APOLOGETICĂ

Împrejurările istorice ale naşterii lui Isus

Suntem în Palestina în zilele din urmă ale stăpânirii lui Irod cel Mare, mort la anul 750 de la întemeierea Romei, anul 4 înainte de era creştină (de reţinut că punctul de plecare al erei creştine oficiale nu coincide exact cu anul istoric al naşteri lui Hristos; printr-o eroare de calcul, datorită lui Dionisie cel Mic (Dyonisus Exiguus), călugăr din veacul VI, ea a fost fixată pe data de 754, deci cel puţin cu patru ani mai târziu, fiindcă Isus este născut înainte de moartea lui Irod cel Mare.

"Şi a fost în zilele acelea, ieşit-a poruncă de la Cezarul August să se scrie toată lumea. Această scrisoare (recensământ) s-a făcut când domnea în Siria Cvirin (|uirinus); şi toţi mergeau să se înscrie, fiecare în oraşul său" (Luca, 2, I-IV). Textul latin este mai precis: Haec descriptio prima: primul recensământ. Palestina atârna atunci de provincia imperială Siria, pe care o administra un proconsul legat. Sfântul Luca ştie despre un al doilea recensământ, executat cu zece ani mai târziu, de către acelaşi |uirinus, care a fost marcat de revolta lui Iuda Galileanul. De aceea îl numeşte pe acesta "primul". El fusese început, spune Tertullianus (adv. Marcian IV, XIX), sub legatul Sentius Saturninus (anul 9-6) trebuie să se fi terminat puţin după aceea, când Duplicius |uirinus a fost însărcinat prima oară cu legaţia Siriei (anii 3 î.Hr. - 3 d. Hr); de aceea evanghelistul se leagă de numele lui.

Fiecare familie trebuia să se înscrie la locul de origine. Iosif pleacă deci din Nazaretul Galileei, însoţit de logodnica sa, Maria, ca să meargă la Bethleemul Iudeei, patria lui David, strămoşul lor. Satul Bethleem (casa pâinii) este la 15 km sud de Ierusalim.

Aici, la această dată şi în aceste împrejurări, se născu Hristos.

Legendele şi poveştile nu încep aşa. Toată lumea ştie cum încep şi cum se desfăşoară, aşa încât nu mai e nevoie să arătăm.

După ce scriitorii sacri ai Noului Testament precizează cadrul temporal în care a avut loc naşterea şi activitatea lui Isus, ni-L arată desfăşurându-se în cadrul spaţial geografic - Palestina. În Evanghelii întâlnim cele trei provincii ale ei: Samaria, Cesareea şi Iudeea, cu centrele lor importante: Samaria, Cesareea lui Filip şi Ierusalimul, cu munţii, râurile, mările, şesurile, văile şi vâlcelele. Oraşele şi satele lor: Nazaretul, Cana, Ierichonul, Cavernaumul (Cafarnaum), Bethsaida, Bethania, Bethfage, Tirul, Sidonul etc. Evangheliştii cunosc foarte bine organizarea politică, religioasă şi socială a ţării, partidele politice, sectele religioase şi discordia dintre ele.

Situaţia istorică a ţării din vremea aceea este confirmată de datele istoriei universale, iar geografia ei corespunde perfect cu aceea pe care ne-o prezintă geograful Srabon, istoricul Iosephus Flavius şi Pliniu cel Tânăr.

Care dintre datele, locurile şi localităţile pomenite de evanghelii sunt creaţii ale imaginaţiei? Doar cea mai mare parte din ele există până în ziua de azi. Ceva mai mult, chiar localităţile pomenite în Vechiul Testament, în urma săpăturilor arheologice întreprinse din partea diferitelor societăţi ştiinţifice, s-au dovedit reale. Până şi acelea despre care toată lumea credea că sunt legendare (vezi cartea lui Werner Keller, Und die Bibel hat doch recht "Econ", Düsseldorf, 1956).

