APOLOGETICĂ

REÎNCARNAREA

La prima vedere ne-am putea gândi: cine mai poate, în epoca noastră tehnico-ştiinţifică, să recadă într-o credinţă atât de naivă?

Într-adevăr, pentru unii dintre contemporanii noştri, această credinţă constituie un progres. Înainte, ei nu credeau în nimic, acum au din nou convingerea că există ceva după moarte: o suită de reîncarnări.

"De acum cred în lumea de dincolo"

"Mult timp am fost materialist. Credeam în succes, în reuşită, în bani, la urma urmelor. Şi viaţa mă satisfăcea în acest cadru. Nu mă gândeam deloc la moarte. Când mi se întâmpla să mă gândesc la ea, o consideram un rău inevitabil, fără antidot cunoscut. Dacă oricum trebuie să trec prin ea, atunci să fie cât mai târziu posibil, desigur... Dar într-o zi discutam cu un coleg şi am abordat subiecte metafizice. Ştiţi ce vreau să spun: marile probleme ale vieţii. Interlocutorul meu mi-a spus că el personal crede în reîncarnare, şi mi-a vorbit despre ea. Din acea zi, am reflectat adesea la acea conversaţie. Şi sunt din ce în ce mai convins că ideea de reîncarnare este clădită pe baze solide. Cum să ne imaginăm că viaţa noastră s-ar opri la mormânt? Da, de acum cred în viaţa de dincolo şi astfel orizontul mi s-a lărgit. Am impresia că intru în ciclul grandios al vieţii. Îmi interpretez partitura în marea simfonie a istoriei umane, istorie care a început cu mult timp înaintea mea şi care va continua mult timp după mine."

Mă opresc aici cu transcrierea acestei scrisori a unui om de afaceri dăruit cu totul muncii sale, perfect riguros pe plan profesional. El a evoluat. Iar noii sale convingeri îi dă numele de 'credinţă'.

Farmecul Orientului

Cele descrise mai sus constituie doar forma curentă a credinţei în reîncarnare, aşa cum este ea pe cale de a se dezvolta în lumea noastră occidentală. Este o variantă destul de grosolană a credinţei rafinate în reîncarnare cunoscute de secole în hinduism şi budism, la greci şi mai târziu în Secolul Luminilor.

La început, India nu cunoştea reîncarnarea. Doctrina nu avea să apară decât spre anul 750 î. C. La moartea omului, nu supravieţuieşte decât fiinţa lui cea mai profundă - 'sinele'. Acesta e legat prin legea 'karmei', adică, în termeni simpli, prin legea răsplătirii după fapte. De aceea, defunctul este foarte adesea constrâns la o nouă viaţă pământească, pentru care 'sinele' său va locui într-un alt corp. Procesul se reînnoieşte până când 'sinele' său cel mai bun reuşeşte să se elibereze în întregime. Atâta timp cât faptele sale continuă să apese, el trebuie să o tot ia de la capăt. Aşadar, aici reîncarnarea nu este tocmai o veste bună. Dimpotrivă: omul doreşte să scape de ea printr-o înţelepciune din ce în ce mai mare. Până la urmă, el speră să se poată pierde într-o bună zi în marele suflet al universului. "Aşa cum apele fluviului dispar în mare, pierzându-şi numele şi forma, la fel înţeleptul, eliberat de numele şi de forma sa proprie, intră în sânul înţelepciunii divine care depăşeşte totul."

Puţin mai târziu, în secolul al VI-lea, budismul va broda pe aceeaşi temă. Accentul se va deplasa spre o spiritualitate ascetică. De altfel, aici nu mai există 'sinele' sau 'eul'; totul devine evanescent şi noi nu existăm decât printr-un flux continuu de gânduri, amintiri, senzaţii, acte de voinţă. Pe drept putem să ne întrebăm dacă mai este vorba de o veritabilă reîncarnare; de fapt, nu mai există un 'sine' continuu care să revină la existenţă. Oricum, budismul încearcă, prin asceză, să facă să amuţească toate dorinţele pentru a se ridica la starea de 'nirvana'.

În rezumat, putem spune că aceste două concepţii relativizează existenţa individuală în favoarea marii realităţi cosmice. Hindusul se îndreaptă spre unirea cu plenitudinea fiinţei, budistul spre 'nirvana'. Reîncarnarea este considerată de ambele mai degrabă un blestem, o sclavie de care omul trebuie să scape. Acest fel de a vedea se îndepărtează evident de cel răspândit în Apus.

