de dincolo.

Întreaga fiinţă umană

Mărturisirea noastră de credinţă vorbeşte despre învierea trupului. Aceasta înseamnă că dincolo de moarte noi continuăm să trăim cu tot ceea ce suntem, cu întreaga noastră fiinţă umană. Astfel îl întâlnim pe Dumnezeu în viaţa veşnică: cu întreaga noastră persoană. Cu istoria noastră, cu 'eul', nucleu al personalităţii noastre, dar şi cu trupul nostru.

Paul vorbeşte de un trup glorificat sau spiritual. 'Trup spiritual' este aproape o contradicţie. Şi totuşi ne păstrăm propriul trup; el scapă de limitele spaţiului şi timpului. "Se seamănă un trup natural şi învie un trup spiritual. Dacă există trup fizic, există şi trup spiritual." (1 Corinteni 15, 44). 'Trup spiritual' înseamnă mai ales: trup pătruns de spirit, de forţa însăşi a lui Dumnezeu. Trupul spiritual nu este trupul anterior reanimat, el este o nouă creaţie. Dar rămâne trupul nostru. Paul îşi imaginează comparaţia cu planta care creşte dintr-o sămânţă. E vorba de aceeaşi plantă şi totuşi de ceva cu totul nou, care era mai înainte invizibil. Continuitate şi discontinuitate. De la botez, 'spiritualizarea' trupului nostru a început deja.

Această 'spiritualizare' se referă de altfel la întreaga creaţie: ea va deveni "un cer nou şi un pământ nou". Ceea ce există acum nu va fi distrus, ci purificat, transformat, înviat (cf. Apocalips 21).

Se mai vorbeşte uneori de o supravieţuire separată a sufletului omenesc nemuritor, în timp ce trupul ar dispărea pentru a fi reconstituit mai târziu şi reunit glorificat cu sufletul. Această prezentare este grecească şi dualistă. Sigur, dincolo de moarte, subzistă nucleul spiritual al persoanei, principiul pe care-l numim în mod tradiţional 'suflet'. Dar trupul nu este ca o treaptă de rachetă care se aruncă, el face prezent lumii 'eul' spiritual. După moarte, 'sufletul' omenesc rămâne orientat spre propriul său trup.

Cerul

Noi, cei de-aici, oamenii, "ţesuţi din timp şi spaţiu", nu ne putem exprima decât în termeni de timp şi de loc. De aceea suntem cu uşurinţă tentaţi să spunem că Cerul este un loc, iar veşnicia, un timp fără sfârşit. Atât sunt de sărace gândirea şi limba noastră.

Cerul nu este, evident, un loc delimitat spaţial. Cerul înseamnă a fi pentru totdeauna lângă Dumnezeu într-o relaţie de iubire: să-L iubeşti pentru că eşti iubit de El.

Biblia sugerează o fericire netulburată şi se serveşte de imaginile de fericire cele mai intense pe care le avem: participarea la ospăţul ceresc, şederea în lumină, odihna, pacea. Dar înainte de orice, Isus vorbeşte despre 'vederea lui Dumnezeu'. Faţă în faţă: "Noi ştim că atunci când se va arăta (ceea ce vom fi), vom fi asemenea Lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este" (1 Ioan 3, 2). Această vedere a lui Dumnezeu ne va face să percepem clar cine este El şi cine suntem noi. Ea ne va face să înţelegem că El este într-adevăr acela care ne îndeplineşte toate dorinţele de fericire. Îl vom vedea în interiorul vieţii Sale trinitare. Nu va fi vorba doar de o apropiere intelectuală: această viziune se va scălda în iubire, pace şi bucurie. Ea ne va introduce în sânul focarului de iubire care este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Toate acestea sunt exprimate de Sfântul Paul în frumosul text: "Cum este scris, ceea ce ochiul nu a văzut, ceea ce urechea n-a auzit, ceea ce la inima omului nu s-a suit, aceasta vă vestim vouă, tot ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care îl iubesc." (1 Cor 2, 9) Această fericire nu va fi una individuală. Uniţi cu Dumnezeu, vom cunoaşte totodată şi cea mai profundă unire cu toţi ceilalţi, comuniunea sfinţilor. Fericirea Cerului implică unirea cu Isus Cristos, cu îngerii şi sfinţii, cu familia noastră şi cu prietenii, cu tot ceea ce Dumnezeu creează frumos şi adevărat în întregul univers.