Legendele sunt legende şi poveştile poveşti, pentru că n-au nimic real, istoric sau geografic; ştiinţa nu le acordă nici un fel de confirmare, deci nici credit.

Dacă "legendarii" Noului Testament şi-ar fi luat însărcinarea să demonstreze inexistenţa, în timpul şi locul determinat, a împăraţilor, regilor, procuratorilor, arhiereilor, cum şi a localităţilor despre care se vorbeşte în evanghelii, atunci ar fi de crezut teoria lor: însă până când această dovadă nu este adusă, concepţia lor rămâne în vânt.

Dar mai este o teorie: "Christus Mythe" - mitul Hristos. Făuritorii ei sunt mai mulţi: Drews, S. Reinach, Bruno, Baur, P.L. Couchoud etc. În primul rând ei înşişi nu se înţeleg asupra conceptului de mit. De pildă, Reinach spune că "mitul, din punct de vedere esenţial, este o istorie pe care omenirea a crezut-o adevărată într-o anumită perioadă a dezvoltării sale intelectuale". Această definiţie are mare asemănare cu aceea dată legendei. Deci mitul despre Hristos ar fi o istorie care s-a crezut, însă azi nu se mai crede adevărată. Asta nu spune nimic cu privire la esenţa mitului, fiindcă "istoria" aceasta nu numai că s-a crezut, ci continuă să se creadă adevărată şi după două mii de ani, cu tot progresul ştiinţific şi istoric.

O definiţie mai precisă ne dă V. Delahaye: "Mitul este personificarea unei forţe sau a unei idei abstracte". Aplicată la Hristos ar suna cam aşa: "Hristos este personificarea unei forţe sau a unei idei abstracte", căci nu poate să aibă viaţă reală, proprie, istorică; El nu este altceva decât "personificarea" unei forţe sau idei.

Nu ni se spune anume care "forţă" sau care "idee" a fost personificată în Hristos, de aceea închipuirea rămâne liberă, fiecare are dreptul să personifice orice forţă şi orice idee şi să-i spună "Hristos". Candidate la rolul de "Hristos" pot să se prezinte forţele fizice ale naturii: gravitaţia, vânturile, energiile electrice, chimice, nucleare; forţele psihice: inteligenţa, voinţa, sensibilitatea, geniul; forţele morale: virtutea, eroismul, păcatul. Cât priveşte "ideile" care ar fi putut să-L personifice pe Hristos, nu ştim care ar fi putut fi. Doar sunt infinit de multe. Poate cea mai potrivită ar fi ideea unui "Mântuitor" moral menit să izbăvească lumea.

Cum s-a operat personificarea, când a avut loc şi cine este autorul acestui mister, nu ni se spune. Atât ne putem da seama că pentru a crea dintr-o forţă inconştientă, supusă determinismului fizic sau chimic, o persoană conştientă, liberă, armonică, mai mult decât inteligentă, cu o voinţă care urmează în orice împrejurare spusele minţii, cu un cuvânt, spre a crea din aceste forţe ale naturii o persoană de talia aceluia pe care o găsim în Evanghelii, se recere o putere şi o inteligenţă mai mare decât credem că sunt înclinaţi miticii să recunoască autorilor Noului Testament. Ne îndoim că înşişi autorii criticii mitice ar fi în stare să personifice o forţă în aşa chip încât din ea să rezulte nu Hristos, ci un om oarecare consistent şi armonic.

Ar fi interesant să ştim apoi dacă istoria care începe cu era creştină mai prezintă un caz similar, iar dacă nu prezintă, cum se face totuşi că îl are pe acesta. Nu cumva această explicaţie frizează "minunea" sau "enigma" istorică?

Creatorii acestui "Mit" atât de real, atât de adevărat, atât de extraordinar, "Mit" care depăşeşte cu mult orice resurse umane, dacă aceştia au existat vreodată, depăşesc în înţelepciune şi putere, în bunătate şi sfinţenie pe toţi eroii evangheliilor, inclusiv pe Hristos, fără să mai adăugăm pe aceia ai Vechiului Testament, care în comparaţie cu cei amintiţi mai sus sunt nişte biete figuri palide.

