APOLOGETICĂ

CULTUL SFINŢILOR?

Cuvântul "a adora, a venera, a da cult" a suferit o schimbare de sens cu trecerea timpului. A venera, în sensul larg şi străvechi, înseamnă a atribui o onoare, o valoare sau excelenţă cuiva, dacă este vorba de un înţelept, de un judecător sau de Dumnezeu. Timp de secole, termenul "a venera" însemna pur şi simplu a arăta respect sau onoare. Astfel, un exemplu ni-l oferă, bunăoară, formula de adresare pentru magistraţi (judecători) cu apelativul "Onorată Instanţă", lucru care nu vrea să însemne că aceştia sunt trataţi ca nişte zei. Înseamnă doar că le acordă respectul corespunzător funcţiei pe care o au în aparatul juridic, şi nu onoarea atribuită lui Dumnezeu. Cu excepţia exemplului dat mai sus, sensul termenului "a adora, a venera" este limitat doar la indicarea formei supreme de veneraţie şi respect cuvenite numai lui Dumnezeu.

În Scriptură "a adora" avea în general acelaşi sens. În primele secole de creştinism, teologii au început să facă diferenţă între diferitele tipuri de onoare, stabilind o distincţie clară între ceea ce este şi ceea ce nu este de atribuit lui Dumnezeu. Ca terminologie a teologiei creştine, termenul grec latria este utilizat când se face referire la onoarea datorată doar lui Dumnezeu şi numai Lui, iar termenul dulia se referă la onoarea acordată oamenilor, şi în special acelora care au trăit şi au murit în prietenie cu Dumnezeu - cu alte cuvinte, sfinţilor. Sfânta Scriptură ne arată că această onoare este atribuită sfinţilor în mod individual (Matei 10,41b).

Un termen special a fost creat pentru a face referire la onoarea specială acordată Sfintei Fecioare Maria care l-a purtat pe Isus - Dumnezeu întrupat - în sânul ei. Acest termen, hyperdulia (hyper=dincolo de, deasupra) indică faptul că această onoare i se acordă în calitate de Mamă a lui Cristos, care este o onoare mai presus de dulia - cea care se acordă tuturor sfinţilor. Este o onoare mai mare în grad, dar totuşi este de acelaşi tip, deoarece Maria este o creatură limitată a lui Dumnezeu. Onoarea care îi este acordată ei este diferită fundamental de latria - cea atribuită numai Creatorului infinit.

O altă încercare de a clarifica diferenţa dintre onoarea acordată lui Dumnezeu şi cea dată oamenilor, s-a făcut prin utilizarea cuvintelor "a adora" şi "adorare" pentru a descrie respectul total acordat lui Dumnezeu şi termenii "a venera, venerare" şi "onora" care se referă la respectul datorat oamenilor. Astfel, catolicii câteodată spun: "Îl adorăm pe Dumnezeu şi îi onorăm pe sfinţii săi".

Cinstirea sfinţilor

Să ne gândim la modul în care se acordă cinstirea. De obicei o acordăm oficialităţilor publice. În ceremonia căsătoriei se obişnuieşte să se spună că soţia va "iubi, va cinsti şi va fi supusă" soţului ei. Şi despre oricine, viu sau mort, care are un rang înalt, se spune că este vrednic de cinste, lucru adevărat de exemplu şi pentru figuri istorice.

Aceste obiceiuri sunt în întregime biblice. Avem porunci explicite în numeroase locuri din Biblie spre a cinsti anumite persoane. Una dintre cele mai importante porunci este cea referitoare la cinstirea părinţilor: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie" (Ex 20,12). Dumnezeu a considerat această poruncă atât de importantă încât a repetat-o de mai multe ori în Biblie (de exemplu, Lev 19,3, Deut 5,16, Mt 15,4, Lc 18,20 şi Ef 6,2-3). De asemenea, este important să se acorde cinste celor mai în vârstă: "Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinsteşti faţa bătrânului şi să te temi de Domnul Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru" (Lev 19,32). O importanţă deosebită se acordă cinstirii conducătorilor religioşi: "Să faci lui Aaron, fratele tău, veşminte sfinţite, spre cinste şi podoabă" (Ex 28,2).

În Noul Testament se subliniază de asemenea importanţa cinstirii altora. Apostolul Paul a poruncit: "Daţi tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste" (Rom 13,7). El de asemenea a specificat aceasta ca un principiu ce îi priveşte pe cei ce sunt slujitori: "Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri cei după trup, cu frică şi cutremur, întru curăţia inimii voastre, ca şi de Cristos" (Ef 6,5). "Cei ce se găsesc sub jugul robiei să socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, ca să nu fie hulite numele şi învăţătura lui Dumnezeu" (1Tim 6,1). Poate că cea mai explicită poruncă de cinstire a altora se găseşte în 1Petru: "Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat" (1Pt 2,17).

În acelaşi timp, Noul Testament subliniază şi importanţa cinstirii figurilor religioase. Paul vorbea despre nevoia de a le acorda lor o cinstire specială în 1 Timotei: "Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura" (1Tim 5,17). Cristos însuşi a promis binecuvântări speciale acelora care vor cinsti figurile religioase: "Cine primeşte prooroc în nume de prooroc, plată plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept [sfânt] în nume de drept răsplata dreptului va lua." (Matei 10,41).