Cu totul alta este, de exemplu, concepţia lui G. Lessing (1729-1781). De altfel, el nu face referiri la Orient. Noua viaţă nu este o răsplată pentru cea care a precedat-o; ea este o şansă de perfecţionare, o şansă de a ajunge la mai multă experienţă şi cunoaştere. Fiecare reîncarnare constituie un pas înainte spre o perfecţiune mai înaltă. Reîncarnarea nu mai este deci un blestem, o pedeapsă sau un destin. În acelaşi spirit au scris Helena Blavatsky şi mai târziu Rudolf Steiner: diversele reîncarnări sunt o mişcare ascendentă în procesul de realizare a sinelui. De fiecare dată, fiinţa umană devine mai matură, mai bogată şi mai perfectă, mai mult ea însăşi.

Găsim aproape aceeaşi concepţie în New Age. Într-adevăr, New Age este de părere că omul profită de mişcarea ascendentă a cosmosului, din care el este un element. "În timp ce în Orient, scrie Heinz Zahrnt, 'karma' seamănă cu un carusel din care am coborî bucuroşi, în Occident ea este mai degrabă o scară în spirală pe care o urcăm cu veselie" (Gottes-wende, 1989).

De fapt, în Occident, reîncarnarea nu apare niciodată ca un blestem; este un eveniment plin de speranţă, care de-dramatizează moartea şi care consolează de multiplele frustrări ale acestei vieţi. Ea se integrează deci perfect în schema credinţei în progres şi a realizării de sine.

După cum probabil s-a remarcat deja, reîncarnarea nu este un articol ce se vinde separat. Nu crezi în reîncarnare fără a te ralia totodată la un Weltanschauung foarte coerent. Acesta propune o altă concepţie despre Dumnezeu, despre om, despre istorie, despre mântuire.

Nu poate fi negat faptul că 'religiile' orientale exercită o fascinaţie asupra Occidentului. Neîndoielnic, ceea ce explică în bună măsură succesul reîncarnării la noi sunt contactele cu Asia - cu India în special. Integritatea morală a unora dintre adepţii săi orientali, viaţa lor exemplară, face mare impresie asupra tuturor celor care intră în contact cu ei prin intermediul cărţilor sau al călătoriilor. Pentru europeni este aproape de la sine înţeles că trebuie să se acorde credit Asiei în materie de înţelepciune de viaţă. Ai uneori impresia că faci parte dintr-o mare 'piaţă comună' a credinţelor. Lumea ar fi o unică 'hală' cu autoservire, evident: fiecare îşi alege după plac. Chiar şi unii creştini sunt convinşi că doctrina reîncarnării poate fi o completare binevenită a credinţei lor în înviere. Va trebui să revenim asupra acestui punct.

Există dovezi?

Ceea ce îl pasionează şi totodată îl convinge pe omul modern sunt faptele. Iar partizanii reîncarnării afirmă: avem fapte stabilite ştiinţific ce dovedesc reîncarnarea. Care sunt deci aceste fapte?

Ian Stevenson, psihiatru american, publica în 1979 un dosar 'exhaustiv' pe tema fenomenelor care 'sugerează' reîncarnarea. El se exprimă extrem de prudent în privinţa valorii lor ca dovezi. S-ar putea vorbi mai degrabă despre fenomene ce pot orienta în acest sens, despre 'indicatoare'.

Astfel, se relevă adesea fenomenul care ni s-a întâmplat fiecăruia într-un moment sau altul: într-o anume situaţie, avem impresia stranie de a o fi întâlnit sau trăit deja. Şi există cazuri deosebit de surprinzătoare ale fenomenului. De exemplu, un om este pe cale să citească o carte pe care nu o cunoaşte şi deodată recunoaşte tot ce citeşte şi îi poate povesti continuarea. Mai multe dintre aceste fenomene se explică prin para- sau metapsihologie; se întâlnesc chiar şi în psihologia obişnuită. O percepţie care se produce la un moment dat poate, de exemplu, să se fixeze imediat în memorie, dând impresia unui 'deja vu'. E lucru cunoscut. Psihiatria, în ceea ce o priveşte, cunoaşte patologii ale memoriei. Sau e vorba de telepatie? Oricum ar fi, dacă este adevărat că fenomenele de tipul "am trăit deja aceasta" sunt ştiinţific verificate, nu s-a demonstrat totuşi că singura sau adevărata lor explicaţie trebuie căutată în reîncarnare.