Iadul

Cuvântul 'iad' stârneşte prin el însuşi rezistenţă la mulţi dintre noi. "Existenţa pământească nu este destul de infernală pentru atâţia dintre noi?" Alţii sunt de părere că o suferinţă veşnică nu se potriveşte cu ideea unui Dumnezeu bun, gata de iertare. Mai ales cei tineri!

Ce să credem despre acest gen de reflecţii? Nu se poate tăgădui faptul că Vechiul Testament şi Isus însuşi i-au ameninţat pe cei nelegiuiţi şi pe păcătoşii nepocăiţi cu eventualitatea unei alungări, a unei osânde. (cf. Matei 5, 29-30; 10, 28; 23,15 şi 33). Evangheliile evocă un "foc care nu se stinge", "un chin veşnic" (cf. Matei 3, 12; 25, 41; 25, 46).

Biserica se sprijină deci pe un fundament biblic solid când vorbeşte de pedepsele veşnice ale iadului. Ea a respins de altfel întotdeauna tezele care pretindeau că la sfârşitul timpurilor întreaga creaţie, inclusiv păcătoşii, va fi mântuită: ca să spunem aşa, o amnistie generală, chiar şi pentru păcătoşii înrăiţi şi nepocăiţi. În această perspectivă ne-am putea întreba, de altfel, ce ar mai rămâne din libertatea şi demnitatea fiinţei umane: indivizi care în mod deliberat şi definitiv au optat împotriva lui Dumnezeu să fie sfinţiţi fără acordul lor. Caracterul serios şi definitiv al actului uman liber n-ar fi oare extrem de afectat? Viaţa pe pământ n-ar deveni un simplu joc al umbrelor, iar oamenii - marionete?

Trebuie totuşi să înţelegem corect limbajul Scripturii în privinţa iadului. De fiecare dată este vorba de avertismente care au ca scop să-i prevină pe oameni, să-i păzească de hotărâri greşite. Fără îndoială, omul este capabil să se întoarcă definitiv împotriva lui Dumnezeu; altfel, adeziunea sa la Dumnezeu nu ar fi nici autentică, nici profundă. Nu-l putem iubi în mod liber pe Dumnezeu dacă suntem în incapacitate de a-L urî în mod liber. Dar nicăieri, nici Scriptura, nici Biserica, nu spun că o fiinţă umană a optat vreodată împotriva lui Dumnezeu şi se află definitiv în iad.

Purgatoriul

Purgatoriul nu este o noţiune simplă. Afirmaţia privind posibilitatea de purificare după moarte a acelora care au optat deja în mod fundamental pentru Dumnezeu se bazează pe date biblice mai degrabă reduse. Isus vorbeşte de o iertare posibilă după moarte (cf. Matei 12, 32; 5, 26) şi Paul despre o eventualitate de mântuire "ca prin foc" (1 Corinteni 3,15). Adevăratul fundament al doctrinei Bisericii în materie rezidă de fapt în practica seculară de a face rugăciuni şi penitenţă pentru cei răposaţi. Deja 2 Macabei 12,45 făcea aluzie la o practică asemănătoare la evrei. Iuda Macabeul organizează o colectă destinată aducerii unor jertfe pentru evreii morţi în război care, în timpul luptelor, îşi puseseră încrederea în dumnezei străini mai mult decât în Iahve. Catacombele sunt pline de rugăciuni pentru răposaţi.

După moarte, omul nu mai poate face nimic pentru sine însuşi în mod activ. În mod pasiv, el poate fi ajutat prin rugăciuni, ofrande, pomeni şi fapte bune ale celor vii, precum şi prin purificarea la care este supus.

'Focul' purgatoriului este o imagine, dar o imagine care îşi are valoarea ei. Bunătatea, mila, atotputernicia lui Dumnezeu pot fi reprezentate ca un foc care purifică în felul în care se petrec lucrurile într-o topitorie: impurităţile sunt eliminate, ultimele neregularităţi dispar de pe firul vieţii, până când aceasta este orientată spre Dumnezeu, perfect sănătoasă şi dreaptă.

Purgatoriul nu este deci nimic altceva decât Dumnezeu însuşi în forţa pe care, din pură îndurare, o pune în mişcare pentru a-l purifica pe om şi a-l aduce la desăvârşire.

