APOLOGETICĂ

DE CE NU SE CĂSĂTORESC PREOŢII CATOLICI

Celibatul preoţesc: o problemă învăluită de ignoranţă şi prejudecăţi. Pentru o înţelegere corectă a problemei, două lucruri se cer clarificate: celibatar nu este identic cu necăsătorit; o lege, cum este cea a celibatului preoţesc, obligă şi înainte de a fi promulgată în scris.

Discuţii cu privire la celibatul preoţilor catolici au existat întotdeauna. Ele au adesea un caracter polemic, pătimaş. Părerile despre originea celibatului preoţesc sunt foarte diferite. Pentru unii el este de orânduire divină. Pentru alţii el este impus prin lege bisericească în Occident preoţilor de către Papa începând din secolul al IV-lea, după părerea unora, sau chiar în secolul al XII-lea, mai exact la Conciliul al II-lea din Lateran (1139), după părerea altora.

Pentru o înţelegere corectă a problemei trebuie clarificate două lucruri.

Mai întâi, în primul mileniu al Bisericii, cuvântul celibat avea o semnificaţie mult mai largă decât o are astăzi. Celibatar era nu numai cel necăsătorit, dar şi cel căsătorit care trăia în cadrul căsătoriei în înfrânare sexuală completă.

În jurul anului 1190 juristul Uguccio de Pisa, explicând Decretul lui Graţian care cuprindea tot dreptul bisericesc din primul mileniu al creştinismului, arată că în Decretul lui Graţian "continentia clericorum" (înfrânarea clericilor) constă "in non contrahendo matrimonio et in non utendo contracto" (în a nu încheia căsătoria şi a nu uza de cea încheiată). De aici rezultă că în secolul al XII-lea încă mai erau admişi la cele trei trepte ale preoţiei: diaconat, presbiterat şi episcopat, bărbaţi căsătoriţi dar care înainte de hirotonire acceptau, evident cu consimţământul soţiilor lor, să trăiască în abstinenţă sexuală totală.

De fapt, după cum ne informează însăşi Sfânta Scriptură, hirotonirea bărbaţilor căsătoriţi era un lucru normal, de vreme ce apostolul Pavel le scrie ucenicilor săi Tit şi Timotei că cei care candidează la hirotonire trebuie să fi fost căsătoriţi o singură dată. Despre Sf. Petru ştim sigur că a fost căsătorit, având în vedere cuvintele pe care Petru le adresează lui Cristos: "Iată că noi am lăsat totul şi te-am urmat". Şi Isus le-a zis: "Adevăr vă spun că nu este nimeni care să-şi fi lăsat casa, sau nevasta, sau fraţii, sau părinţii, sau copiii, pentru împărăţia lui Dumnezeu şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viaţa veşnică" (Lc 18,28-30). Celibatul preoţesc în prima sa fază, aşa cum îl cerea Isus de la apostoli, nu însemna renunţarea la căsătorie, ci renunţarea de la uzul căsătoriei.

În al doilea rând, trebuie clarificată o chestiune de ordin juridic. Este greşit a se identifica dreptul (ius) cu legea (lex). Dreptul (ius) înseamnă orice normă juridică obligatorie, fie că a fost dată doar verbal şi s-a transmis prin tradiţie, sau cutumă, fie că s-a pus deja în scris. Legea (lex), în schimb, e orice dispoziţie dată în scris şi formulată în formă legitimă.

Se ştie din istoria dreptului că la origine toate dispoziţiile juridice au constat din tradiţii orale transmise prin consuetudine sau cutumă care apoi încetul cu încetul au fost puse în scris devenind legi dar care au fost obligatorii şi înainte de a fi legi, adică şi înainte de a fi fost puse în scris. Astfel, la Romani, jurişti neîntrecuţi, sute de ani a funcţionat legea nescrisă, până când să apară, din motive de ordin sociologic, legea scrisă a celor Douăsprezece Table. La fel, la toate popoarele germane, normele juridice orale au. fost redactate în scris după mai multe secole de existenţă.

La fel, de la bun început au existat în Biserică dispoziţii şi norme date oral şi transmise prin tradiţie care, mai ales din cauza persecuţiilor din primele trei veacuri, nu puteau fi puse în scris. Despre aceste tradiţii orale scrie Sf. Pavel în a doua sa scrisoare către Tesaloniceni (2,15): "Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin scrisoarea noastră".

Printre normele juridice transmise prin viu grai, obligatorii de la bun început pentru toată Biserica creştină, a fost şi celibatul bisericesc în sensul explicat mai sus. El a existat începând cu Cristos şi Apostolii ca lege nescrisă, mai înainte de a deveni lege scrisă în secolul al IV-lea.

Mari savanţi şi teologi de la începutul acestui secol, ca E.F. Vacandard şi H. Leclercq nu au sesizat această realitate de ordin juridic, adică faptul că o normă disciplinară există şi e obligatorie sute de ani ca tradiţie orală, mai înainte de a fi pusă în scris şi a deveni lege. Ca atare, au susţinut că celibatul preoţesc îşi are originea într-o lege pur bisericească de la începutul secolului al IV-lea, lege dată de Biserica Romei şi impusă clerului superior în Occident.

Datorită prestigiului acestor savanţi şi a posibilităţilor lor de a-şi propaga ideile, în special în dicţionare de circulaţie universală, afirmaţia lor eronată a devenit convingere generală care dăinuie şi astăzi.