APOLOGETICĂ

"Semnul contradicţiunii"

"Ecce positum est hic in ruinam, et in resurectionem
multorum in Israil et in signum cui contradicetur"

Preşedintele: De când a apărut pe firmamentul Istoriei această Figură unică şi incomparabilă, de atunci lumea nu şi-a mai găsit liniştea. Ea a provocat cea mai mare sfârşiere dintre câte se cunosc. Crucea care s-a ridicat pe Golgota a împărţit şi continuă să împartă lumea în două părţi, după cum se situează de-a dreapta sau de-a stânga ei: cei ce sunt pentru, şi cei ce sunt împotriva lui Hristos.

Primele veacuri au avut poziţiile mai clare, mai distincte, ele au fost fie creştine, fie a-creştine sau anti-creştine. Hristos a fost considerat fie ca Dumnezeu şi om adevărat, fie că n-a fost luat în considerare, fie ca adversar al unei lumi constituite pe temelii diametral opuse Evangheliei Sale.

După dispariţia păgânismului lucrurile s-au limpezit încă şi mai mult. Hristos a fost considerat de marea majoritate a lumii ca Dumnezeu şi om adevărat şi erau prea puţini aceia care-i negau Dumnezeirea, fără însă să-i nege şi existenţa omenească.

Veacurile s-au scurs. Hristos a fost mereu iubit de către unii, cum nimeni n-a mai fost iubit, şi urât, de alţii, cum nimeni n-a mai fost urât, nici cei mai mari criminali şi călăi ai omenirii. Şi dacă iubirea faţă de Hristos a avut şi are un înţeles, nimeni n-a putut şi nu va putea pricepe vreodată ura faţă de Hristos. Ce a făcut, ce a spus, ce a învăţat Hristos, pentru a stârni valurile de ură ridicate împotriva lui. Hristos însuşi a spus: "M-au urât în zadar". O ură absurdă, fără noimă, ură de dragul urii, ura monstruozităţii împotriva Perfecţiunii absolute.

Dacă şi-ar lua cineva misiunea să cerceteze cauzele mai adânci ale marilor fenomene şi prefaceri istorice ar rămâne uimit constatând că la temeliile tuturor se găseşte fie iubirea, fie ura lui Hristos, a ucenicilor şi a învăţăturii Lui. Prigoanele primelor trei veacuri, frământările şi marile sfâşieri medievale, religioase şi profane, noul păgânism al Renaşterii, ştientismul şi modernismul veacurilor XVIII şi XIX, şi, în sfârşit, încleştarea actuală dintre creştinism şi ateism sunt dovezi care confirmă cele spuse. Hristos, precum este acela care despică prin prezenţa sa valurile timpului în două, tot astfel este şi piatră de hotar pentru gândurile, voinţele şi sentimentele lumii.

Au fost momente în Istorie când balanţa ei înclina spre El cu hotărâre şi au fost şi de acele în care cumpăna era împotriva Lui.

Toate luptele au încetat, toate controversele s-au aplanat, toate urile s-au stins, toate iubirile s-au obosit, afară de una singură: aceea care-L priveşte pe Hristos. Această luptă, controversă, furie, adoraţie, prigoană, parcă este fără de moarte, naşte, se renaşte în fiecare clipită şi epocă. Isus Hristos, din întreagă Istoria Universală, este singura persoană iubită şi urâtă până dincolo de orice limită. Şi dacă iubirea faţă de El a găsit tot alte şi alte motive de iubire, tot asemenea şi ura n-a încetat să scornească noi motive din care să se alimenteze. Despre Hristos s-a spus tot binele ce s-a putut spune vreodată despre cineva; şi despre El s-a spus tot răul, toată batjocora cu putinţă. Dacă lumea de azi remarcă un progres, atunci acesta este cu deosebire vizibil în ingeniozitatea urii faţă de Hristos.