Nu avem de gând să amintim toate dificultăţile de care se izbeşte această ipoteză; savanţi competenţi i-au arătat inconsistenţa. Ceea ce ne surprinde este minunea pe care o presupune, dar pe care o trece cu vederea foarte uşor.

De la început trebuie să eliminăm ideea că acest "Mit" ar fi putut să fie creaţia unui singur individ, fie acesta Sfântul Petru sau chiar Sfântul Pavel. Deci elaborarea lui este operă colectivă a apostolilor, ucenicilor şi a primilor credincioşi. Numai că ipoteza presupune ca anterioară, ca deja existentă figura sau ideea lui Hristos; apostolii şi ucenicii trebuiau să fie apostolii sau predicatorii unei doctrine, ai unui crez care-i premerge în existenţă. Însă în acest caz, de unde izvorăşte doctrina? Căci e imposibil ca oameni de rând - unii chiar analfabeţi - pescari, plugari, un vameş care însemna drahmele pe răboj -, cu experienţa şi cunoştinţele lor limitate la orizontul strâmt al vieţii obişnuite, cu tendinţe şi aspiraţii diferite, toate legate de pământ, să fie în stare să conceapă, să cuprindă în una şi aceeaşi persoană trăsăturile cele mai armonice şi totodată cele mai contrastante. Câte şedinţe de studii, câte cercetări "ştiinţifice" nu reclamă o lucrare elaborată colectiv? Câte discuţii, câte retuşări, până să se poată pune de acord asupra marilor linii, şi până la urmă totuşi se poate observa lipsa de coerenţă şi unitate.

Apostolii şi evangheliştii au putut să creeze "Mitul" fără aceste elaborări preliminare? Nu se găsesc urme despre aceste discuţii.

Dar să presupunem că, "printr-o minune", ei au reuşit să personifice ideea "Hristos", că i-au găsit şi numele, că au reuşit să impună lumii de jos şi de sus scornitura închipuirilor; rămâne nedezlegată altă problemă, şi anume: dacă ei l-au creat pe Hristos, atunci cine i-a creat pe ei înşişi? Deoarece în Noul Testament nu figurează numai Hristos, ci o mare mulţime de figuri: împăraţi, regi, mari preoţi, apostoli, ucenici, diaconi, proconsuli, ostaşi şi oameni de rând. Dacă existenţa lui Hristos este un "mit", atunci pentru ce n-ar fi "mit" şi existenţa creatorilor de mit? Aşa ajungem la concluzia că mitul se creează pe sine însuşi.

Dar să le dăm bună pace acestor critici să-şi doarmă somnul de veci în convingerea, dacă o vor fi avut-o, că au făcut lumină sporind mai mult întunericul. Ipoteza lor trebuie să fie adevărată dacă şi-au propus eliminarea lui Hristos din existenţa istorică. "Chiar dacă n-am avea nici un indiciu, zice unul dintre susţinătorii teoriei, ca să facem verosimilă această ipoteză, ar trebui să recurgem la ea pentru a stabili în afară de orice intervenţie transcendentă continuitatea faptelor religioase." (S. Reinach, Revue Archéologique, 1920, p.1507). Deci, dovadă de bunăcredinţă şi onestitate ştiinţifică!

Cu toate că în altă vreme şi în alt loc acelaşi Reinach scrisese: "Christus Mythe", iată un edificiu construit nu cu materiale rezistente, de o soliditate încercată şi verificabilă, ci cu ipoteze posibile sau probabile care se susţin reciproc. Acest gen de arhitect este cunoscut: este acela al castelelor de cărţi - de joc (S. Reinach: Cultes, Mythes, Religions; I, II, p.88). Când a fost mai aproape de adevăr?

Dar după această întârziere, a sosit vremea să ne întoarcem la obiectul propriu-zis.