TINERI   /   COPII

TU ŞI TATĂL TĂU

Poate ai împlinit cinci, şase ani când numărul familiei a crescut cu un nou membru. Cu această ocazie mămica ta a fost vizitată de o mătuşă care a vrut să vadă copilul şi, la vederea lui a exclamat: "Vai, ce dulce e! Ochii îi sunt identici cu ai tăticului". Te-ai întrebat cu naivitate copilărească: ochii sunt ai tăticului? Dar cum e posibil aşa ceva? Şi, întrebând, poate ţi s-a răspuns evaziv: "Îţi vom explica cu altă ocazie".

Răspunsul adevărat este acela că pentru zămislirea copilului este nevoie de un bărbat sau, mai bine zis, de un tată, copilul fiind rodul iubirii reciproce a părinţilor. Rolul tatălui în privinţa naşterii este tot atât de nobil şi curat ca şi al mamei. Este normal ca rolul tatălui să fie împrejmuit de aureola misterelor, deoarece procesul de perpetuare este asemănător relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Sfânta Fecioară a înţeles rolul bărbatului în căsnicie şi de aceea, mirată, a întrebat pe îngerul care i-a adus vestea: "Cum se va face aceasta, căci eu nu cunosc bărbat?" Îngerul i-a spus: "Sfântul Duh se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea şi Cel Sfânt care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema" (Lc 1,34-36). A ştiut deci, sfânta Fecioară că pentru a naşte un copil e nevoie şi de colaborarea unui bărbat şi nu s-a speriat de această ilustraţie a căsătoriei, neştiind că Dumnezeu va face excepţie în privinţa ei de la această lege universală, nu pentru a nesocoti legea, dar ca ea să fie în întregime a Fiului ei şi a omenirii. Îngerul a şi liniştit-o, spunându-i: "Nu te teme, Marie, că ai aflat har la Dumnezeu; iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va numi, iar Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, Tatăl lui; va domni peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit" (Lc 1,30-32).

Cu alte cuvinte, la intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu, trupul sfintei Fecioare a fost fecundat şi în uterul ei a fost conceput Mesia. Pentru naşterea copiilor, e nevoie ca bărbatul, sau mai bine zis tatăl, să fecundeze femeia, respectiv mama, sau mai clar, soţia lui.

Legea vieţii

În planul creaţiei, fiecare celulă a trupului nostru îndeplineşte un rol. Evident, printre cele mai importante, trebuie să enumerăm acele celule care joacă un rol fundamental în perpetuarea vieţii şi naşterea unei fiinţe noi. Acestea sunt celulele germinative, deoarece conţin germenii vieţii.

Într-adevăr, şi cu aceasta vreau să completez spusele de mai sus, fiecare vieţuitoare, fie ea cât de simplă, ia naştere din unirea a două celule: ovulul feminin şi spermatozoidul masculin. Această lege e valabilă şi la plante. Ai văzut, de exemplu, florile unei tufe de alun? Ele sunt de două feluri: pe o parte din ele sunt situate ovulele, pe cealaltă parte polenul. Vântul, insectele (în special albinele) răspândesc polenul. Iar dacă acesta se împreunează cu ovulul, are loc fecundaţia, se naşte un nou fruct.

Această lege miraculoasă dirijează şi naşterea copiilor. Trebuie două fiinţe de gen diferit: celula mamei şi celula tatălui. Doar astfel poate lua naştere în trupul mamei embrionul. Organele care produc aceste celule le numim organe sexuale (evident, ele diferă la cele două sexe).

Am semnalat deja complexitatea şi sensibilitatea acestor organe din trupul tinerei fete. Organele sexuale masculine nu sunt ascunse în interiorul trupului ca ale tale, ci sunt în exterior. Acest fapt nu constituie pentru tine o noutate, dacă ai un frăţior pe care obişnuieşti să-l speli. Şi aceste organe au fost create de Dumnezeu. Nu judecă bine şi nu-şi poate închipui ce pagubă mare produce copilaşului acea mamă care numeşte organele sexuale organe necuviincioase, de parcă Dumnezeu ar fi creat şi lucruri necuviincioase.

Organele sexuale masculine sunt: penisul şi scrotul, aşezat pe partea externă în care sunt situate testicolele. Acestea pot fi considerate mature la vârsta de 14 ani. Ele produc spermatozoizii necesari perpetuării vieţii. Spermatozoizii plutesc în secreţiile spermatice care se elimină prin penis.