Prin faţa acestui Tribunal s-au perindat căpeteniile tuturor acelora care L-au iubit şi ale acelora care L-au urât şi continuă să-L urască. I-aţi ascultat pe toţi cu propriile lor cuvinte; le-aţi auzit încercările cu care-şi motivează atitudinea. Acum n-aveţi decât să le cântăriţi şi să judecaţi de partea cui înclină cumpăna adevărului.

Ca martoră a tuturor evenimentelor celor două mii de ani, ca memorie infailibilă a tuturor gândurilor exprimate fie în scris, fie în acţiuni concrete, pot să vă spun că încercarea de a-L scoate pe Hristos din Istorie este absurdă, precum ar fi absurd să faci ca un lucru care s-a întâmplat o dată, să nu se fi întâmplat. Ceea ce a fost, a existat, nu poate fi şters din controalele existenţei de către nici o putere, nici o sofisticare sau înşelăciune. Poate foarte bine să nu fie considerat sau recunoscut ca existent, însă faptul istoric rămâne în picioare, chiar dacă închizi ochii în faţa lui sau îi întorci spatele. "Cum să admiţi pe Hristos în afară de Istorie când esenţa creştinismului este învăţătura că Adevărul s-a infiltrat în măruntaiele timpului, că el s-a făcut Istorie, că s-a făcut palpabil" (Jean Guitton: "Dialogues avec monsieur Ponget", p.109).

Toată discuţia desfăşurată aici se reduce la "eterna dilemă - sau un om divinizat prin entuziasm, sau o idee mitică pe care lumea o îmbracă cu Istoria, SAU un fapt supranatural şi supraistoric: o natură umană posedată de o persoană divină, cum spune simbolul din Calcedon" (J. Guitton, Jésus, p. 360). Mai concis: "Oare Isus al credinţei este un produs al spiritului, sau o realitate a Istoriei: Dacă Isus este o Idee sau dacă El era Existenţa; Dacă este un mit sau dacă are o Istorie"? (Ibid. p. 413).

În acest proces se întâlnesc pentru întâia oară negatorii sau acuzatorii, faţă în faţă cu apărătorii. Fiecare dintre cele două părţi au putut să audă ce spune partea adversă. Adevărul nici nu poate să fie stabilit în alt chip. Pentru că, suntem siguri că mulţi dintre cei ce acuză nu şi-au luat toată osteneala să cerceteze situaţia reală, documentele, ci, fie s-au luat numai după spusele altora, fie s-au lăsat împinşi de propria lor prejudecată sau pasiune, care n-ar prea avea ce căuta în această problemă. Onestitatea şi cavalerismul, dreptatea, pretind să recunoşti adevărul, chiar dacă nu eşti dispus să-l îmbrăţişezi.

Atitudinea celor care neagă existenţa istorică a lui Isus Hristos este din cale afară de curioasă, din punct de vedere istoric chiar inexplicabilă. Ne surprinde faptul, şi cred că aceeaşi impresie trebuie s-o aibă orice judecător imparţial, că sămânţa acuzatorilor nu poate fi găsită tocmai în vremea în care te-ai aştepta mai mult, adică în vremea apropiată evenimentelor respective. Au trebuit să treacă multe veacuri, optsprezece, pentru ca să apară, în sfârşit, oameni care să se îndoiască de existenţa istorică a Mântuitorului. Astfel, ni se pare foarte justificată întrebarea: oare pentru ce nu s-au îndoit de acest fapt oamenii care au fost contemporani cu evenimentele, când se ştie bine că mulţi dintre aceştia au fost duşmanii declaraţi ai lui Hristos? Dimpotrivă, aceştia au declarat aici că Hristos este o personalitate istorică. Poate că duşmanii lui Hristos n-au putut s-o facă, prezenţa Sa era prea copleşitoare, fiinţa Lui era prea reală, ar fi fost ridicolă negarea existenţei Sale. Însă după ce au trecut atâtea veacuri, cei ce-L urăsc pe Isus Hristos cred că pot să-L nege mai uşor. Ei n-au de luptat decât cu două piedici, cu urmele pe care le-a lăsat El în lume: de o parte Biserica Sa, iar de altă parte, documentele pe care se bazează existenţa Sa reală. Aceste două urme se reduc în fond la una singură: Istoria vieţii lui Hristos, adică scrierile Noului Testament. Deci asaltul s-a îndreptat spre ele, negându-le autenticitatea şi valoarea istorică.

