APOLOGETICĂ

14. PREOŢIA LEGII NOI

Preoţia Legii Vechi şi toate rânduielile ceremoniale erau "umbra celor viitoare" (Col. 2,17). Mântuitorul îl dă de exemplu pe David, care a intrat în casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinile punerii înainte, care nu era voie nici el să le mănânce, nici cei ce erau cu el, fără numai preoţii (Matei 12,4.5). Sau îi spune leprosului: "Mergi de te arată preotului şi du, pentru curăţenia ta, ce a poruncit Moise pentru mărturia lor" (Marcu 1,44); "Mergând, arată-te preotului şi, pentru curăţirea ta, du jertfă precum a rânduit Moise, spre mărturie lor" (Luca 5,14).

Preoţia aceasta a Vechii Legi doar închipuia adevărata preoţie a Legii Noi. Ea nu putea ajuta la fericirea veşnică, ea doar trecea pe lângă omul căzut între tâlhari, ca preotul şi levitul Legii vechi descrişi de Isus în Parabola Samariteanului milostiv (Luca 10,30-36).

Preoţia Legii Noi o preia însuşi Mântuitorul: "Aşa şi Cristos; nu s-a preaslăvit pe sine însuşi ca să se facă arhiereu, ci Cel care a grăit către El: Fiul meu eşti Tu, Eu astăzi te-am născut..."; "şi, desăvârşindu-se, S-a făcut tuturor pricină de mântuire veşnică. Iar de Dumnezeu a fost numit Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec..." (Evrei 5,1-10); "Juratu-s-a Domnul şi nu-i va părea rău: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec" (Evrei 7,17).

Preoţia Legii Noi a întemeiat-o chiar Mântuitorul. El a încredinţat Apostolilor puterea de a guverna Biserica: "Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor, oricâte vei lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri, şi oricâte vei dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri" (Matei 16,19; 18,18). Lor le dă Sfânta jertfă Liturgică, la Cina din urmă, zicând: "Aceasta să o faceţi întru amintirea mea" (Luca 22,19).

Acelaşi lucru îl spune Sf. Pavel Corintenilor: "Paharul binecuvântării nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem, nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Cristos?" (I Cor. 10,16).

Isus le dă Apostolilor misiunea pe care a avut-o El, astfel:

1) Ca învăţător, trebuie să înveţe poporul: "Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt" (Matei 28,19); "Mergeţi în toată lumea, vestiţi Evanghelia..." (Marcu 16,15); "Să se predice, în numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor" (Luca 24,47).

2) Ca preot jertfitor, aducând jertfa Sfintei Liturghii, care înlocuieşte jertfa Legii celei Vechi. Această misiune le-a fost încredinţată numai Apostolilor prin cuvintele spuse de Isus: "Faceţi aceasta întru amintirea Mea" (Luca 22,19).

3) Preotul este conducător, având puterea de jurisdicţie şi de a conduce poporul spre fericirea eternă. Sf. Apostol Pavel scrie: "Aşa să ne socotească oamenii pe noi, ca pe slujitori ai lui Cristos şi ispravnici (=administratori) ai tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. 4,1).

Apostolii au deprins această putere, cum este scris: "Până ce voi veni, păzeşte citirea şi mângăierea şi învăţătura. Nu-ţi uita de darul ce este în tine, care ţi s-a dat prin prorocie şi prin punerea mâinilor preoţiei" (I Tim. 4,13); "Pentru care pricină iară îţi aduc aminte să ţii aprins darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele" (II Tim. 1,6); "Pe care i-au pus înaintea Apostolilor şi, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei" (Fapte 6,6).

Urmaşii Apostolilor se numesc Episcopi: "Pavel şi Timotei, slugile lui Cristos Isus, tuturor sfinţilor în Cristos Isus, ce sunt în Filipi, împreună şi Episcopilor şi diaconilor..." (Filipeni 1,1). Sf. Pavel cheamă pe preoţii din Efes: "Şi din Milet trimiţând la Efes, a chemat pe preoţii Bisericii..." (Fapte 20,17); "Luaţi aminte de voi şi de toată turma peste care Duhul Sfânt v-a pus Episcopi, ca să paşteţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu scump sângele său" (Fapte 20,28).

