APOLOGETICĂ

TRADIŢIA ORIENTALĂ

Bisericii Catolice i se reproşează că în materie de disciplină celibatară s-a abătut de la tradiţia iniţială care ar fi fost mult mai liberală şi mai elastică, disciplina celibatară în Occident, devenind din ce în ce mai rigidă, mai intolerantă, mai inumană. Şi i se pune în faţă practica Bisericii Orientale care permite căsătoria diaconilor şi a preoţilor. Biserica Orientală, prin definiţie tradiţionalistă, ar fi păstrat mai bine disciplina generală autentică a Bisericii dintru început. De aceea Biserica Catolică ar trebuie să se reîntoarcă la disciplina de la început mai ales astăzi când, din cauza jugului greu al celibatului, numărul preoţilor a scăzut şi nu se mai face faţă nevoilor pastorale ale Bisericii.

Un studiu istoric serios arată cât de lipsite de temei sunt aceste aprecieri.

Mărturiile Sfinţilor Părinţi cu privire la celibatul preoţesc în Orient

Un martor foarte important este Sf. Epifanie, episcop în oraşul Salamina, numit mai târziu Constanţa, în Cipru (315-403). Cu viaţa sa îndelungată de 88 de ani Sf. Epifaniu a acoperit aproape în întregime secolul al IV-lea. El a fost un bun cunoscător şi un vajnic apărător al ortodoxiei şi al tradiţiei Bisericii. Chiar dacă uneori în lupta de idei, cum a fost în cazul lui Origene, a dat dovadă de un zel mai puţin luminat, mărturiile lui cu privire la disciplina Bisericii nu pot fi puse la îndoială.

Despre celibat, adică despre viaţa de înfrânare totală a slujitorilor altarelor, Sf. Epifanie vorbeşte în cartea sa principală intitulată Panarion, scrisă în a doua jumătate a secolului al IV-lea. "Dumnezeul universului, scrie Sf. Epifanie, a făcut cunoscută carisma preoţiei noi prin intermediul acelor oameni care au renunţat la uzul unicei căsătorii încheiată înainte de hirotonire sau care au trăit întotdeauna ca feciorelnici. Aceasta, explică Sf. Epifanie, este norma orânduită de către apostoli întru înţelepciune şi sfinţenie" (P.G. 41, 868, 1024).

Aceleaşi afirmaţii le face într-o altă lucrare a sa: Expositio fidei (Expunerea credinţei). "Biserica, scrie Sf. Epifanie, îi admite la slujba episcopală şi preoţească, precum şi la cea diaconală numai pe cei care renunţă, întru înfrânare, la propria soţie sau care au ajuns văduvi. În felul acesta, precizează el, se procedează acolo unde sunt respectate cu fidelitate dispoziţiile Bisericii. Se poate totuşi constata, recunoaşte Sf. Epifanie, că în diferite locuri preoţii, diaconii şi subdiaconii continuă să aducă pe lume copii. Acest lucru însă nu se întâmplă conform normei în vigoare, ci este urmarea slăbiciunii omeneşti care urmează întotdeauna ceea ce este mai uşor. În continuare explică încă o dată că preoţii sunt aleşi în primul rând dintre cei necăsătoriţi şi monahi. Dar dacă printre aceştia nu se găsesc candidaţi suficienţi, sunt luaţi şi dintre cei căsătoriţi, dar numai cei care au renunţat să uzeze de căsătorie sau care, după unica lor căsătorie, au devenit văduvi" (P.G. 42, 823).

Aceste afirmaţii vin din partea unei personalităţi care cunoştea multe limbi şi care a călătorit mult în tot Orientul în primul secol în care Biserica s-a bucurat de libertate. Ele constituie o mărturie indiscutabilă atât cu privire la norma comună a celibatului preoţesc cât şi a modului în care era practicat de fapt în Biserica Orientală în primele trei veacuri.

Un alt martor al celibatului preoţesc în Biserica Orientală în primele veacuri este Sf. Ieronim. Sf. Ieronim a fost hirotonit preot în Asia Mică în jurul anului 379. În continuare, a trăit şase ani în Orient, timp în care a cunoscut mulţi oameni ai Bisericii şi numeroase comunităţi monahale, venind astfel în contact direct cu doctrinele şi disciplina Bisericii Orientale. După ce petrece trei ani la Roma, se reîntoarce în Orient trecând prin Egipt şi se stabileşte în Palestina unde rămâne până la moarte. Moare la Betleem în jurul anului 420. Faptul că era cunoscător al multor limbi, i-a permis să aibă toată viaţa legături strânse cu marii oameni ai Bisericii atât din Orient cât şi din Occident.

În lucrarea sa "Adversus Vigilantium", Sf. Ieronim îl combate pe preotul Vigilanţiu din Gallia meridională care dispreţuia celibatul preoţesc. Sf. Ieronim face apel la practica Bisericilor Orientale, Egiptului şi Scaunului Apostolic care, toate, acceptă numai clerici necăsătoriţi care trăiesc în înfrânare sau căsătoriţi, dar cu condiţia clară cu privire la poziţia oficială a Bisericii întregi, inclusiv a celei din Orient, referitor la celibatul preoţesc.