Deci, dacă nu este nimic greşit în a cinsti pe cei ce sunt încă în viaţă, care încă mai au posibilitatea să îşi ruineze viaţa prin păcat, în mod cert nu poate exista nici un argument împotriva cinstirii sfinţilor care şi-au încheiat viaţa în sfinţenie. Dacă oamenii pot fi cinstiţi în general, atunci prietenii deosebiţi ai lui Dumnezeu - sfinţii - pot fi în mod sigur cinstiţi.

Cinstirea statuilor?

Oamenii necunoscători afirmă uneori că credincioşii catolici acordă cult statuilor. Acest lucru nu este adevărat. În fond, o statuie nu este altceva decât un bloc de marmură sculptat sau un morman de ghips, şi nimeni nu acordă cinstire bucăţii de marmură sau ghipsului.

Faptul că cineva îngenunchiază în faţa unei statui pentru a se ruga nu înseamnă că persoana se roagă către statuie, aşa cum cel ce îngenunchiază cu Biblia în mână pentru a se ruga nu însemnă că venerează Biblia. Statuile, picturile sau alte mijloace artistice au rolul de a ne aduce aminte persoana sau evenimentul înfăţişat. Aşa cum este mai uşor să îţi aminteşti chipul mamei uitându-te la fotografia ei, este mai uşor să îţi aminteşti vieţile sfinţilor privind la reprezentări ale lor.

Folosirea statuilor şi a icoanelor în scopuri liturgice (în opoziţie faţă de idoli) are de asemenea un loc în Vechiul Testament. În Exod 25,18-20, Dumnezeu porunceşte: "Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor".

În Numeri 21,8-9, Domnul i-a spus lui Moise: "Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi". Moise a făcut un şarpe de aramă, şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe, şi privea spre şarpele de aramă, trăia. Aceasta prezintă utilizarea actuală în ceremonie a unei statui (priveşte spre el) pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu (vindecare de muşcătura şarpelui). În Ioan 3,14, Isus ne spune că El însuşi este reprezentarea şarpelui înălţat din bronz, deci era o reprezentare simbolică a lui Isus. Nu există nici o problemă cu această statuie - Dumnezeu a poruncit ca ea să fie ridicată - atâta timp cât oamenii nu încep să o adore. Dar atunci când ei încep să o adore, Ezechia - regele cel drept - o distruge (2Reg 18:4). Aceasta prezintă clar diferenţa dintre adevărata utilizare religioasă a statuilor şi idolatrie.

Când a venit timpul să se construiască Templul din Ierusalim, Dumnezeu a inspirat planurile lui David de construcţie a acestuia, care includeau şi "modelul carului divin, al heruvimilor de aur, cu aripile întinse pentru acoperirea chivotului legământului Domnului. Toate acestea sunt în scrisoarea insuflată de la Domnul - a zis David - cum m-a luminat El pentru toate lucrările zidirii" (1Cronici 28,18-19).

Supus acestui plan inspirat de sus, Solomon a construit două statui gigantice, din aur, ale heruvimilor: "Apoi a făcut în Sfânta Sfintelor doi heruvimi săpaţi în lemn şi i-a ferecat cu aur. Aripile heruvimilor aveau o lungime de douăzeci de coţi: o aripă de cinci coţi atingea peretele templului, iar cealaltă aripă de cinci coţi atingea aripa celuilalt heruvim. Asemenea şi aripa de cinci coţi a celuilalt heruvim atingea peretele templului, iar cealaltă aripă de cinci coţi atingea aripa heruvimului întâi. Aripile acestor heruvimi întinse erau de douăzeci de coţi; heruvimii stăteau în picioare, cu feţele spre Sfânta. După aceea au făcut o perdea de torturi purpurii, stacojii şi albastre şi de vison, iar pe ea a închipuit heruvimi" (2Cronici 3,10-14).

(Pentru mai multe informaţii, vezi materialul "Se închină catolicii la statui?")

Imitarea este forma biblică de cinstire

Cea mai importantă formă de cinstire a sfinţilor, care este în legătură cu toate celelalte forme de cinstire, este imitarea lor în relaţia lor cu Dumnezeu. Paul a scris pe larg despre importanţa imitării spirituale. El a afirmat: "Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Cristos. Pentru aceasta am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte căile mele cele în Hristos Isus, cum învăţ eu pretutindeni în toată Biserica" (1Corinteni 4,16-17). Mai târziu el le-a spus aceloraşi oameni: "Fiţi următori a mei precum şi eu sunt al lui Cristos. Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine, şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat" (1Corinteni 11,1-2). În Epistola către Evrei de asemenea a subliniat importanţa imitării adevăraţilor conducători spirituali. "Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!" (Evrei 13,7).

Unul dintre cele mai importante pasaje despre imitare se găseşte în Epistola către Evrei. Capitolul 11 al acestei cărţi prezintă numeroase exemple de sfinţi din Vechiul Testament pentru a-i imita. Se încheie cu faimosul îndemn: "De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte" (12,1), - cursa pe care sfinţii au alergat-o deja înaintea noastră.

Sursa: Catholic.com, republicat cu acordul sursei
Traducerea în limba română: Cristina Paradovschi