Cuvântul preot vine de la presbiter (bătrân). Apostolii au hirotonit preoţi după cum citim: "Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică... i-a încredinţat pe ei Domnului în care crezuseră" (Fapte 14,23); "Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să aşezi cele ce lipsesc şi să aşezi în oraşe preoţi, precum ţi-am poruncit" (Tit 1,5). Aşa porunceşte Sf. Pavel lui Tit "adevăratul fiu" (Tit 1,4). Iar Sf. Petru scrie: "Pe preoţii cei dintre voi, rugămu-i, ca unul ce sunt şi eu preot şi mărturie a patimilor lui Isus Cristos şi părtaş al măririi ce va să se arate" (I Petru 5,1). Sf. Iacob spune: "De este cineva bolnav între voi, să cheme pe preoţii bisericii şi aceştia să se roage pentru el" (Iacob 5,14).

Preoţii sunt slujitori ai Domnului, deosebiţi de ceilalţi credincioşi. Isus se înconjoară de un număr de ucenici, pe care îi separă de ceilalţi şi îi numeşte Ucenici sau Apostoli: "Şi s-a suit în munte şi a chemat pe care a voit el. Şi a făcut pe doisprezece ca să fie cu dânsul şi să-i trimită pe ei să predice" (Matei 10,1-5; Marcu 3,13-19; Marcu 4,10; Luca 6,13-16). Tot pe ei îi învaţă Isus în slujba ce vor avea: "Şi chemând pe cei doisprezece Ucenici ai săi, le-a dat putere peste duhurile necurate şi să vindece toată boala şi toată neputinţa" (Matei 10,1-42).

Numai pe Apostoli îi duce la Cina cea din urmă: "Unde vrei să-ţi gătim să mănânci Paştile?" (Matei 26,17-29; Marcu 14,12-25; Luca 22,7-20). Deci Isus i-a separat pe Apostoli de ceilalţi credincioşi. Ei ştiu că ocupă un rang deosebit: "Pe acesta Dumnezeu l-a înviat a treia zi şi l-a lăsat să se arate, nu la tot poporul, ci celor mai înainte rânduiţi mărturii de la Dumnezeu, nouă care am mâncat şi am băut împreună cu el, după ce a înviat din morţi" (Fapte 10,40.41).

Apostolii aduc hotărâri pe care le impun poporului: "Plăcut-a Spiritului Sfânt şi nouă, ca mai mult nici o greutate să nu punem pe voi, fără numai acestea de lipsă: să vă înfrânaţi de la cele jertfite idolilor, de sânge, de sugrumat şi de desfrâu" (Fapte 15,28-29). Tot aşa hotărăşte şi Sf. Pavel: "Şi aceasta poruncindu-vă, nu vă laud, că vă adunaţi nu spre mai bine, ci spre mai rău" (I Cor. 11,17-34; I Tim. 1,1; II Tim. 1,1); "Drept aceea, în locul lui Cristos, vă rugăm ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi. Rugămu-vă, deci, în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (II Cor. 5,20).

Între credincioşi, în Corpul Mistic al Mântuitorului, în locul întâi sunt Apostolii: "Aşa a pus Dumnezeu în Biserică, mai întâi Apostoli..." (I Cor. 12,28; Efes. 4,11). Ei sunt puşi de Duhul Sfânt: "Luaţi, dar, aminte de voi şi de toată turma peste care Duhul Sfânt v-a pus Episcopi, ca să paşteţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump sângele Său" (Fapte 20,28). Apostolii şi urmaşii lor pun preoţi în cetăţi: "Pentru aceea te-am lăsat în Creta... să aşezi preoţi în cetăţi, precum ţi-am rânduit" (Tit 1,5; Fapte 15,22).

Obiecţie: Sf. Pavel spune că toţi sunt egali: "Nu este iudeu, nici grec... căci toţi una sunteţi în Cristos" (Gal. 3,28).

