APOLOGETICĂ

Mărturii evreieşti despre existenţa istorică a lui Isus Hristos

Primii şi cei mai fanatici adversari ai lui Hristos au fost evreii, mai-marii politici şi religioşi ai neamului Său, cei ce deţineau puterea, averea şi ştiinţa Scripturilor.

Nu ne extindem aici asupra rădăcinilor din care a încolţit ura lor faţă de Isus Hristos. Amintim doar că marile şi secularele speranţe mesianice, în vremea când apare Hristos, datorită împrejurărilor politice în care se găseau evreii, subjugaţi de către romani, se transformaseră în speranţe de glorie pământească, sau cel puţin de eliberare de sub jugul străin. Chipul unui Mesia blând, smerit, slab, supus, iertător şi iubitor, paşnic, nu era pe placul acestui popor sătul de umilinţă şi împilare. Deci l-au repudiat, acoperindu-l de batjocoră şi ură.

Al doilea motiv, şi nu de mică importanţă, a fost faptul că Hristos cel blând şi smerit i-a demascat, i-a discreditat, i-a biciuit până la sânge, în faţa norodului credincios, le-a răsturnat piedestalul pe care se cocoţaseră, odată cu mesele zarafilor din templu. Povăţuitori orbi, care strecurau ţânţarul şi înghiţeau cămila, morminte spoite, care una zic şi alta fac, pun pe umerii celor mici sarcini pe care ei nu le mişcă nici cu degetul cel mic, îşi smolesc feţele, luând masca sfinţeniei, în timp ce fărădelegile lor strigă la cer; mai grav, au trădat învăţătura lui Dumnezeu şi a lui Moise, punând în locul ei obiceiuri de ale lor... Şi toate acestea Hristos nu le spunea în taină, între prieteni, ci pe uliţe, în pieţele publice, în Ierusalim şi chiar în biserica lor. Culmea: s-a numit pe Sine Mesia cel profeţit, Fiul lui Dumnezeu, în sensul cel mai strict al cuvântului.

Evreii, după judecata lor, erau îndreptăţiţi să-L urască, şi L-au urât până la moarte şi dincolo de moarte, până în ziua de azi. Pentru ei, acest indezirabil nu putea fi Mesia, fiindcă Mesia nu putea să răstoarne "Legea lor", stăpânirea lor; autenticitatea lui Mesia cine ar fi fost abilitat s-o certifice afară de arhierei şi de cărturarii poporului, singurii competenţi în materie. Un Mesia fără certificat eliberat de către aceştia nu putea fi decât un impostor.

Dar toate acestea nu privesc decât tangenţial problema noastră. Pe noi ne interesează un singur lucru: recunosc ori nu aceşti duşmani înverşunaţi existenţa reală a lui Hristos? Precizăm: ei nu recunosc că omul care s-a numit şi a fost numit de către mulţime "Hristos" a fost într-adevăr Mesia sau Hristos. Pe noi însă nu ne interesează această recunoaştere, ci dacă a existat sau nu, în vremea aceea, un om oarecare care S-a numit Hristos, dacă S-a născut şi a fost ucis în împrejurările cunoscute.

Or, nu există nici o îndoială că evreii recunosc cest lucru, până în ziua de azi.

De unde se ştie? Din documentele evreieşti, care fac pomenire despre Hristos (nu cele creştine) ca despre o persoană reală.

Nu ne putem aştepta, se înţelege, ca aceste documente să fie multe, când ştim ce urgisit era Isus de către ei; şi mai cu seamă nu ne putem aştepta să vorbească frumos, echilibrat, adică fără ură şi fără dispreţ despre acela pe care L-au ucis ca "făcător de rele".

A existat o interdicţie cu privire la pomenirea numelui lui Hristos, mai cu seamă după învierea Sa. Apostolii sunt chemaţi în faţa Soborului care deliberează astfel: "Ce vom face oamenilor acestora? Deoarece nu putem tăgădui. Şi ca să nu se lăţească mai mult în popor, să-i oprim cu ameninţări, să nu grăiască mai mult de numele acesta nici un om". Şi poruncind să nu mai grăiască şi să nu mai înveţe în numele lui Isus. Dar Petru şi Ioan au zis: «Noi nu putem să nu grăim cele ce am văzut şi auzit»" (Fapte, IV, 16-20).

Cu toate acestea, înşişi evreii încep să vorbească despre Isus, spre sfârşitul primului veac.

Mărturie, Cărţile Talmudului. Scriitorii evrei nu se pot reţine să nu vorbească; ei dau noutăţi, în felul lor, despre Isus. Mărturii pline de ură, amestecate cu legende scornite, inepţii sacrilege.

