APOLOGETICĂ

Caius Suetonius Tranquillus

Suetonius (117-138) este secretarul împăratului Hadrian. Prin anul 120 scrie istoria vieţii celor dintâi doisprezece împăraţi romani. În viaţa lui Nero, cap. XVI, vorbeşte despre ceştini şi viaţa lor nouă şi răufăcătoare: affecti supplicii christiani, genus humanum superstitionis novae et malificae. În viaţa lui Claudius face aluzie la Hristos raportând că împăratul "alungă din Roma pe evrei care, aţâţaţi de Chrestus, nu încetau să se agite" - Iudeas impulsante Chreste assiduae tumultantes Roma expulit (Vita Claudii, 25).

Ca păgân, Suetonius nu cunoaşte adevăratul motiv al certei, lucru firesc, nu-i cunoaşte bine nici măcar pe aceia care se certau. Fapt istoric este că Claudius i-a alungat din Roma, pe la anul 49, atât pe evrei cât şi pe creştini, care se certau mereu pentru Hristos. Pe Hristos îl numeşte "Chrestus", după cum L-au numit romanii până mai târziu, care creştinilor le spuneau "Chrestiani" (Tert., Apolog., 3).

Cât priveşte valoarea istorică a textului şi autenticitatea lui, acestea rămân întregi şi mai presus de orice discuţie.

La sfârşitul acestor mărturii, ale acelora care n-au fost nici duşmani şi nici prieteni ai lui Hristos şi ai creştinilor, ci au fost indiferenţi faţă de evenimente, adică dezinteresaţi, ne punem întrebarea firească: oare nici mărturia acestora n-are valoare? Şi dacă nu are, oare pentru ce n-ar avea? Ce i-a putut îndemna pe aceşti scriitori păgâni să vorbească despre un om şi despre faptele Lui minunate, în caz că acesta n-ar fi existat? Întâmplările despre care vorbesc nu sunt învăluite în legendă, fiindcă ele sunt contemporane, iar sursele de informaţie le au la îndemână; verificarea faptelor nu întâmpină nici o dificultate.

Dacă nu pot fi crezuţi duşmanii lui Hristos, deşi mărturia lor nu poate fi pusă la îndoială, dacă nu poate fi primită nici mărturia prietenilor lui Hristos, pentru că ei sunt interesaţi în discuţie, atunci ce obiecţie s-ar putea aduce mărturiei celor neutri?

Ce-i drept, adversarii existenţei lui Hristos nu discută mărturia acestora, ci pur şi simplu o trec sub tăcere, ca şi cum n-ar exista. E mai simplu şi mai expeditiv, chiar dacă nu e şi critic.

Dar mărturiile noastre încă nu sunt epuizate. Afară de cele pe care le aduc "prietenii", cărora le rezervăm capitolul final, mai avem de amintit o serie de scrieri foarte vechi, cu conţinut eretic, ale căror autori, ca să obţină crezământ, s-au ascuns sub numele apostolilor. Aceste scrieri n-au fost primite în canonul Noului Testament, şi se numesc apocrife, adică neautentice.