E adevărat că la sinoadele locale diferite Biserici schismatice care în secolul al V-lea s-au rupt de la comuniunea bisericească cu Bizanţul, îmbrăţişând fie erezia nestoriană, fie erezia monofizită, au hotărât abolirea celibatului preoţesc. Este acelaşi fenomen care avea să se întâmple în timpurile moderne cu comunităţile care se vor rupe de la unitatea cu Biserica Romei: erezia şi schisma au ca primă consecinţă abandonarea celibatului preoţesc.

Cazul Pafnuţie

Dintre Conciliile Ecumenice care au tratat problema celibatului preoţesc la slujitorii altarelor a fost primul Conciliu Ecumenic ţinut la Niceea în anul 325.

În canonul al 3-lea, Conciliul interzice episcopilor, preoţilor şi diaconilor şi în general tuturor clericilor să ţină femei care s-au introdus în casele lor pe uşa din spate. Excepţie fac: mama, sora, mătuşa şi altele care nu dau loc la nici o bănuială. Printre femeile cărora le este îngăduit să trăiască în casă cu episcopii, preoţii şi diaconii nu figurează soţiile. Putem trage de aici concluzia că pentru Părinţii Conciliului din Niceea era clară convingerea că diaconii, preoţii şi episcopii nu puteau să mai facă uz de căsătoria încheiată înainte de hirotonire, normă rămasă în vigoare până în zilele noastre în Biserica Orientală, dar numai pentru episcopi.

Pentru ca diaconii şi preoţii să fie sustraşi de la această obligaţie, s-a creat o legendă care din păcate, s-a transformat pentru mulţi în adevăr istoric necontestat. Se spune că la Conciliul din Niceea ar fi luat parte şi un anahoret, episcop în acelaşi timp, din pustiul Egiptului, cu numele de Pafnuţie. Acesta s-ar fi ridicat în adunare şi i-ar fi convins pe Părinţii Conciliari să nu impună această obligaţie grea a celibatului diaconilor şi preoţilor, ci să lase bisericile locale să hotărască în această problemă ce vor crede de cuviinţă. Iar adunarea ar fi fost de acord cu propunerea lui Pafnuţie.

Că povestea aceasta este neîntemeiată o arată deajuns faptul că cel mai mare istoriograf la Bisericii, episcopul Eusebiu din Cezareea, participant la Conciliu, deşi filoarian, nu pomeneşte nimic despre acest episod de o importanţă covârşitoare pentru întreaga Biserică şi care nu ar fi putut fi trecut sub tăcere.

Despre episodul cu Pafnuţie se vorbeşte pentru prima dată după o sută de ani de la Conciliul din Niceea. Cei care îl relatează pentru prima oară sunt doi scriitori bisericeşti bizantini: Socrate şi Sozomen. Socrate spune că a aflat acest fapt de la un om foarte bătrân care luase parte la Conciliu şi care i-a povestit diferite episoade şi fapte ale unor personaje prezente la numitul Conciliu. Având în vedere că Socrate s-a născut în jurul anului 380, chiar dacă ar fi ascultat povestirea când era foarte tânăr, în anul 325 când s-a ţinut Conciliu! din Niceea, bătrânul care i-a povestit-o nu putea să fi trecut de vârsta copilăriei, autenticitatea acestei povestiri nu poate fi luată în serios.

În Occident, Papa Grigore al VII-lea şi Bernold de Constanţa au atras atenţia destul de timpuriu cu privire la neautenticitatea acestui fapt. În comentariul pe care umanistul Valesius, editorul operelor lui Socrate şi Sozomen, l-a făcut în 1668 asupra acestui episod pe care Migne l-a introdus în Patrologia greacă, volumul 67, atrăgea atenţia că povestirea referitoare la Pafnuţie e suspectă, întrucât printre părinţii veniţi din Egipt la Conciliul din Niceea nu există nici un Pafnuţie. E vorba de o poveste inventată, scrie Valesius, având în vedere că printre Părinţii care au semnat Actele Conciliului din Niceea nu figurează numele de Pafnuţie. Acest nume apare în manuscrisele târzii ale Actelor Conciliului din Niceea. Scrierile din secolul al IV-lea cunosc doar un mărturisitor cu numele de Pafnuţie. Abia mai târziu legendele hagiografe l-au înălţat pe acesta la demnitatea de taumaturg şi de Părinte al Conciliului din Niceea. Dar argumentul cel mai convingător împotriva autenticităţii acestei povestiri e faptul că chiar Biserica Orientală nu uzează de această povestire în documentele ei oficiale, deşi ar fi avut interesul să o facă. Nici măcar la Conciliul II din Trullo unde s-a făcut o cotitură decisivă în tradiţia Bisericii Orientale în ceea ce priveşte celibatul preoţesc nu s-a făcut vreo referire la Pafnuţie. Nici scrierile polemice referitoare la celibatul preoţesc, nici marii jurişti orientali din secolul al XII-lea: Aristen, Zonaras şi Balsamon nu menţionează episodul cu Pafnuţie şi nu fac uz de el.

Abia în secolul al XIV-lea această istorisire apare ca document juridic în Orient în Syntagma alfabeticum al lui Matei Blastares. Dar aceasta se întâmplă datorită influenţei Decretului lui Graţian în care, cum am spus în altă parte, legenda lui Pafnuţie a fost inclusă în mod greşit şi acritic, justificând tradiţia celibatară orientală diferită de cea occidentală.