APOLOGETICĂ

10. CULTUL ICOANELOR

Obiecţie: Unii creştini sectari zic că nu este permis să ne închinăm la icoane, căci cinstirea icoanelor este idolatrie. Iar idolatria este oprită de Dumnezeu. Citim în Sf. Scriptură: "Nu-ţi vei face chip cioplit, nici un chip din cele ce sunt sus în cer, ori din cele ce sunt jos pe pământ, sau din cele ce sunt în ape, dedesubtul pământului" (Ieşire 20,4); "Să nu greşiţi, dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol..." (Deut. 4,16-19).

Răspuns: Icoanele sunt chipuri care ne aduc aminte de persoana pe care o reprezintă: Isus, Maica Sfântă, îngeri, sfinţi etc. Deci, când ne închinăm la icoane, nu ne închinăm la materialul din care este făcută icoana, ci la persoana pe care o reprezintă. Este adevărat că în Vechiul Testament a fost interzisă închinarea la chipuri cioplite. Tot Vechiul Testament ne spune şi pentru ce: ca să nu cadă evreii în idolatrie, ca popoarele din jur, şi cum se închinau egiptenii (Deut. 4,19).

Evreii erau înconjuraţi de popoare păgâne care se închinau la idoli. Ei înşişi erau foarte înclinaţi să facă la fel, cum s-a şi întâmplat cu viţelul de aur (Ieşire 32,8). Tot aşa citim la Regi: "Şi sfătuindu-se regele, a făcut doi viţei de aur şi a zis poporului: Nu trebuie să vă mai duceţi la Ierusalim; iată, Israele, Dumnezeii tăi care te-au scos din pământul Egiptului" (I Regi 12,28).

Când primejdia idolatriei era evitată, chiar şi în Vechiul Testament erau icoane. Pe chivotul Legii erau sculptaţi heruvimi: "Vei face doi heruvimi de aur, îi vei face din aur bătut, la cele două margini ale acoperişului... Vei face heruvimii dintr-o singură bucată" (Ieşire 25,18).

Tot aşa Solomon face heruvimi în templul din Ierusalim: "În locul cel sfânt el a făcut doi heruvimi din lemn de măslin sălbatic, având zece coţi înălţime. Solomon a pus heruvimii în mijlocul casei dinlăuntru. Aripile lor erau deschise. Aripa primului atingea unul din pereţi, iar aripa celui de al doilea heruvim atingea pe celălalt" (I Regi 6,23-28). În Noul Testament nu scrie nimic, nici pentru, nici împotriva icoanelor.

Istoria şi tradiţia ne arată că, la începutul creştinismului, s-au folosit icoane. Dacă cineva nu admite tradiţia ca izvor al credinţei, istoria nu o poate refuza ca sursă de adevăr. Martore ne sunt catacombele. Acestea sunt cimitire subterane, foste mine de unde s-a scos piatră pentru zidirea oraşului Roma. Aici, primii creştini se adunau pentru rugăciune şi tot aici îşi înmormântau martirii.

Istoricul De Rosi, în cartea sa Roma subterană, arată că acestea erau galerii lungi şi întortocheate, unde creştinii se ascundeau de păgâni pentru a sluji Sfintele Taine. În timpul persecuţiilor, catacombele deveniră un adevărat oraş subteran. După eliberarea Bisericii de către Constantin cel Mare, catacombele au fost uitate şi nu s-au descoperit decât în secolul trecut.

În aceste catacombe creştinii au sculptat sau pictat şase feluri de icoane:

a) Icoane care reprezentau persoane sau simboluri ale credinţei; de exemplu: ancora închipuia speranţa; mielul, imaginea lui Cristos (Ioan 1,29); porumbelul închipuia pe Sfântul Duh; peştele îl reprezenta tot pe Cristos. În greceşte cuvântul peşte este format din iniţialele numelui lui Cristos (Hristos): ICHTHYS =Jesus CHristus THeou Uior (sau Yor) Soter (Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Răscumpărătorul). De aceea, în vechime, imaginea peştelui simboliza numele lui Cristos.

b) În catacombe mai sunt icoane care reprezintă parabolele Mântuitorului şi figurile cu care el însuşi s-a asemănat: Viţa (Ioan 15,1-6); Păstorul cel bun (Ioan 10,11) etc;

c) Pe pereţi sunt pictate icoane biblice din Vechiul Testament: Noe în corabie, Tinerii din Babilon în groapa leilor, Moise etc;

d) Sunt icoane ale Mântuitorului, ale Preacuratei şi ale Sfinţilor;

e) Scene din vieţile sfinţilor;

f) Subiecte liturgice: Botezul, Cina cea de Taină etc. Unele din aceste icoane sunt chiar din timpul Apostolilor, altele din timpul persecuţiilor ulterioare.

Exemple: În Constantinopol, două generaţii de împăraţi au fost iconoclaşti (împotriva icoanelor), între anii 740-643. Dar călugării şi poporul au rezistat, în frunte cu Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Teodor Studitul.

Constantin Copronimus a fost unul dintre cei mai cruzi împăraţi iconoclaşti. Într-o zi a venit înaintea lui un călugăr cu numele Ştefan, care i-a arătat o monedă cu chipul împăratului: - Al cui este chipul de pe această monedă, a întrebat monahul. - Sunt eu, a răspuns împăratul. Atunci monahul a aruncat moneda jos şi a început să o calce în picioare. Împăratul a poruncit să fie arestat şi condamnat pentru Lesmajestate (insultă adusă împăratului). Omul lui Dumnezeu a răspuns: "Eu sunt condamnat la moarte pentru că am călcat în picioare chipul unui stăpânitor pământesc, dar ce pedeapsă se cuvine aceluia care arde chipul Stăpânului ceresc?"

Leon III Isaurul, primul împărat iconoclast, şi-a pus în cap că mahomedanii de aceea nu se convertesc la creştinism pentru că creştinii venerează icoanele. Sf. Ioan Damaschinul era guvernator în Damasc (aflat, în vremea aceea, sub arabi). El a scris o carte pentru apărarea cultului icoanelor pe care a trimis-o autorităţilor religioase şi civile din imperiul Bizantin. Leon Isaurul, aflând, a hotărât să se răzbune. A pus să se falsifice, prin imitare, scrisul Sf. Ioan. Imitaţia era o scrisoare către împăratul din Constantinopol, prin care îl chema să vină cu armata să elibereze Damascul de musulmani. Scrisoarea falsă a fost trimisă Califului din Damasc. Acesta, comparând scrisul fals cu cel autentic, a crezut că-i scrisă chiar de Sf. Ioan şi a poruncit să i se taie mâna dreaptă. După ce au tăiat-o şi au expus-o până seara, Sf. Ioan a luat-o şi s-a rugat Preacuratei în acest mod: "Mama lui Dumnezeu şi a mea, apărând icoana ta, mi-am pierdut mâna dreaptă. Vindec-o prin mijlocirea ta cea atotputernică". Apoi s-a culcat. Când s-a trezit, era vindecat (braţul era lipit la loc). A rămas numai o cicatrice roşie circulară, care a dăinuit până la moarte. Califul, văzând minunea, i-a recunoscut nevinovăţia şi a voit să-i dea postul înapoi, dar Sf. Ioan a refuzat şi s-a retras în pustie.