Colaboratorii lui Dumnezeu

După această pregătire acordată de Dumnezeu, bărbatul şi femeia pot colabora la aşa numitul proces de fecundare, la perpetuarea vieţii umane. După planul lui Dumnezeu, adevărata dragoste constă într-un devotament total. Bărbatul îşi iubeşte într-atât femeia încât îi dăruieşte ceea ce are mai de preţ şi fără de care ar fi imposibilă procrearea. Femeia îşi iubeşte aşa de mult bărbatul, încât îşi dăruieşte propriul trup bărbatului şi când face aceasta rămâne curată, fiindcă acţionează conform voinţei lui Dumnezeu. Vaginul trupului ei primeşte penisul bărbatului şi astfel secreţia produsă de testicole şi încărcată cu germeni se răspândeşte în uterul femeii.

Himenul - despre care s-a vorbit - se rupe cu această ocazie şi, de obicei, nu provoacă dureri sau provoacă doar dureri mici. Aceste dureri sunt suportate cu plăcere de femeia care este cuprinsă în acest moment de flăcările dragostei.

În general, fetele sunt în panică atunci când se vorbeşte despre această copulaţie în prezenţa lor. Pudicitatea le face mai rezervate. Dar vezi, cel mai important este să recunoşti intenţiile lui Dumnezeu şi să te supui cu bunăvoinţă îndeplinindu-le din toată inima, din tot sufletul, mai precis, cu întregul tău trup, deoarece în sfântul legământ al căsătoriei aceasta este datoria tatălui, ca şi a mamei. Doar aşa poţi fi o tânără fată cumpătată, cu suflet armonios şi mai târziu o soţie ideală şi o mamă exemplară. Trebuie să crezi în înţelepciunea divină supunându-te acesteia.

Dacă în perioada în care ovulul poate fi fecundat (această perioadă durează lunar doar câteva zile), acesta se întâlneşte cu un spermatozoid, cele două celule vii se unesc şi, în trupul mamei, îşi începe dezvoltarea o nouă fiinţă umană. În mod normal este fecundat doar un singur ovul şi din acesta se naşte un singur copil. Dar, este posibil ca ovulul să se dividă în mai multe părţi sau să fie fecundate două ovule. În acest caz se nasc doi copii sau, cum se spune, se nasc gemeni. În cazuri foarte rare se întâmplă să se nască trei, patru sau chiar cinci copii deodată.

Dacă ovulul nu este viu, atunci în corpul mamei nu se va dezvolta copilul (deci nu a fost fecundat). Dar copulaţia soţilor este şi atunci corectă, bună, binecuvântată de Dumnezeu pentru că este semnul iubirii şi al devotamentului reciproc. Aceasta se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, cu scopul ca soţii să-şi poată împărţi în mod similar bucuriile şi durerile vieţii conjugale. Totuşi, este posibil ca soţii, cu toate că se iubesc mult, să nu aibă copii, deşi i-ar dori. Cauza aceasta poate fi din partea bărbatului, adică organele lui genitale nu conţin celule vii, sau a femeii când trupul ei nu produce germeni vii. Despre această femeie se spune că este sterilă şi este destul de trist pentru că fiecare femeie vrea să fie mamă.

Gândeşte-te numai la ruda Maicii Domnului, la Elisabeta. Şi ea a fost sterilă şi era deja bătrână. Îngerul îi zice Mariei: "Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit un fiu la bătrâneţe şi acum, cea care se numea sterilă este în luna a şasea, căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă" (Lc 1,35-37). Şi Maria, ascultându-şi inima, a pornit spre Elisabeta ca să fie prezentă la naşterea aceluia care se va numi sfântul Ioan Botezătorul.

Se poate întâmpla ca unei mame să i se nască doar unul sau doi copii, cu toate că şi-ar dori mai mulţi. Dar sunt şi femei cărora le este frică de maternitate şi gândul la cele materiale necesare copiilor le face să renunţe la dorinţa de a avea copii. Într-adevăr, având copii, trebuie să renunţe, dintr-un anumit punct de vedere la sine. Cred că e inutil să specific că acesta este un act egoist.

Unirea soţilor este scumpă, fiindcă a fost rânduită de Dumnezeu care a spus primelor creaturi: "Înmulţiţi-vă!". Sfânta Scriptură vorbeşte clar despre această unire a sexelor: "Şi vor fi amândoi un singur trup".

Ţin să menţionez că unirea soţilor este un lucru atât de sfânt încât, în momentul zămislirii, Dumnezeu în persoană îi dă suflet copilului conceput.

Evident, unirea este păcat în cazul în care este practicată de părţi care nu sunt legate una de alta prin căsătorie. Dar dacă, dintr-o astfel de unire se naşte un copil, Dumnezeu îi dă şi acestuia suflet şi-l va iubi la fel ca şi pe ceilalţi copii.