Uneori se face apel la cazul persoanelor (mai ales copii) care recunosc obiecte ce nu le aparţin. Astfel, pentru a-i urma lui Dalai-Lama, conducătorul spiritual al budiştilor, se caută un copil care să recunoască în mod spontan anumite obiecte ce i-au aparţinut răposatului Dalai-Lama; copilul trece atunci drept reîncarnarea acestuia. În fapt, se întâmplă ca unii copii să aibă calităţi literare sau muzicale excepţionale pe care nu şi le-au putut însuşi singuri, sau să vorbească limbi străine. Desigur, acestea sunt fenomene ciudate. Să fie oare vorba de transmitere de gânduri, de sensibilitate a unui medium, de telepatie? Şi aici întrebarea e încă fără răspuns. În aceeaşi ordine de idei, se relevă accidente morfologice (cicatrici, malformaţii) caracteristice unor defuncţi şi care se regăsesc în copii. Ciudat! Dacă faptul ar fi stabilit ştiinţific, ar trebui probabil să se cerceteze în direcţia somatizării, adică a unor imagini sau emoţii provenind de la mamă şi exprimate în însuşi corpul copilului. Stigmatele sfinţilor nu sunt oare ceva analog? Toate aceste ipoteze (şi altele) trebuie să fie verificate.

Se mai invocă şi cazul persoanelor care afirmă că îşi amintesc un trecut care nu este al lor. Desigur, înşelătoria grosolană nu este niciodată exclusă. Dar chiar dacă nu e vorba de aceasta, pot fi avansate şi alte ipoteze explicative decât reîncarnarea. Nu este, de exemplu, total exclus ca defuncţii să îi poată influenţa pe cei vii.

Toate aceste 'indicatoare', consideră unii, formează o bază experimentală valabilă pentru doctrina reîncarnării: aceasta ar fi demonstrată de fapte.

Se pare că e vorba de o concluzie pripită. Câteva observaţii. În primul rând, toate aceste 'fapte' sunt oare stabilite ştiinţific? Apoi, este oare exclus a priori că para- şi metapsihologia ar putea să mai înainteze mult în elucidarea acestor 'fapte'? În sfârşit, doctrina reîncarnării nu poate revendica statutul de explicaţie ştiinţifică. Reîncarnarea este o interpretare, nu o constatare. De altfel, dacă ea este un model de explicaţie, şi alte modele sunt posibile în aceeaşi măsură. Nu există o concluzie evidentă în favoarea reîncarnării.

Reîncarnarea se potriveşte foarte bine cu o viziune cosmică

În paralel cu aceste 'fapte constatate', se evocă deseori corespondenţa profundă între reîncarnare şi o viziune globalizantă despre om şi lume. Se spune că reîncarnarea se înscrie minunat în ritmul de viaţă al universului. Există, într-adevăr, în univers un ciclu grandios al vieţii şi al morţii, al renaşterii şi al declinului. Moartea unei fiinţe înseamnă viaţa alteia. Universul este o suită de cauzalităţi înlănţuite, de structurări şi destructurări mereu noi. De ce s-ar petrece altfel lucrurile cu fiinţa umană, când în mod evident ea nu este decât un element al universului?

Teoria nu e lipsită de ţinută. Dar care este sensul vieţii mele actuale în această perspectivă? Actele mele au sau nu o valoare unică şi definitivă?

Dar Biblia?

Biblia nu ţine cont de reîncarnare; ba chiar o ignoră în mod vădit. În momentul în care tradiţia biblică începe să aprofundeze noţiunea de responsabilitate personală a individului (de exemplu la profetul Ezechiel), ea nu este deloc tentată de credinţa în reîncarnare. Dimpotrivă. La problema cum poate cineva să-şi asume un trecut încărcat şi să-şi suporte povara greşelilor proprii, soluţia nu este o nouă şansă cu ocazia unei noi vieţi, ci darul gratuit al unei inimi noi şi al unui spirit nou din partea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este cel care vine să-l mântuiască pe om; mântuirea nu este opera omului.

Argumentul aşa-zis biblic în favoarea reîncarnării, la care se revine mereu, este cel al profetului Ilie, căruia i se aşteaptă reîntoarcerea (cf. Malahia 3, 23; Siracid 48, 1-11). Şi Evangheliile fac aluzie la această aşteptare a întoarcerii lui Ilie. Astfel, în Matei, citim cum îl întreabă ucenicii pe Isus: "«De ce spun cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?» Iar El a răspuns: «Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Vă spun însă că Ilie a şi venit, dar ei (cărturarii sau mai marii poporului) nu l-au recunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut». Atunci au înţeles ucenicii că le-a vorbit despre Ioan Botezătorul" (Matei 17,10-13).