La întrebările care li s-au pus negatorilor cu privire la dovezile pe care-şi sprijină atitudinea lor ostilă, cum aţi văzut, ei s-au încurcat de tot şi s-au contrazis între ei, întocmai ca mărturiile mincinoase în cel dintâi proces al lui Isus, în casa lui Caiafa.

Că Isus este mit, legendă, ficţiune, entuziasm, idee personificată... bine; dar pe ce se întemeiază aceste explicaţii atât de târzii? Care este cauza, care-i efectul? "Ştim că la început exista o comunitate creştină. Oare această comunitate a creat evenimentul, persoana şi faptele lui Hristos? Sau doar a existat iniţial evenimentul, persoana, care a fost cauza comunităţii? Cum a putut să se nască aşa, din senin, o comunitate cu o doctrină şi organizaţie în opoziţie cu tot ce se cunoştea atunci? Nu este oare mai natural, mai logic să se admită existenţa unei persoane reale care să fi iniţiat această mişcare? Nu e mai firesc oare ca legenda sau mitul să aibă la bază o figură în jurul căreia să se poată broda, dacă e vorba să faci poveşti ? Mitologii nu-şi dau seama ce greutăţi întâmpină teoria lor: să creezi dintr-o idee o fiinţă reală, o fiinţă capabilă să grupeze în jurul ei alte fiinţe reale, să le convingă în mod obiectiv că ceea ce văd, aud, pipăie nu este vis, şi să moară pentru ea. Încă nu s-a întâmplat în Istorie ceva similar. Deci, mitul nu poate fi cauza lui Hristos şi a Creştinismului.

Dar invers oare? Să se plece de la Fapt la Idee, de la Hristos ca persoană reală la mit şi legendă? Aceasta este poziţia a doua, a celor ce nu neagă existenţa reală a lui Hristos , ci îi neagă caracterul Său divin, că adică El ar fi fost om, ce-i drept "colosal", cum se exprimă Renan, însă închipuirea, legenda au făcut din El Dumnezeu.

S-ar părea că aceştia se apropie mai mult de adevăr şi de natură. Dar se înşeală şi ei. Hristos, dacă a existat cu adevărat, ori a existat ca Dumnezeu, ori n-a fost Hristos. Hristos, numai Om, nu este Hristos, nu este încă măcar un om extraordinar, colosal, supra-om, nu este nimic. "Cu cât vei mări pe Isus ca om, cu atât îl poţi concepe mai dificil ca Dumnezeu. Nu afirmând, cum face Renan, că Isus este cel mai frumos dintre fiii oamenilor, chiar supra-mister sau căpetenia misticilor cum spunea Bergson, vei pregăti inteligenţa să conceapă că el este Dumnezeu. Cu cât cauţi să-L închipui ca om de geniu, cu atât te îndepărtezi de el, dacă Hristos este Dumnezeu" (Jean Guitton, op.cit. p. 364). Oricât vei împinge limitele naturii umane, nu vei atinge limita naturii divine, aceasta nu este ceva mai mult, ci cu totul altceva.