Sacramentul Căsătoriei

Aşa cum preotul este sfinţit prin sacramentul Preoţiei, ca să considere principală datoria transmiterii existenţei şi vieţii dumnezeieşti, tot aşa şi pe părinţii tăi îi sfinţeşte sacramentul Căsătoriei pentru a fi transmiţătorii vieţii umane.

Acest sacrament a fost celebrat de părinţii tăi în faţa martorilor şi a reprezentantului Bisericii, adică în faţa preotului. Sper că ştii că sacramentele te înarmează cu haruri speciale pentru a îndeplini datoriile fundamentale ale căsătoriei. Trebuie să ştii şi că o datorie a celor căsătoriţi este conceperea copiilor. Mama ştie foarte bine câtă muncă şi griji îi cauzează copilul ei. Bărbatul, la rândul său, trebuie să lucreze mai mult ca să-şi crească copiii şi să asigure cele necesare satisfacerii cerinţelor familiei creştine. De aici rezultă că unirea părinţilor tăi a fost însoţită de haruri divine ajutătoare. Ei, îndeplinind dorinţa lui Dumnezeu, au ajuns mai aproape de l.

Vezi ce departe sunt acei tineri neghiobi care nu văd în unirea soţilor nimic altceva decât o faptă animalică şi inventează glume obscene în legătură cu aceasta. Dar sunt departe şi acele fete timorate care cred că în cercul intim al căsătoriei omul se înjoseşte şi pierde harurile divine.

Responsabilitatea tatălui

Ce fericire constituie pentru un tată - mai ales pentru cel creştin - când îşi ţine pentru prima dată în propriile mâini copilul. Şi el poate spune vorbele mamei: acesta este copilul meu. Fără mine nu s-ar fi născut...! Dumnezeu i-a dăruit prin mine sufletul nemuritor... Acest copil îl va vedea pe Dumnezeu în persoană. Cristos s-a jertfit şi pentru copilul meu şi l-a sortit fericirii eterne. O, cel puţin de ar fi demn de această menire frumoasă!

La fel ca şi mama, tatăl este răspunzător de viaţa noului născut. Ei doi împreună au dăruit viaţă copilului lor. Dar cu aceasta nu s-a terminat datoria lor comună. Trebuie să-i dea copilului lor o educaţie morală şi intelectuală, ajutându-l în dezvoltarea şi creşterea lui, ca astfel să-şi poată îndeplini în mod normal chemarea. Mulţi părinţi au recunoscut în faţa mea cât sunt de îngrijoraţi datorită copiilor lor adolescenţi.

La începutul acestei cărţi s-a menţionat că şi tatălui îi poate mărturisi o fată toate problemele ei, adică să-i fie confidentă. Cunosc multe fete de aceeaşi vârstă cu tine care şi-au deschis cu multă bucurie inima în faţa tatălui lor. Dar mulţi dintre părinţi sunt atât de închişi sau ocupaţi încât copiii nici nu îndrăznesc să se apropie de ei. E adevărat că toţi părinţii ar trebui să-şi manifeste iubirea faţă de copiii lor, să le dea sfaturi, să le vorbească despre experienţele lor; ar trebui să le atragă atenţia fetelor lor astfel încât să le ferească de anumite primejdii. Dar ei sunt şi mai rezervaţi decât fetele lor. Nu ştiu pe ce ton să vorbească cu ele, cum să le câştige încrederea. Cred că totul ar fi mai uşor dacă fata i-ar spune tatălui că a citit deja această cărticică şi acum poate înţelege mai bine ce poate aştepta de la tatăl ei. Astfel, chiar dacă nu atât de uşor şi nu cu aceeaşi fină compătimire ca a mamei, dar cu aceeaşi dragoste pot să răspundă şi taţii la întrebările puse de fetele lor.

Rugăciune pentru tata

Tatăl nostru care eşti în ceruri care i-ai dat tatălui meu acea chemare de a beneficia de puterea ta creatoare şi căruia, la fel ca şi mamei mele, îi pot mulţumi pentru existenţa mea, vreau să-ţi fiu recunoscătoare pentru toate acestea. Ştiu că nu sunt îndeajuns de recunoscătoare pentru responsabilităţile pe care şi le-a asumat pentru mine. Mă las foarte uşor convinsă că ceea ce primesc mi se cuvine. Luminează-mi mintea, Doamne, ca să pot înţelege mai bine cu ce sunt datoare tatălui meu. Vreau să-i dăruiesc recunoştinţa mea însoţită de dragoste şi străduinţă. Mă voi strădui să-l ajut în împlinirea datoriei lui, aşa cum şi eu aş vrea ca el să mă încurajeze în îndeplinirea vocaţiei mele.