APOLOGETICĂ

Mărturia filosofilor păgâni

Un adept al stoicilor, sirianul Mara (73-160), într-o scrisoare către fiul său Serapion spunea: "Ce a folosit atenienilor că l-au osândit la moarte pe Socrate, samienilor că l-au ars pe Pytagora, evreilor să-l chinuiască pe regele lor înţelept. Pe drept, Dumnezeu i-a răzbunat pe aceşti trei înţelepţi" (W. Cureton, Spicilogium Syriacum, Londra, 1875, p. 43-46). Era, spune Mara, "un rege înţelept care fu osândit la moarte de poporul evreiesc". Este o mărturie foarte veche.

Aici amintim, cu titlu informativ, corespondenţa purtată între Abgar, prinţ de Edessa, şi Isus Hristos. Unii critici o consideră apocrifă; însă alţii, ca Welte, Rink, Schoefelder, îi apără autenticitatea. Eusebius a publicat un original siriac al acestei corespondenţe.

Pe la anul 178, filosoful neopitagoric Celsus (un Voltaire al veacului II) publică împotriva creştinilor un pamflet virulent: Discurs veritabil. Erudiţia şi-a împrumutat-o de la evrei; cunoaşte cărţile creştinilor. Portretul lui Hristos se aseamănă cu cel evreiesc. Şi el repetă calomniile evreieşti. Isus se naşte din căsătorie nelegitimă; şade în Egipt, unde studiază arta magiei; minunile lui se datorează acestei arte. Pentru acest filosof, Isus este un personaj mediocru, care n-a fost în stare să atragă după sine decât câţiva oameni. Totuşi, morala sa face excepţie. Ceea ce îl deranjează mai cu seamă este dogma întrupării lui Isus.

Cam în aceeaşi vreme învaţă celebrul orator şi sofist Lucian din Samosata (125-192). Nici acesta nu-şi cruţă sarcasmele faţă de Hristos şi de creştini, ce-i sfătuiau pe greci să-şi nege zeii şi să adore un om condamnat la chinurile crucii. Face şase aluzii la Hristos. Se găsesc în lucrarea Moartea lui Peregrinus (cam în anul 170). "Primul lor legislator le-a arătat că ei sunt cu toţii fraţi unii cu alţii, cu condiţia să se lepede de zeii grecilor şi să adore pe sofistul lor răstignit şi să trăiască după legile sale" (Cap. 13). "Ei cinstesc mereu pe acest magician, acest om care a fost pus pe cruce în Palestina pentru că a introdus aceste mistere noi în lume" (Cap. 11). Faţă de Hristos, el afişează dispreţ (Origen Contra Celsum, C.I. no. 28,32,33).

Porphyrios, în marele său tratat împotriva creştinilor (anul 270), purcede din cu totul alt spirit. Filosoful neoplatonician păstrează în polemica sa un ton mai puţin agresiv, iar atitudinea sa faţă de Hristos este remarcabilă. Nu-L tratează ca magician sau impostor; el îi acuză numai pe apostoli şi evanghelişti. Figura Sa îi impune respect.

Hierocles, celebru funcţionar imperial, adresează creştinilor în Prietenul adevărului (anul 303) o paralelă între viaţa lui Isus şi aceea a lui Apollonius din Tyana. El raportează că Mântuitorul, după ce a fost alungat de evrei, a adunat 900 de oameni şi S-a pus în fruntea lor ca să comită tâlhării".

Scriitorul păgân Lampridius spune despre împăraţii romani Hadrian şi Alexandru Sever: "Alexandru a voit să facă templu lui Hristos şi să-L numere printre zei". Iar despre Hadrian, "că a vrut să facă în toate oraşele temple fără idoli... " (Aelius Lampridius, Historicae Augustae Scriptores rex, Biponti, 1787, vol. I. p. 278).

Calcidius, filosof platonician: "Este o istorie mai sfântă şi mai memorabilă care spune că prin răsărirea unei stele nu s-a prevestit boala şi moartea, ci pogorârea lui Dumnezeu, spre a petrece între oameni. Înţelepţii caldeilor au căutat naşterea cea de curând a lui Dumnezeu, maiestate, în formă de copil, au adorat-o şi i-au adus daruri" (în Coment. asupra lui Timaeon al lui Platon).

Phlegon (sec. II), după ce spune că Hristos a fost profet, fiindcă s-a împlinit profeţia despre nimicirea Ierusalimului, eclipsa solară, cutremurul de pământ, la moartea Domnului, continuă astfel: "În anul al patrulea al Olimpiadei a 202-a a avut loc eclipsa solară" (anul al patrulea al Olimpiadei a 202-a este anul 18 al domniei lui Tiberiu, anul morţii lui Isus. Origen, Contra Celsum, lib. II, edit. cit. p. 579, Hist. Olymp, lib.13).

Încheiem seria acestor mărturii cu un adversar "personal" al lui Hristos, care, deşi tardiv, având în vedere ura pe care a nutrit-o faţă de numele lui Hristos şi sârguinţa pe care a depus-o spre a-i şterge orice urmă, este de valoare (Mărt. din Jurn. V, IV): "Hristos n-a făcut nimic însemnat, spune împăratul Iulian Apostatul, în toată viaţa Sa, de nu se va socoti lucru însemnat acela că a tămăduit şchiopii şi orbii şi a scos draci în Bethaida şi în Vitania" (S. Ciril din Alexandria, Contra Iulianium, lib. IV, Ed. Lutetiae, 1638, p.191).

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din mărturiile scriitorilor şi filosofilor păgâni care se ocupă incidental de Hristos. Ei atestă existenţa reală, istorică a lui Hristos, prin faptele Sale, rolul de legiuitor şi învăţător şi mai cu seamă sfârşitul Său ruşinos. La nici unul dintre ei nu e vorba de o persoană legendară, mitologică, de basm. Atitudinea acestor scriitori se arată îndârjită, pasionantă, nu ca aceea faţă de eroii din poveste sau faţă de zeii din Olimp, în a căror existenţă ei nu credeau.