Cine ar putea să ştie mai bine decât noi care este adevărul, doar noi suntem mărturiile evenimentului; dar ceea ce este mai surprinzător: mitologii şi creatorii de legende tocmai în numele nostru, al Istoriei, vin să nege existenţa lui Hristos; de aceea ne simţim datori să le spunem că nu ne pretăm la acest joc. "Hristos este sădit, înrădăcinat şi încadrat în Durată cum n-a fost niciodată un personaj istoric. Toate încep sau reîncep cu El, mai cu seamă Timpul" (Id. Ibid., 381). Cele două ipoteze: Hristos om eminent pe care imaginaţia L-a făcut Dumnezeu - Hristos om obişnuit asupra căruia s-a coborât, după moartea Sa ipoteza mitică a unui Dumnezeu mort şi înviat, un om făcut Dumnezeu - un Dumnezeu făcut om, ipoteze care nu pot subzista singure din cauza defectului lor şi nu pot nici să se unească din cauza opoziţiei dintre ele. N-au decât să se distrugă reciproc şi să facă loc tezei adevărate.

Marele savant biblicist Lagrange, într-o convorbire pe care a avut-o cu Couchoud (mitolog) îi spunea: " Renan credea că Isus era un om făcut Dumnezeu. D-ta crezi că Isus este un Dumnezeu făcut om. Cum nu vă pot amalgama: ar ieşi un creştin adevărat" (Id. Ibid., p.141).

Marele neajuns al acestor două ipoteze este, pe de o parte că nu pot demonstra nimic, n-au nici o dovadă, nici metafizică, nici istorică, nici psihologică, iar pe de altă parte există dovezi contrare, în favoarea existenţei lui Hristos ca persoană reală. Or, contrafactum, non volent argumenta. Simpla negaţie, oricât ar fi de vehementă, nu poate să constituie dovada împotriva unui fapt, când acesta este dovedit cu documente. Negi şi valoarea documentelor? Nu le nimiceşti prin negaţie. Şi aici se recer dovezi. Or, dovezile nu există, deci există documentele pe care veacurile cele dintâi le-au recunoscut ca autentice şi fidele.

Întrucât toate aceste observaţii ar putea să li se pară materialiştilor marxişti actuali că pe ei nu-i ating, fiindcă teza lor nu este nici mitică nici legendară, ci este riguros ştiinţifică şi filosofică, negaţia lor fiind de altă natură, ne vedem siliţi să le răspundem şi lor.

Ne este cunoscută teza grupului marxist. După cum pe plan metafizic, existenţial, totul se explică prin unicul principiu care este materia, tot astfel, Istoria cu toate fenomenele şi evenimentele ei îşi găseşte cauza în structura economică a societăţii dintr-o epocă dată.

Aplicaţi acum, vă rog, structura economică sau modul de producţie şi relaţiile de producţie pe vremea lui Hristos, şi la apariţia creştinismului şi veţi avea explicaţia lui Hristos şi a acţiunii Sale în istorie. În concret, după această teză, Hristos şi creştinismul constituie suprastructuri ale structurii economice, reprezintă un produs necesar ca orice ideologie filosofică sau juridică. El s-a născut, a înfăptuit şi învăţat astfel pentru că modul de producţie era acela pe care-l cunoaştem. Dacă era altul, alta era doctrina şi altul era Hristos.

Explicaţia este evident absurdă. Ea, care se crede singura realistă, este cea mai puţin reală şi în loc să explice ceva, mai degrabă le încurcă pe toate.

Dificultăţile acestei explicaţii sunt de netrecut. Anume: dacă creştinismul se explică prin modul de producţie, atunci cum, acelaşi fiind modul de producţie, cum se face că totuşi el nu apare decât în Palestina şi la Egipteni, iar la Fenicieni şi Sirieni, nu? Cum a putut acest mod de producţie sclavagist să dea naştere lui Hristos, în timp ce Imperiul Roman nu vrea să ştie de El? Pentru ce modul de producţie capitalist actual pe lângă alte multe ideologii produce şi marxism, în timp ce modul de producţie comunist nu produce decât marxism? Întrebarea este: oare modul de producţie determină ideologia sau dimpotrivă, ideologia marxistă determină şi transformă modul de producţie? Răspunsul îl ştiu şi marxiştii. Modul de producţie este posterior ideologiei.