Se poate să fi existat în vremea aceea grupuri care se gândeau mai mult sau mai puţin la o reîncarnare. Poate anturajul lui Irod, care se temea ca Ioan sau Ilie să nu fi revenit în persoana lui Isus. Comparaţia cu alte texte ale Noului Testament arată cu toate acestea că, în cazul revenirii lui Ilie în persoana lui Ioan, este vorba despre un concept 'funcţional': Ioan îndeplineşte acum funcţia profetică pe care Ilie şi-o asumase în trecut. Reîncarnarea ar fi, de altfel, în contradicţie cu credinţa evidentă în înviere, care este cea a Noului Testament. Nu vedem cum ar putea ele coexista în aceeaşi tradiţie biblică.

Cât despre expresiile: 'a renaşte de sus', 'renaştere', 'nouă naştere', care se găsesc la Ioan şi Paul, este de la sine înţeles că ele au un sens cu totul diferit decât cel de reîncarnare: este vorba de o viaţă nouă inaugurată printr-o convertire spirituală, prin credinţa în Isus şi printr-o supunere încrezătoare şi radicală faţă de Dumnezeu. Toată această 'renaştere' se situează de altfel în timpul vieţii pământeşti, nu după moarte.

De unde provine aşadar atracţia exercitată de reîncarnare?

Cum se face atunci că reîncarnarea a devenit atât de populară la noi?

Evident, s-a produs o fisură în cinismul îngheţat al erei pozitiviste. Nu ne mai satisface să acceptăm în deplină linişte că totul se termină la cimitir sau când cenuşa a fost împrăştiată. Vidul nu este un răspuns. "Nu se poate să nu mai rămână nimic dintr-o fiinţă omenească!"

Desigur, credinţa în înviere îşi aduce răspunsul: "Există ceva dincolo de moarte". Numai că, în ochii multora, credinţa în înviere îl aşează pe răposat la o prea mare distanţă de noi: într-o zi va învia. Dar acea 'zi' este atât de îndepărtată... Reîncarnarea, dimpotrivă, îl apropie pe răposat de noi: din nou, el aparţine lumii noastre; este foarte aproape de noi. Şi, din nou, putem face ceva pentru el.

"Când glasul păstorilor se face şovăielnic..."

Încă o remarcă pe care o auzim: "În biserică ni se vorbeşte atât de puţin de viaţa de după moarte şi despre înviere. Ajungem să ne întrebăm dacă Biserica însăşi mai e sigură de acest lucru. Unde se mai predică acum pe aceste teme? Şi când se predică, se vorbeşte despre ele atât de complicat! Odinioară se spunea simplu: după moarte omul este judecat şi merge în cer, în purgatoriu sau în iad, după faptele sale. Era cel puţin clar. Acum se spune că toate acestea sunt mult mai puţin clare, căci trebuie să se ţină seama de 'genurile literare' în Evanghelie." E adevărat că Biserica este probabil prea tăcută în această privinţă. În orice caz, propagandiştii reîncarnării sunt foarte limpezi în răspunsurile lor.

Sete de dreptate?

Încă o reflecţie: "În jurul nostru, lumea este plină de nenorociri, de nedreptăţi. Aceste situaţii necesită totuşi soluţii. Prea mulţi oameni nu cunosc aici pe pământ decât o existenţă diminuată, fără un strop de fericire; ei sunt lipsiţi de orice respect, de orice iubire. Dacă nu există o altă viaţă în care toate acestea să fie compensate, nu se poate vorbi decât de o discriminare stridentă". Dacă un creştin se încumetă să răspundă că, de fapt, Dumnezeu remediază dezechilibrul în lumea de dincolo, i se poate replica: "O fi aşa, dar nu este acelaşi lucru. Fericirea de aici de pe pământ este cea de care aceşti nefericiţi n-au avut parte. Aici e suferinţa lor şi tot aici trebuie să le vină şi consolarea: într-o viaţă nouă, aici pe pământ". Deci, se impune reîncarnarea!

Trebuie spus că reîncarnarea oferă o explicaţie destul de satisfăcătoare şi în problema răului, precum şi a suferinţei celui nevinovat. Nu e cu putinţă ca cineva să sufere fără să fie vinovat de vreo greşeală şi ca această suferinţă să-i vină de la Dumnezeu. Să-i vină oare de la diavol? Posibil. Dar nu cumva această explicaţie este puţin prea facilă? N-ar fi mai plauzibil să credem că cel nevinovat suferă pentru fapte rele săvârşite în vieţile sale anterioare? Acum de bună seamă că le ispăşeşte şi le repară.

Iadul?

