APOLOGETICĂ

CONCILIUL II DIN TRULLO - O COTITURĂ ISTORICĂ

Conciliul II din Trullo (Constantinopol), ţinut în anul 691, constituie punctul central în istoria celibatului preoţesc în Biserica Bizantină şi în Bisericile orientale de diferite rituri din sfera de influenţă a Bizanţului.

O sumară analiză a situaţiei Bisericii din Orient ne va ajuta să înţelegem mai bine ce s-a petrecut la Conciliul din Trullo. Celibatul preoţesc este un angajament eroic şi, omeneşte vorbind, trebuia să plătească tributul său slăbiciunii omeneşti. Sfântul Ambroziu nota că obligaţia celibatului nu era observată întotdeauna, mai ales în regiunile mai îndepărtate ale Occidentului. Acelaşi lucru îl consemna Sfântul Epifanie în Orient. Observarea celibatului necesită un control vigilent şi o aducere la ordine permanentă din partea autorităţii Bisericii. În Occident, Conciliile teritoriale şi Papii au intervenit permanent cerând clericilor să-şi respecte angajamentul luat şi ajutându-i pe toate căile să-l pună în practică.

Acest control riguros a lipsit în Orient. Conciliile Ecumenice sau Universale ţinute toate în Orient în primul mileniu au avut urmări benefice mai ales în Biserica Orientală. Dar aceste Concilii au tratat aproape în exclusivitate probleme de credinţă şi de doctrină. Problemele disciplinare şi de natură pastorală au fost lăsate pe seama Bisericii locale, ţinându-se seama de situaţiile diferite existente, dar mai ţinându-se cont de organizarea bisericească patriarhală în Orient. Cele patru patriarhate: Constantinopol, Antiohia, Alexandria şi Ierusalim aveau o anumită autonomie de guvernare. Cu ocazia marilor erezii cristologice care au răvăşit Orientul în secolul al IV-lea, patriarhatul Antiohiei şi cel al Alexandriei, precum şi alte Biserici devenite naţionale, s-au declarat complet autonome. Lipsind o autoritate general recunoscută pentru toate Bisericile, Biserica Orientului nu s-a putut pune sistematic de acord în ceea ce priveşte disciplina bisericească, aici intrând şi celibatul preoţesc. Fiecare Biserică locală emitea norme disciplinare proprii, adesea diferite de ale celorlalte, nefiind o coordonare generală şi neexistând mijloacele eficace de control, supraveghere şi executare.

În primele veacuri Biserica Orientală aduna prescripţiile date de Conciliile Ecumenice şi de cele locale, ca şi prescripţiile papale, în colecţia de legi numită Syntagma canonum. Ulterior locul prescripţiilor papale l-au luat anumite pasaje din scrierile Părinţilor Orientali mai importanţi, pasaje mai mult de natură ascetică, şi legile imperiale de natură bisericească, urmare a cezaro-papismului dominant în Biserica Bizantină. Din legislaţia bisericească occidentală, Orientul a continuat să primească în colecţia sa de legi doar prescripţiile Bisericii din Africa de Nord care îi era mai aproape şi mai cunoscută, deşi aparţinea Occidentului roman. Legile bisericeşti şi civile date de împăratul Bizanţului reunite în colecţiile numite Nomocanones, la observarea cărora vegheau împăraţii în teritoriile supuse lor, confereau Bisericii Orientale o anumită uniformitate disciplinară.

În aceste condiţii, celibatul preoţesc era din ce în ce mai puţin observat. În timp ce se reuşea să se observe în continuare în tot Orientul tradiţia înfrânării totale pentru episcopi, chiar dacă aceştia fuseseră căsătoriţi înainte de hirotonire, procesul de abandonare a celibatului pentru preoţi, diaconi şi subdiaconi părea ireversibil. Iar în cele din urmă s-a capitulat în faţa unei stări de fapt.

Această stare de lucruri se reflectă limpede în legile imperiale care, evident, nu se inspirau din consideraţii teologice. Astfel, dacă în Codicele lui Teodosie (434) se dă de înţeles că celibatul preoţesc mai poate fi salvat, chiar dacă i se permite soţiei să locuiască împreună cu soţul şi după hirotonire fiindcă iubirea castităţii nu-i permite să o arunce în stradă şi purtarea ei înainte de hirotonirea soţului a arătat-o vrednică de el, în legislaţia împăratului Iustinian I în materie bisericească, fie în Codicele lui Iustinian (534), fie în Novellele sale (535-536), deci numai după un secol, lucrurile stau cu totul altfel. Pe de o parte, se interzice, în continuare, să fie admis la hirotonire de la subdiaconat în sus cine nu a fost căsătorit numai o dată precum şi recăsătorirea după hirotonire, fără a se explica ce rost mai aveau aceste interdicţii; pe de altă parte, li se permite preoţilor, diaconilor şi subdiaconilor să convieţuiască cu soţiile lor ca să poată uza în continuare de căsătorie dacă aceasta a fost încheiată o singură dată, înainte de hirotonire şi cu o fecioară.

