APOLOGETICĂ

INTRODUCERE

Fraţi şi surori,

Sărbători fericite! Paştele este însăşi inima anului liturgic, centrul vital al credinţei noastre. În dimineaţa de Paşti, creştinii din Orient se salută cu strigătul de bucurie: "Cristos a înviat" "Adevărat a înviat!". Iar în Simbolul nostru de credinţă se spune: "A treia zi a înviat din morţi". Dar nu este vorba doar despre un articol oarecare al Crezului. Nu. Dacă acesta ar dispărea, nu ar mai rămâne nici unul din celelalte unsprezece. Fără învierea lui Isus, credinţa noastră nu mai are conţinut şi propovăduirea noastră este falsă.

Şi mai este ceva. Învierea nu îl priveşte numai pe Isus, ea ne priveşte în aceeaşi măsură şi pe noi. Căci, dacă Isus s-a sculat ca "primul născut dintre cei morţi", şi noi toţi, în puterea învierii sale, vom învia din morţi. Învierea noastră este o consecinţă directă a învierii lui. Isus este primul înviat pentru că El este solidar cu toţi oamenii.

Iată despre ce vreau să vă vorbesc în această scrisoare de Paşti. Ce devenim după moarte? Ce înseamnă a învia? A învia cu trupul? Ce trebuie să se înţeleagă prin judecată, cer, iad, purgatoriu? În mod tradiţional, această problematică este cea a "lucrurilor de pe urmă". Astăzi, predica Bisericii este adesea foarte discretă asupra acestui subiect; e momentul să se pună capăt acestei discreţii. De altfel, aceste adevăruri de credinţă suferă destul de mult de pe urma unei bănuieli oarecum răspândite că ele ar fi, în bună parte, de domeniul imaginaţiei. Planează aici umbra redutabilă a întrebării: "Ce mai trebuie să credem din toate acestea?"

Trei răspunsuri la o singură întrebare

La întrebarea cu privire la ce se petrece pe celălalt ţărm al morţii există trei răspunsuri. Primul este scurt: "Nimic!". Fie că se spune că moartea este capătul definitiv şi că dincolo de ea nu mai rămâne nimic din persoana umană; fie că se spune că nu ştim nimic despre aceasta, şi că deci nu putem spune nimic. Necredinţa totală sau agnosticismul prudent au un lucru în comun: răspund printr-un vid.

Creştinii dau un răspuns mai consistent. Ei vorbesc de înviere. Moartea nu înseamnă sfârşitul fiinţei umane. Aceasta continuă să trăiască alături de Dumnezeu, care o introduce, pentru totdeauna şi cu un trup glorificat, într-o viaţă nouă. Toate acestea, în virtutea morţii şi învierii lui Cristos, care nu a rămas în mormânt, ci a fost trezit la viaţă de puterea dumnezeiască. Învierea este, cu toate acestea, în mod esenţial diferită de trezirile din morţi ca acelea care sunt povestite în Evanghelii despre Lazăr, despre tânărul din Nain sau despre fiica lui Iair. Cel înviat are acum un trup nemuritor şi trăieşte în afara timpului nostru.

Până nu demult, această credinţă deţinea practic monopolul în regiunile noastre. Oricine nu era în întregime ateu adera cu mai multă sau mai puţină convingere la această credinţă în viaţa veşnică. Acum nu mai este aşa. Sunt statistici care arată că 20% dintre contemporanii noştri europeni au o credinţă diferită: cea în reîncarnare. Schiţată sumar, această credinţă se exprimă astfel: după moarte, fiinţa umană revine la viaţa pământească, dar într-un alt corp, acest proces reînnoindu-se de un număr de ori imposibil de determinat. Este deci cu putinţă ca cineva să-şi 'refacă viaţa'.