Judecata

Isus face frecvent aluzie la Judecata de apoi a tuturor oamenilor (cf. Matei 25), când totul va fi dat pe faţă, când cei drepţi vor fi răsplătiţi şi cei răi pedepsiţi. Cel mai adesea, descrierea se face într-un limbaj bogat în imagini şi mai degrabă înfricoşător.

La moartea fiecărei fiinţe umane, i se arată clar dacă a trăit bine sau rău. Ca fiul pierdut din parabolă, "el intră în sine" şi recunoaşte că "nu mai merită să fie numit fiu" (Luca 15, 11-31). Într-adevăr, mai mult decât trebuie să o facă Dumnezeu, singuri ne judecăm pe noi înşine. Tradiţional, se vorbeşte aici despre judecata particulară. Biserica socoteşte că judecata universală care însoţeşte revelarea glorioasă a lui Cristos care vine nu coincide cu situaţia care urmează imediat morţii individuale: sunt două momente distincte.

Altceva ar fi - am subliniat-o deja - să vorbim despre un timp scurs între moarte şi judecata de apoi, ceea ce ar trezi întrebarea: "Ce se întâmplă atunci cu sufletul?" Trebuie să considerăm că, după moarte, timpul nu mai există. Şi putem spune că după moarte vom fi deja înviaţi alături de Domnul în Cer. Dar din punctul de vedere al lumii noastre temporale, nu va fi încă ultima zi. Impactul global al conduitei noastre asupra anturajului şi a mediului nostru înconjurător nu va fi nici el realizat şi nici cunoscut încă. Văzut din perspectiva pământului şi a istoriei, timpul mântuirii nu va fi încă împlinit, nici bilanţul stabilit. Spiritul nostru nu poate depăşi aceste abordări sărăcăcioase.

La fel, problema locului unde se află 'eul' spiritual al omului între moarte şi judecata de apoi nu este o problemă pertinentă. Acest aşa-zis interval este un mod de a gândi care nu are sens pentru noi decât de această parte a morţii. Fără îndoială, e preferabil să adoptăm discreţia lui Paul şi să spunem că viaţa noastră este ascunsă în Cristos până când, împreună cu El, vom apărea şi noi. "Căci voi sunteţi de pe acum morţi şi viaţa voastră este de acum ascunsă cu Cristos în Dumnezeu: când Cristos va apărea, El care este viaţa voastră, atunci şi voi veţi apărea cu El, plini de slavă." (Coloseni 3, 3-4).

Reîncarnare şi înviere?

Unii ar putea să prezinte lucrurile astfel: "Reîncarnarea şi învierea sunt două convingeri echivalente. Alegeţi una sau alta, după înclinaţiile sau după preferinţele personale".

Trebuie, cu toate acestea, să insistăm asupra faptului că nici reîncarnarea, nici învierea nu sunt monoliţi izolaţi. Una, ca şi cealaltă, este legată intim de un întreg sistem de gândire privind multe alte realităţi: Dumnezeu, fiinţa umană, istoria, libertatea şi responsabilitatea actelor noastre, harul, iertarea. Or, această viziune globală este destul de diferită în cele două cazuri. Întrebarea nu este deci: "Reîncarnare sau înviere? Ce alegeţi?", ci: "Ce concepţie de viaţă alegeţi?" Şi cele două concepţii nu sunt de valoare egală. Ele nu se pot nici combina, căci sunt inconciliabile. Va trebui deci să alegem.

Pentru ca alegerea să se poată face în cunoştinţă de cauză, ar fi util să se enumere punctele majore de divergenţă între cele două concepţii de viaţă. Desigur, cu riscul unui oarecare simplism.

Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare cu o dragoste personală şi exclusivă

Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este cea care face să nu existe nici o copie a noastră; ea este fundamentul unicităţii noastre. Dumnezeu iubeşte fiinţa umană în întregime, cu trupul şi sufletul ei. El nu iubeşte numai elementul spiritual care ar putea să se îmbrace în diferite trupuri succesive. Dumnezeu mă iubeşte într-un mod atât de exclusiv şi total, încât nu mă lasă pradă morţii, ci mă cheamă - pe mine şi nu pe altul - din moarte la o viaţă veşnică. În concepţia ce include credinţa în reîncarnare, vieţile succesive sunt roadele unei legi cosmice reci, legea 'karmei', care spune: "Va trebui să plăteşti pentru toate tu însuţi într-o viaţă ulterioară". În creştinism, viaţa nouă este pur har, pur rod al iubirii lui Dumnezeu şi este înviere.