Întrucât la Conciliul I din Trullo (680-681) nu se adăugaseră dispoziţii noi în materie de disciplină bisericească, împăratul Iustinian al II-lea a convocat un al doilea Conciliu la Trullo în toamna anului 691, în intenţia de a se legaliza unele stări de fapt existente, fără însă a li se da suportul normativ necesar. S-au promulgat 102 canoane care s-au adăugat la vechea Syntagma care a devenit Syntagma auctum, ultimul Codice al Bisericii bizantine.

Conciliul II din Trullo a fost un Conciliu al Bisericii Bizantine, convocat şi susţinut în mod hotărât de împăratul Bizanţului, la care Papa nu a trimis delegaţi şi pe care Biserica Romei nu l-a recunoscut ca fiind un Conciliu Ecumenic, în ciuda repetatelor încercări şi presiuni făcute în acest sens de împărat. Papa Sergiu (687-701), în timpul căruia s-a ţinut, a refuzat să-l recunoască, deşi el, Papa, era un oriental, de origine sirian. Papa Ioan al VIII-lea (872-882) a recunoscut dezbaterile acestui Conciliu dar numai pe cele care nu erau contrare practicii Bisericii Romane la vremea aceea.

Conciliul a fixat disciplina referitoare la celibatul preoţesc în şapte canoane, în formă obligatorie şi cu cuvenitele sancţiuni, după cum urmează.

Canonul 3 hotărăşte ca toţi cei care, după botez, au încheiat a doua căsătorie sau au trăit în concubinaj ca şi cei care s-au căsătorit cu o văduvă, cu o divorţată, cu o prostituată, cu o sclavă sau cu o actriţă să nu poată deveni nici episcopi, nici preoţi, nici diaconi.

Canonul 6 stabileşte că preoţilor şi diaconilor nu le este permis să se căsătorească după hirotonire.

Canonul 12 le interzice episcopilor să locuiască, după hirotonire, cu soţiile lor şi, prin aceasta, să mai facă uz de căsătorie.

Canonul 13 reprezintă cotitura istorică a celibatului preoţesc în Orient. Contrar întregii tradiţii rămase în vigoare în Biserica Occidentului, acest canon decide că preoţii, diaconii şi subdiaconii în Biserica Orientală pot, "în conformitate cu străvechile orânduieli date de Apostoli", pentru desăvârşire şi dreaptă rânduială, să convieţuiască cu soţiile lor şi să facă uz de căsătorie cu excepţia timpului în care slujesc la altar şi săvârşesc sfintele taine, când trebuie să se înfrâneze. Aceasta, chipurile, s-a hotărât de către Părinţii adunaţi la Conciliul din Cartagina, în Africa: "Preoţii, diaconii şi subdiaconii trebuie să se înfrâneze în timpul în care slujesc la altar, pentru ca să păstrăm şi noi ceea ce a fost transmis de către apostoli şi a fost observat din timpurile cele mai vechi, folosind timpul pentru toate, în special pentru rugăciune şi pentru post: aşadar, cei care slujesc la altarul dumnezeiesc trebuie să se înfrâneze întru totul în timpul slujbelor lor sfinte, ca să poată dobândi ceea ce cer de la Dumnezeu cu toată umilinţa". Cine, aşadar, îndrăzneşte, încălcând canoanele apostolilor, să-i lipsească pe slujitorii "in sacris", adică pe preoţi, pe diaconi şi subdiaconi de la unirea şi împreunarea cu soţiile lor legitime, ca şi cel care, sub pretextul evlaviei, îşi alungă soţia şi continuă să trăiască separat de ea, trebuie exclus din cler.

Canonul 26 stabileşte ca preotul care, din ignoranţă, a încheiat o căsătorie în neregulă, să desfacă o asemenea căsătorie, iar până atunci să se abţină şi de la raporturile conjugale şi de la slujba preoţească.

Canonul 30 permite celor care, prin consimţământ reciproc, vor să trăiască în înfrânare, să trăiască separaţi. Permisiunea e dată preoţilor care trăiesc în ţările barbare (adică preoţilor care trăiesc în Biserica Occidentului). E vorba de o dispensă care se acordă sus-numiţilor preoţi din cauza micimii lor sufleteşti şi a moravurilor oamenilor în mijlocul cărora trăiesc.

Canonul 48 dispune ca soţia episcopului care s-a despărţit prin liber consimţământ să intre în mănăstire după hirotonirea bărbatului şi să fie întreţinută de bărbatul devenit episcop. Totodată ea poate fi ridicată la treapta de diaconesă.

Din hotărârile care s-au luat la Conciliul din Trullo rezultă că Orientul cunoştea bine practica celibatară a Occidentului. Pentru a-şi justifica practica sa diferită, face apel, ca şi Occidentul, la tradiţia apostolilor observată încă de la începutul Bisericii. De fapt Conciliul din Trullo validează două tradiţii apostolice: una celibatară pentru episcopi, alta anticelibatară pentru preoţi şi diaconi.