Se zice că Isus s-ar fi numit Ben-Stada sau Ben-Pandera. S-a născut dintr-o căsătorie nelegitimă. Maica Sa a fost Miriam, sau Stada, care aranja părul femeilor, iar ca soţ avea pe Paphos Ben Iuda, şi ca amant pe Pandera. A fost de origine regală. N-a avut o purtare bună faţă de un dulgher. El, adică Fiul ei, S-a numit "Nazarineanul". A petrecut şi în Egipt, unde a învăţat arta magiei, pe lângă vrăjitori vestiţi. Revenit în Palestina, El S-a înconjurat de câţiva ucenici şi nu i-a fost greu să seducă mulţimile prin multe minuni. El îşi bătea joc de cuvintele înţelepţilor şi-i îndemna la păcat pe mulţi. Se numea Dumnezeu şi pretindea să Se înalţe la cer într-o zi. A fost excomunicat şi arestat. Procesul s-a ţinut la Lydda. A fost condamnat ca seducător şi apostat, apoi ucis cu pietre, într-o vineri, în ajunul Paştilor, apoi spânzurat şi răstignit, la vârsta de 33 de ani. După spusele rabinilor, Pinkhas, tâlharul (Pontiu Pilat) ar fi executat el însuşi sentinţa.

Ţesătură de fabule odioase, despre care Renan însuşi spune că este o legendă burlească şi obscenă. Confundă pe Fecioara Maria cu Magdalena.

Doctorii evrei. După criticii competenţi Meyer şi Strack Billerbeck, scrierile rabinice cele mai vechi sunt şi cele mai sobre în informaţii şi cele mai rezervate în judecăţile lor.

Mischna nu-l numeşte niciodată direct pe Isus, cele două pasaje (Iabamoth, IV, 13 şi Sanhedrin, X, 2) unde ar putea fi vorba despre Isus, sunt interpretate îndoielnic. Tosephtha nu transmite despre Isus informaţii rău-voitoare, căci numirea de Ben-Pandera (Chullin, II, 22-24) nu are încă un caracter injurios, iar când e vorba de Ben-Stada (Schabb, XI, 15; Sauhed, X, 11) nimic nu dovedeşte că ar fi vorba despre Isus.

Talmudul Palestinian este mai puţin favorabil. Hristos este prezentat de obicei ca un abil personaj care se numeşte Dumnezeu, care a făcut de râs învăţătura doctorilor lui Israil (Thaanith, 65 b; Sauh., 25 c). Însă în Talmudul Babilonic şi în Midraschin-uri se găsesc despre Isus poveştile cele mai grosolane (Schaabalh, 104 b; Gittiri, 56 b, 57 a). Pe Minimi (creştinii de neam evreiesc) îi blestemă în rugăciunile zilnice. Legendele cele mai pline de ură iau naştere mai târziu, în evul mediu. Grosolăniile cele mai neînchipuite, ruşinea durabilă a iudaismului anticreştin se cuprind în Toledoth Jeschu, poveştile cele mai dezgustătoare (S. Krauss, Das Leben Jesu nach Judischen |uellen, Berlin, 1902). Voltaire se inspiră din Toledoth Jescu.

Din punctul de vedere al problemei noastre este important faptul că aceste documente recunosc existenţa istorică a lui Hristos, deşi, cunoscând ura de care erau cuprinşi aceşti scriitori, le-ar fi fost mult mai uşor să spună că El n-a existat aievea. Pesemne, convingerea despre faptul existenţei Sale era atât de puternică şi atât de generală, încât acest lucru le era imposibil. Tot ce spun aceşti martori este brodat pe fondul istoric cunoscut şi din alte izvoare. Hristos este Fiul lui Miriam "nelegiuit", că a avut de tată pe un dulgher; era de origine regală; a fost în Egipt, S-a numit "Nazarinean"; a fost în conflict cu cei mari şi osândit la moarte de către Pilat "tâlharul".

Nu se găseşte nici un document evreiesc care să pună la îndoială existenţa istorică a lui Hristos, deşi dorinţa şi ura lor şi-ar fi atins mai uşor scopul negându-i fiinţa Sa reală. După învierea lui Isus, văzând că mulţimile primesc învăţătura apostolilor despre învierea Sa, citaţi în faţa Sanhedrinului, cărturarii nu neagă învierea Lui, deşi ar fi trebuit s-o facă, dacă n-ar fi fost adevărată, ci îi opresc pe apostoli s-o predice. Deci dacă duşmanii recunosc un fapt nefavorabil lor, el trebuie să fie adevărat. Ce i-ar fi putut face să recunoască un lucru care nu le era deloc nici pe plac şi nici folositor?