Răspuns: Aici este vorba de naţiuni, de clase sociale, nu de ierarhie. Sf. Pavel nu se poate contrazice pe sine, după ce a spus: "Aşa a pus Dumnezeu în Biserică, întâi Apostoli, a doua oară proroci, a treia oară dascăli" (I Cor. 12,28), iar în versetul următor se întreabă: "Oare toţi sunt Apostoli?" (I Cor. 12,29). Deci există grade în ierarhia bisericească.

Întrebare: De ce scrie Sf. Petru în Epistola I, cap. 2,9: "Iar voi sunteţi neam ales, preoţie împărătească, rod sfânt, poporul dobândirii, ca să vestiţi bunătăţile celui ce v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină?"

Răspuns: Sf. Petru nu vorbeşte de o preoţie propriu zisă, în înţeles strict, ci de o înălţime spirituală, de apostolatul laicilor. În Vechiul Testament, Dumnezeu a spus despre întregul popor al lui Israel că va fi "împărăţie de preoţi şi un neam sfânt" (Ieşire 19,6); totuşi, vedem că a întemeiat preoţia lui Aron (Ieşire 28,29), deci nu toţi erau preoţi. Dovada că în Biserica Apostolilor nu toţi aveau putere egală, este faptul că atunci când Samarinenii au fost botezaţi de diaconul Filip, el nu le-a putut da Duhul Sfânt (Mirul), ci au venit Petru şi Ioan să-l dea (Fapte 8,14-17).

Cei care în Biserică se fac pe ei singuri preoţi, vor avea răsplata lui Core, Datan şi Aviron, primii care s-au împotrivit preoţiei (Num. 16,1-2; 16,41-49). În Vechiul Testament, cel care nu asculta de preot era pedepsit cu moartea trupească: "Iar cine se va purta aşa de îndărătnic încât să nu asculte de preotul care stă la slujbă înaintea Domnului Dumnezeului tău, sau de judecătorul din zilele acelea, unul ca acela să moară" (Deuteronom 17,9-13).

În Noul Testament, cel neascultător va fi pedepsit cu moartea sufletească: "Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine!" (Luca 10,16); "Nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci cel ce este chemat de Dumnezeu, ca şi Aron", zice Sf. Pavel (Evrei 5,4).

Obiecţie: Să nu ascultăm de preot, pentru că acela care a trecut pe lângă omul căzut între tâlhari a fost preot (Luca 10,31); şi cei ce l-au răstignit pe Isus au fost preoţi, cel puţin unii (Luca 22,2); că preoţii dau exemplu rău prin viaţa lor...

Răspuns: Prin parabola Samarineanului milostiv, Isus ne arată că nu Legea Veche îl ajută pe om, ci Legea Nouă. În Legea Nouă însuşi Isus este preot: "Juratu-s-a Domnul şi nu-i va părea rău; tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec"; adică rege şi preot în aceeaşi persoană (Psalmi 110,4; 109,4); "Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec", zice Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (5,6) şi cap. 8.

Adevărat că sunt şi preoţi răi, dar sunt şi preoţi foarte buni. Viaţa preotului poate fi rea, dar învăţătura este a lui Cristos. Iisus ştia că Iuda îl va vinde; totuşi, îl va trimite cu ceilalţi Apostoli să predice: "Mergând, propovăduiţi zicând..." (Matei 10,7). Dacă preotul în viaţa lui particulară nu este un exemplu bun, pentru aceasta el va fi judecat mult mai aspru în ziua Judecăţii: "Oricui i s-a dat mult, mult se va cere de la el; şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere" (Luca 12,48). Iuda s-a osândit pentru păcatul său, dar cei ce l-au auzit predicând nu s-au osândit.

Sf. Ioan Vianney (1786-1859) referindu-se la meritele sau greşelile preoţilor zicea: "Vărsaţi un lichid printr-o pâlnie; ori este de aur, ori de tinichea, lichidul tot aşa curge". Se poate ca, uneori, cei ce devin preoţi să nu aibă chemare, căci zice Mântuitorul: "Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi" (Ioan 15,16). Cei care nu au chemare nu vor corespunde întocmai îndatoririlor de preot, dar aceştia sunt puţini. Istoria mântuirii este plină de patriarhi, profeţi, apostoli şi preoţi care au lucrat în via Domnului, părăsindu-şi familia şi chiar ţara.