Părinţii Conciliului din Trullo nu găseau în documentele lor bisericeşti o justificare a practicii diferite faţă de Occident. Nu puteau să facă apel la autoritatea Vechiului Testament, întrucât nu era adecvată preoţiei Noului Testament, deşi Conciliul din Trullo, acceptând înfrânarea slujitorilor altarelor numai în timpul slujbelor, s-a întors la practica Vechiului Testament. Cu atât mai puţin erau dispuşi să apeleze la legislaţia imperială care, cum am văzut, anticipase deja decizia bisericească în faţa situaţiei de nerespectare generală a obligaţiei celibatului preoţesc. De falsitatea legendei lui Pafnuţie erau conştienţi, de aceea nici nu pomenesc de ea. Şi atunci, recurg la autoritatea unei Biserici Occidentale, mai exact a Bisericii din Africa de Nord, ale cărei canoane disciplinare fuseseră acceptate în Codul de legi al Bisericii Bizantine. În ce fel recurg? Părinţii Conciliului din Trullo manipulează textele canoanelor Bisericii din Africa, le falsifică, dându-le un înţeles tocmai contrar.

Textul canonului 13 al Conciliului din Trullo e o combinaţie şi o mistificare a canoanelor 25 şi 3 ale Conciliului din Cartagina. Textul canonului 25 de la Cartagina: "subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoţii şi episcopii trebuie, potrivit normelor în vigoare pentru ei, să se abţină chiar de la propriile lor soţii" la care se adaugă textul canonului 3 "ca astfel să punem şi noi în practică ceea ce au învăţat apostolii şi ceea ce a păstrat tot trecutul" este mistificat în canonul 13 de la Trullo după cum urmează: "Ştim însă că şi cei care se îngrijesc de viaţa slujitorilor (altarelor) adunându-se la Cartagina au spus: «ca subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoţii (episcopii din textul de la Cartagina sunt lăsaţi afară), potrivit normelor în vigoare pentru ei să se abţină de la soţiile lor... cât timp slujesc la altar şi săvârşesc sfintele taine ...ca astfel să punem şi noi în practică ceea ce au învăţat apostolii şi ceea ce a păstrat tot trecutul»". După care urmează sancţiunile: "Cine, aşadar, îndrăzneşte, încălcând canoanele apostolilor, să-i lipsească pe slujitorii..." ş.a.m.d. În felul acesta, aceeaşi tradiţie apostolică observată din cele mai vechi timpuri care stă la temelia celibatului clerului în Occident, devine la Conciliul din Trullo temelia obligaţiei de a se căsători (cu excepţia episcopilor) pentru clerul din Orient. Menţionând celibatul pentru episcopi, Conciliul din Trullo a salvat ce s-a mai putut salva din practica celibatului preoţesc în vigoare mai înainte în întreaga Biserică. Dacă părinţi conciliari din Trullo ar fi uzat, în hotărârea luată, de autonomia juridică pe care o revendicau în domeniul administrativ şi disciplinar, ar mai fi fost de înţeles. Dar a recurge la falsificarea de texte pentru a da o bază juridică unei tradiţii noi şi definitive în istoria celibatului preoţesc în Orient, evident, nu este o metodă corectă.

Părinţii conciliari de la Trullo au mizat probabil pe faptul că puţini cunosc limba latină în care e scris textul canoanelor de la Cartagina sperând că mistificarea nu va fi depistată. De fapt chiar canoniştii bizantini, începând cu secolul al XIV-lea, de pildă Matei Blastares, au remarcat folosirea inexactă la Trullo a textelor africane. De asemenea în Occident, cel puţin din secolul al XVI-lea, istoriografia a semnalat manipularea textelor africane la Conciliul din Trullo, manipulare pe care istoricul Baronius o numea "impostură".

Cu toate acestea, se poate constata o ignoranţă generală cu privire la formarea celor două tradiţii diferite referitoare la celibatul preoţesc.

Conciliul II Vatican afirmă că "înfrânarea desăvârşită şi perpetuă pentru împărăţia cerurilor... nu este pretinsă de însăşi natura preoţiei", nici nu intenţionează să schimbe disciplina care este în vigoare în Bisericile Orientale (PO 16). Roma nu a impus celibatul preoţilor Bisericilor Orientale unite, deşi aceştia, acceptând celebrarea zilnică a Liturghiei, se află într-o serioasă dilemă. Ce fac? Revin la viaţa de înfrânare totală ca în primele veacuri ale Bisericii sau renunţă şi la acel celibat preoţesc minim observat în Vechiul Testament? Cu tot respectul faţă de disciplina celibatară diferită în Orient, Biserica Romei, nu va aboli, aşa cum nu a făcut-o în trecut, legea generală a celibatului preoţesc întemeiată pe tradiţia apostolică.