Dumnezeu este un Dumnezeu al iertării

Dumnezeul Bibliei 'încalcă' legea rigidă care ar cere ca numai cine este perfect pur şi ireproşabil să se poată apropia de El. El cunoaşte iertarea. Paul afirmă că noi suntem mântuiţi prin credinţă în mod gratuit.

Acest lucru, de asemenea, are drept consecinţă faptul că noi nu vom fuziona cu Dumnezeu, ci vom rămâne persoane independente. Altfel, dragostea lui Dumnezeu şi iertarea n-ar avea în realitate nici un sens în ceea ce ne priveşte. Hinduismul optează pentru o purificare progresivă, severă şi continuă, pe care omul o realizează prin propriile sale mijloace de-a lungul unor existenţe succesive. Reîncarnarea şi învierea au în mod vădit la rădăcină o idee diferită despre Dumnezeu: de o parte, o divinitate care are grijă să se respecte legea purificării ('karma'), de cealaltă parte, un Dumnezeu care acordă iertarea gratuit celui care se întoarce spre El şi face un pas pe calea purificării.

Valoarea trupului

Reîncarnare, înviere, în ambele cazuri este vorba despre trup. Dar în mod diferit. În cazul reîncarnării, trupul este într-adevăr un element al existenţei noastre, dar nu esenţial: el nu este decât provizoriu. Cel mai bine ar fi să ne debarasăm de el cât mai repede cu putinţă. Din nefericire, nu este posibil conform doctrinei reîncarnării, deoarece toţi oamenii acumulează un pasiv în timpul vieţii şi vor trebui să compenseze deficitul într-o viaţă ulterioară.

Pentru Biblie dimpotrivă, trupul este o parte inalienabilă a fiinţei umane, pentru că el o structurează. Este adevărat că trupul trebuie să fie transformat şi glorificat pentru a răspunde din ce în ce mai bine planului divin. Dar omul nu cunoaşte decât un singur trup, din moment ce acest trup este pentru el un element integrat existenţei sale personale şi nu un fel de soclu interschimbabil. Urmează în mod logic că întreaga fiinţă umană este introdusă în gloria lui Dumnezeu.

Învierea este deja realizată în Cristos

Creştinismul nu se mulţumeşte să vorbească despre înviere la modul abstract, ca despre o posibilitate; el crede că ea a fost deja realizată în Isus. De altfel, stilul de viaţă al lui Isus pe pământ făcea să se întrevadă ce înseamnă să trăieşti ca un om înviat. Acest stil de viaţă precum şi învierea sunt de acum accesibile tuturor celor care cred în Isus şi care îl urmează.

Adepţii reîncarnării trimit la câteva fapte ce ar putea-o sugera. Creştinii trimit la un singur fapt - învierea lui Cristos -, ce se bazează pe mărturia unor oameni istoriceşte perfect demni de încredere.

Putem trăi deja ca nişte oameni înviaţi

Conform Bibliei, învierea este un eveniment de la sfârşitul timpurilor, interesând întreaga omenire, dar ea a început deja de acum. Am intrat deja în timpurile de pe urmă (Evrei l, 2), "ne apropiem de sfârşitul timpurilor" (1 Corinteni 10,11). Desigur, creştinii mai aşteaptă încă totala împlinire, dar ceva a devenit esenţialmente diferit de când Dumnezeu l-a ridicat pe Isus din moarte: a fost întoarsă o pagină. Deja, înaintea morţii noastre fizice şi oricât de paradoxal ar părea faptul, putem trăi ca nişte oameni înviaţi.

O credinţă puternică, dar discretă

Creştinii spun că ştiu ceva despre ce se petrece după moarte. Dar ei sunt conştienţi că nu ştiu totul. In multe privinţe, trebuie să se mulţumească cu imagini şi sugestii. Şi Biblia face aşa. Trebuie să avem întotdeauna în vedere faptul că există mai multe lucruri pe care nu le ştim decât lucruri pe care le ştim, chiar dacă acestea din urmă sunt mai mult decât suficiente pentru a asigura o bază solidă credinţei noastre şi speranţei noastre în viaţa veşnică. Paul le amintea corintenilor discreţia în acest domeniu (cf. 1 Corinteni 15,35s). Iar Magisteriul subliniază că episcopii trebuie să refuze în acest domeniu tot ce nu ar sluji decât la alimentarea curiozităţii sau a superstiţiei.