Învăţătura despre iad este, de asemenea, o straşnică piatră de poticnire. "Gândiţi-vă, spunea un tânăr, să mergi în iad pentru un singur păcat de moarte... Cine îşi poate imagina aşa ceva? De altfel, o pedeapsă veşnică este de neconceput. Dumnezeu este mai mare decât au dorit unii să-L considere: El este iubire. El nu poate pedepsi veşnic. Să admitem că cineva ar fi pasibil de iad. Dumnezeu nu-şi va face oare şi mai multe griji în privinţa lui? Îl va iubi mai mult decât pe alţii tocmai pentru a-l feri să ajungă în iad."

"O singură viaţă este mult prea puţin!"

Încă o reflecţie auzită adesea: "O singură viaţă este mult prea puţin!" Cei tineri sunt deosebit de sensibili la acest gen de reflecţie: sunt prea multe lucruri de descoperit, prea multe valori de trăit, prea multă fericire de cunoscut pentru a realiza toate acestea de-a lungul unei singure vieţi. Rudolf Steiner, care susţine o formă mai rafinată a credinţei în reîncarnare, face şi el o remarcă de acest gen: "Ceea ce omul nu poate fi în timpul unei singure încarnări, poate să devină de-a lungul evoluţiei civilizaţiei umane". Şi ce să mai credem atunci despre oamenii primitivi care şi-au sfârşit existenţa într-o stare de dezvoltare mai mult decât sumară? "Putem, oare, accepta că, pentru ei, totul s-a sfârşit după o singură viaţă, fără a fi avut posibilitatea să întrezărească, fie şi de departe, comorile ştiinţei umane, ale progresului şi ale culturii?" Nu merită şi ei un timp de viaţă mai bun şi mai îndelungat?

În ochii anumitor persoane, reîncarnarea este un mod de a alunga teama de moarte. "De vreme ce moartea nu este niciodată definitivă, n-are rost să te temi de ea". Cu toate acestea, pentru alţii, lucrurile apar diferit: credinţa în reîncarnare le aduce o reală adâncire a sentimentului responsabilităţii. Cel care a dat lovituri şi şi-a făcut de cap într-o viaţă anterioară va trebui să repare totul el însuşi, mai târziu. Nu există scăpare, nu există graţiere, nu există iertare. O astfel de perspectivă dezvoltă în mod normal simţul responsabilităţii.

Printre aceste reflecţii diferite mai există, în sfârşit, încă una, vrednică de interes, care priveşte societatea şi coexistenţa. Dincolo de orice bariere, reîncarnarea ţese între oameni o întreagă reţea de relaţii de familie secrete. "Credinţa în reîncarnare, a spus actualul Dalai-Lama, ar trebui să trezească o dragoste universală, din moment ce, de-a lungul nenumăratelor lor vieţi, inclusiv al vieţii noastre, toate fiinţele vii sunt părinţi, copii, fraţi şi surori sau prieteni pe care i-am iubit". Cel care este conştient de această realitate este inaccesibil la violenţă, război, discriminări, rasism.

Întoarcerea religiozităţii

Mai există şi farmecul anumitor simboluri care reprezintă viaţa: roata care se învârte, perlele înşirate într-un colier, rochia nouă pe care o îmbraci, izbucnirea primăverii, ciclul anotimpurilor, iată materialul imaginar care alimentează reflecţia asupra vieţii după moarte. "Seara, la culcare, vă dezbrăcaţi. Unul câte unul vă scoateţi veşmintele. E simbolul morţii... Reîncarnarea este demersul invers. Dimineaţa este întoarcerea omului pe pământ, naşterea copilului. Vă reîmbrăcaţi veşmintele, maioul, cămaşa, vesta" (Jean Vernette, Reîncarnare-Înviere, 1989, pp. 72-73). E simplu.

În tot cazul, moda reîncarnării se situează în cadrul unei mişcări de întoarcere la religiozitate. Ea permite să se vorbească despre ceea ce se petrece dincolo de moarte într-un mod mai puţin rigid decât dogma creştină a învierii; ea de-dramatizează moartea: "veţi avea şi alte şanse". Cadrează cu convingerea generală că prezentul trebuie să fie explicat prin trecut şi nu pornind de la un viitor ipotetic ca învierea.

În sfârşit, credinţa în reîncarnare este suplă. Crezi în ea, dar deseori fără a te angaja prea mult. La un foarte mare număr de adepţi, credinţa în reîncarnare se situează undeva între credinţa dogmatică şi simpla ipoteză: "Ştie cineva vreodată ce e adevărat? În tot cazul, aceasta nu poate face rău".