Exemplu: Un tânăr nobil francez stând în faţa părinţilor săi le destăinui hotărârea sa de a se face preot. Tatăl îl privi grav şi-i zise: "Îţi dai seama că tu eşti ultimul vlăstar al familiei noastre şi că neamul nostru se va stinge cu tine?! Tată - i-a răspuns tânărul - este cea mai mare cinste pentru neamul nostru dacă se încheie cu un preot!" Tânărul a devenit preot, Episcop, şi apoi întemeietorul Oblaţilor Imaculatei Conceperi, congregaţie răspândită astăzi pe întreg pământul. Tânărul se numea Eugen de Mazenod.

Sf. Toma de Aquino explică misiunea preotului, zicând: "Preotul trebuie să ţină legătura între Dumnezeu şi popor ca un ambasador. Un ambasador cu atât este mai valoros, cu cât este mai iubit de suveranul pe lângă care este trimis şi cu cât este mai distins şi mai reprezentativ fiu al poporului său." Deci, preotul, cu cât va fi mai demn în îndeplinirea misiunii sale, cu atât va fi mai iubit de Dumnezeu către care este trimis şi cu cât va fi mai identificat cu durerile şi aspiraţiile poporului pe care-l conduce spre mântuire. Cu cât aceşti doi termeni, Dumnezeu şi poporul, vor fi mai contopiţi în iubirea preotului, cu atât va fi mai rodnică misiunea sa. Este o mare greşală a dispreţui preoţia, taină întemeiată chiar de Mântuitorul, în ajunul Patimilor Sale.

Obiecţie: Nu este permis să zici cuiva "Părinte", pentru că Isus interzice acest lucru (Matei 23,9).

Răspuns: Mântuitorul opreşte titlul de trufie, cum este cel de Pater Patriae, nu însă înţelesul simplu şi creştinesc pe care-l întrebuinţăm noi (adică părinte, cu înţeles de tată sufletesc). Astfel, Sf. Pavel spune Corintenilor că sunt fiii lui şi el este părintele lor sufletesc: "Nu ca să vă înfrunt pe voi scriu aceasta, ci ca pe nişte fii iubiţi ai mei vă învăţ. Căci chiar de aţi avea zece mii de dascăli, totuşi nu aveţi mai mulţi părinţi; căci în Isus Cristos, prin vestire, eu v-am născut pe voi" (I Cor. 4,14-15).

Tot Sf. Pavel îl numeşte pe Tit fiu, deci el îi era părinte: "Lui Tit, adevăratul fiu, din credinţa cea de obşte" (Tit 1,4); "O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi..."(Gal. 4,19). Cuvântul "Părinte" îl mai aflăm în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: "Mica i-a zis: rămâi la mine şi fii părinte aici la mine şi preot..." (Judecători 16,10); "Taci, pune-ţi mâna la gură, vino cu noi şi ne fii părinte şi preot..." (Judecători 18,19); "Iar Eliseu se uita şi striga: Părinte, Părinte, carul lui Israel şi caii lui..." (IV Regi 2,12 = II Împ.); "Şi, văzându-i, regele lui Israel a zis către Eliseu: Să-i ucid, Părinte?" (IV Regi 6,21 = II Împ. 13,14).

De asemenea citim la Iov: "Celor nenorociţi le eram tată" (Iov 29,16). Iar la Profetul Isaia: "El va fi tată pentru cei ce locuiesc în Ierusalim" (22, 21). Dacă ne-am lua după învăţăturile celor ce greşesc, ar trebui ca nici învăţătorilor să nu le zicem: "Domnule învăţător" pentru că ne opreşte Scriptura: "Voi să nu vă numiţi Rabi. Că unul este învăţătorul vostru, Cristos, iar voi toţi sunteţi fraţi" (Matei 23,8-10). Vedeţi la ce rătăciri se poate ajunge dacă iei "litera care omoară, nu spiritul care dă viaţă"! (II Cor. 3,6).