Ei spun că nu-i interesează problema existenţei Lui, ea este ceva fără însemnătate, pentru că este ceva necesar, nu ca persoană reală, ci ca moment în desfăşurarea dialectică a Istoriei. Că acestui moment i se dă sau nu un nume, n-are importanţă. El poate să fie un mit sau un simbol. Hristos este dialectica, această mişcare imanentă care împinge umanitatea să se depăşească, este aspiraţia recapitulării totului în unitate. Nazarineanul poate să fie cauza ocazională a acesteia. Dar cauză reală nu va fi decât atunci când omenirea va fi unificată. Un sclav osândit la moarte poate fi condiţia pentru ca omenirea să fie în el divinizată (J. Guitton, p. 105-106).

Vorbe, vorbe, vorbe... Această logomahie este specifică geniului german, meşter în escamotarea realităţii şi înlocuirea ei cu ficţiuni, afirmând totuşi că este foarte realist. El, acest geniu, se ridică dintr-un salt din praful erudiţiei la sinteza dialectică finală, arzând istoria, asumând evenimentele în Idee.

"În zilele noastre noi avem numeroase pilde ale acestei maniere de a făuri istorie; ea funcţionează minunat în ideologia marxismului, care, cu toate că este aplecat asupra experienţei, o uită foarte repede pentru a substitui faptelor legi, sinteze, necesităţi" (Id. Ibid., p.102).

Pentru Hegel, Istoria este istoria Ideii; pentru Marx, Istoria este Dialectica materiei. Faptele reale sunt asimilate ideii; faptele reale sunt asimilate Devenirii, mişcării. În ambele cazuri faptele sunt ignorate.

Este demn de remarcat faptul că cele două extreme se cam ating şi în problema lui Hristos. Îndată ce au fost în posesia conceptelor de istorie şi timp le-au şi aplicat la existenţa lui Hristos, ca s-o reducă, s-o dizolve.

"Veacul al XIX-lea a scufundat pe Isus în fluxul devenirii, a făcut din el momentul unei dialectici necesare, explicându-l în întregime prin amestecul mediului cu hazardul"(Ibid. 390).

În aceeaşi vreme, când necesităţile momentului o pretind, Devenirea în loc să dizolve, să şteargă, să escamoteze sau estompeze o fiinţă reală, are facultatea magică de a crea din nimic, dintr-o idee, dintr-un mit, o fiinţă reală. Joc absurd: să inexistenţializezi ceea ce există şi să existenţializezi neantul.

Istoria se pronunţă: Nu ne putem face solidari acestei mistificări, escrocherii; Hristos nu poate fi transformat în Dialectică a contradicţiilor, nici în Mit, nici în Legendă; după cum nici dialectica, nici mitul nu pot fi transformate în Hristos. Străduinţa este un exerciţiu pueril, util celor ce aşa vor să fie lucrurile precum le place. Dar istoria nu este un vis.

Istoria se pronunţă: Hristos a existat cu adevărat. Martori sunt nu cei de azi sau de ieri, ci aceia care au trăit împreună cu El. Şi mărturia lor este mai grea, mai sinceră şi mai adevărată. Pe cine să credem? Pe cei ce au văzut, auzit, pipăit, au trăit şi au murit pentru acest fapt sau doar pe cei ce n-au văzut şi n-au auzit nimic, şi care s-au trezit acum cu gândul că n-ar fi bine dacă Hristos ar fi existat, folosind Timpul spre a şterge urmele Lui.

Domnilor, în calitate de Martoră a tuturor evenimentelor, vă spun: Pe Hristos L-am văzut până acum mort de nenumărate ori; şi Voltaire şi Nietzsche şi alţii L-au omorât, şi tot de atâtea ori L-am văzut înviat cu tot mai mare strălucire. Explicaţia? Fiindcă a fost nu numai om ci şi Dumnezeu, care ştie cum să poată ieşi din mormânt.