Exemplu: Sf. Ioan Gură de Aur (340-407), în cartea sa "Despre Preoţie" scrie că, prin iertarea păcatelor şi prin Euharistie, preotul primeşte o putere cum Dumnezeu n-a încredinţat-o nici unui înger, nici unui arhanghel. Nici unuia dintre îngeri nu i-a promis: "Orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în cer, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în cer" (Matei 18,18). Stăpânitorii lumii au putere de a lega numai trupul, pe care îl pot pune în lanţuri. Puterea de dezlegare a preotului atinge cele mai lăuntrice legături şi urcă până peste ceruri.

Sf. Francisc de Assisi (1182-1226) spunea: "Eu, dacă aş întâlni în acelaşi timp un înger şi un preot, l-aş saluta mai întâi pe preot, pentru puterea ce i-a dat-o Dumnezeu!" De altfel, a fost atât de pătruns de respectul pentru taina Preoţiei, că nu a voit să se facă niciodată preot. Să nu uităm că răspândirea credinţei creştine în lume este opera preoţilor, după cuvintele Mântuitorului: "Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia..." (Matei 28,19; Marcu 16,15; Luca 24,47).

Când au apărut sectele, în urma reformei lui Luther, după anul 1519, creştinismul era deja cunoscut aproape în toată lumea veche. Cea mai mare parte a popoarelor datorează creştinarea muncii de apostolat a preoţilor celibi (necăsătoriţi) ai Bisericii Catolice, care au părăsit totul (ţară, cunoscuţi, familie) şi au plecat spre regiuni necunoscute pentru a duce lumina Evangheliei lui Cristos. De multe ori preotul misionar trebuia să-i apere pe băştinaşi de propriii săi fraţi, europenii.

Exemplu: Sf. Petru Claver (1580-1654), Apostolul sclavilor negri, luaţi din Africa şi vânduţi în America de Sud. Născut în Spania, devine, ca preot şi călugăr iezuit, apărătorul negrilor, transportaţi în condiţii îngrozitoare peste ocean. Timp de 40 de ani luptă împotriva cruzimii şi a sălbăticiei cu care aventurierii europeni îi tratau pe negri. "Fildeşul negru" era transportat în cale, pe fundul corăbiilor, fără aer, fără lumină şi fără hrană. Pr. Claver îi scotea la lumină pe muribunzi, îi îngrijea pe cei bolnavi, îi încuraja pe cei care erau vânduţi negustorilor de sclavi.

Negustorii de sclavi au încercat de multe ori să-1 asasineze, l-au ameninţat, l-au calomniat în tot felul. Dar misionarul nu s-a temut, nu s-a descurajat muncind pentru uşurarea vieţii acestor nefericiţi şi dându-le mângâierea credinţei creştine. El moare paralizat, părăsit aproape de toţi, la 64 de ani.

Sf. Francisc Xaveriu (1506-1552) s-a născut în Spania. Preot şi călugăr iezuit, la hotărârea Superiorului de a-l trimite în India, se supune imediat, fără a mai trece pe acasă să-şi ia rămas bun de la părinţi. Debarcă la 6 mai 1542 în regiunea Goa. El are, de asemenea, de luptat cu compatrioţii săi care, mai mult aventurieri, nu îi tratau creştineşte pe băştinaşi. Munca sa misionară durează 10 ani. El trece şi în Japonia, are darul de a vorbi în mai multe limbi, fiind înţeles de toţi ascultătorii. Face minuni. Moare pe o insulă, înainte de a debarca în China. După 250 de ani s-au mai găsit în Japonia creştini convertiţi de Sf. Francisc Xaveriu. Dumnezeu l-a învrednicit ca trupul său să nu putrezească; se află, şi astăzi, la bazilica din Goa (India) într-un sicriu de argint. Sf. Francisc Xaveriu a fost numit de Biserică Patronul Misiunilor.