TINERI   /   COPII

DEPRINDEREA ASCULTĂRII

Sunt doar câteva texte în Sfânta Evanghelie care se referă la anii copilăriei Domnului. Ele sunt însă foarte grăitoare şi cu un bogat conţinut pedagogic. Astfel, despre copilul Isus de doisprezece ani, sfântul evanghelist Luca scrie: "şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus" (Luca 2,51).

Ceea ce accentuează aici sfântul evanghelist Luca este faptul că Isus, copil fiind, era ascultător şi supus faţă de părinţii săi pământeşti. Aceeaşi ascultăre o avea însă şi faţă de Tatăl cel ceresc. Aceasta se vede din cuvintele sfântului apostol Pavel, care scrie despre Isus, ajuns acum la vârsta maturităţii, următoarele: "... ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce" (Filipeni 2,8). Mai mult, sfântul apostol ne arată că de această ascultăre a depins mântuirea lumii: "căci precum prin neascultărea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultărea unuia se vor face drepţi cei mulţi" (Romani 6,19).

Nu este nevoie să vorbim despre imensa importanţă a ascultării în viaţa oamenilor, în general. Cât de importantă este ea, în special în educaţia copiilor, o ştie fiecare părinte. Putem chiar să spunem că acela care a rezolvat problema ascultării cu copiii săi, a rezolvat chiar problema educaţiei.

Nu voi vorbi deci despre importanţa ascultării. Voi arăta doar părinţilor cel mai simplu şi mai sigur mod de educaţie, astfel încât copiii lor să devină foarte curând ascultători. Aceasta cred că îi interesează cel mai mult.

Mai întâi de toate, trebuie să accentuăm faptul că ascultărea este ca o plantă foarte sensibilă, care nu se poate dezvolta şi rodi oriunde. Răsare numai acolo unde pământul îi este prielnic. Cu tristeţe constatăm, aşadar, că în multe familii nimic nu reuşeşte să ajute la însuşirea virtuţii ascultării de către copii. Acestea sunt familiile în care domină aşa-zisul duh al libertăţii, care constă de fapt în contestarea şi nepăsarea faţă de orice regulă, atunci când vor să-şi apere propriile interese.

Dacă părinţii sunt contaminaţi cu un astfel de duh este imposibil să se mai folosească orice formă de educare a ascultării. Oricine vrea să aibă copii ascultători, trebuie el însuşi să respecte orice formă de autoritate recunoscută, fiecare principiu şi lege. Astfel de autorităţi sunt Dumnezeu, Biserica şi statul. Iar legile care trebuiesc respectate sunt, aşadar, cele ale lui Dumnezeu, ale Bisericii şi ale statului. Respectăm noi înşine însă primii aceste legi?

În anumite familii, Dumnezeu este ultima persoană căreia I se acordă vreo importanţă. Despre El se discută numai ocazional, spre exemplu după citirea vreunei cărţi în care se promovează necredinţa sau negarea unuia dintre adevărurile de credinţă ale creştinismului. În multe astfel de cărţi, credinţa în Dumnezeul cel personal şi viu este considerată un fel de poveste, potrivită numai pentru femeile bătrâne. Mulţi nici nu simt nevoia de a intra în legătură cu Dumnezeu, în timp ce acela care o face este adeseori batjocorit.

Toate acestea sunt observate şi auzite de copil. Ce concluzie va trage deci? Cu uşurinţă ne-am putea da seama: "dacă tatăl meu nu îl cinsteşte pe Dumnezeu şi nu ascultă de Acesta, înseamnă că şi eu pot să nu îl cinstesc şi să nu ascult de tatăl meu. Dacă Dumnezeu şi poruncile Sale sunt poveşti, atunci porunca a cincea: Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta... este şi aceasta un mit fără importanţă. Prin urmare părinţii nu reprezintă nimic important pentru mine. Şi nu am nici o obligaţie faţă de ei". Trebuie să recunoaştem că în acest fel logica este de partea copiilor! Astfel, dacă ne gândim că pentru mulţi părinţi Biserica nu înseamnă nimic, cu uşurinţă vom înţelege că în astfel de familii nici nu poate fi vorba de educarea ascultării.

"Ce mă interesează pe mine ce spune preotul? Ce nevoie am eu de sfaturile sale? Pot eu să cred ceea ce spune?" Astfel de cuvinte - sau poate chiar mai rele - aud adesea copiii în casele lor, în vreme ce la biserica li se spune că trebuie să asculte de părinţi, de preot şi de profesorii lor. Şi în vreme ce acasă se subminează cu o abundentă ironie persoana şi lucrarea preotului, copilul aude de la acesta: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta... ". Atunci copilul ajunge să tragă o concluzie definitivă: "De vreme ce tatăl meu nu recunoaşte nici una dintre poruncile lui Dumnezeu, despre care vorbeşte preotul, atunci nu există nici un motiv să îl ascult pe preot, atunci când învaţă porunca a cincea". Logica este din nou de partea copilului!

Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când este vorba despre autoritatea statului: "De ce să ascult eu de legile statului? Eu sunt propriul meu stăpân şi fac ce vreau! Astfel de afirmaţii gratuite face tatăl, lipsit de discernământ şi fără să ia seama cine îl ascultă. Desigur că aceste cuvinte, îndreptate împotriva autorităţii statului, nu au prea mare valoare. Deoarece statul dispune de mijloacele de constrângere necesare, în vederea respectării legilor sale. Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când este vorba de Dumnezeu şi de Biserică.

Prin urmare, în astfel de condiţii, nu există un teren propice pentru educarea copiilor în spiritul ascultării faţă de părinţi. Acolo unde nu este recunoscută şi respectată puterea dumnezeiască, acolo unde legile statului sunt respectate din frică, acolo deci, nu poate rodi educarea ascultării. Oricine ignoră autoritatea lui Dumnezeu, a Bisericii şi orice altă formă de autoritate, nu va reuşi să impună copiilor săi să respecte autoritatea sa părintească. De aceea, dacă vreţi să fiţi ascultaţi de copiii voştri, respectaţi mai întâi voi autorităţile recunoscute în mod curent şi legile acestora. Astfel vor învăţa şi copiii voştri să asculte de voi!

Să presupunem însă că există acele condiţii necesare cultivării acestei virtuţi în sufletele copiilor. Cum vom reuşi să facem aceasta? Ascultărea constă în a supune voinţa noastră voinţei altcuiva. Însă pentru a supune voinţa mea voinţei unei alte persoane, trebuie să nutresc faţă de aceasta un adânc respect. În plus, trebuie să o iubesc, pentru a o putea urma.

Cea mai tare putere a sufletului este voinţa! Aceasta domneşte asupra tuturor celorlalte puteri sufleteşti ale omului. Lucrul pe care îl vrem, la acela ne şi gândim, despre acela vorbim, şi pe acela îl săvârşim. Dumnezeu ne-a înzestrat cu această putere sufletească, pentru a ne dori să săvârşim numai binele, şi în acelaşi timp, pentru a opune rezistenţă şi a urî răul. Însă voinţa noastră a fost slăbită din cauza păcatului şi tinde mai mult către săvârşirea răului. Cu toate că recunoaştem binele, nu avem puterea nici de a ni-l dori, în mod constant, nici de a-l săvârşi: "căci nu fac bine pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc" (Romani 7,19).

Slăbirea voinţei îndreptate către săvârşirea binelui este un rezultat al păcatului strămoşesc. La fel cum am văzut şi în cazul alintării şi al îndărătniciei, care trebuiesc din pruncie dezrădăcinate. Viţa de vie dă multe roade dulci, însă nu atunci când este lăsată să se dezvolte în voia ei, ci atunci când este tăiată şi legată de araci. Acelaşi rezultat îl oferă şi disciplina. Iar stăpânirea alintării şi a încăpăţânării copilăreşti oferă roadele ascultării.

Însă ca să vă bucuraţi de aceste roade, ţineţi minte regulile pe care trebuie să le urmaţi. Nu le permiteţi îndărătniciri şi alintări copiilor voştri, fie ei cât de mici. Aceasta nu înseamnă desigur că trebuie să limitaţi la maxim libertatea lor de voinţă. Copilul poate să ceară ceva bun şi folositor, ceva de care are într-adevăr nevoie, ceva pe care îl merită. Atunci voi trebuie cu toată bunăvoinţa să le îndepliniţi cererea.

Dacă, spre exemplu, la ora potrivită copilul cere de mâncare, deoarece îi este foame, nu trebuie să îi refuzaţi acest lucru. Dacă aţi face-o, v-aţi dovedi răi şi neîndurători. Dacă, la fel, copilul cere ceva care îi este necesar la şcoală, trebuie să îi satisfaceţi această cerere, deoarece altfel există riscul ca el să apeleze la alte mijloace nedorite. Este însă complet diferit cazul în care copilul cere ceva care nu îi este permis. Aceasta trebuie să i-o refuzaţi cu tărie, făcând abstracţie de lacrimile sale. Niciodată să nu cedaţi capriciilor copilăreşti. Cine se arată o dată îngăduitor, va deveni pentru totdeauna rob al mofturilor copilului său.

În străduinţa de a forma caracterul copiilor lor, părinţii trebuie să conlucreze armonios. Să nu dărâme unul ceea ce construieşte celălalt. Niciodată un copil nu devine mai alintat ca în cazul în care vede că unul dintre părinţi îi îngăduie ceea ce celălalt îi interzice. Vine, de exemplu, tânguindu-se la mama sa, şi se plânge că tatăl nu i-a dat un lucru pe care l-a cerut. Mama nu trebuie să îşi exprime sprijinul şi mila faţă de copil şi cu atât mai mult, nu trebuie să îşi arate nemulţumirea faţă de gestul tatălui, chipurile pentru că acela nu a făcut voia vlăstarului.

Acelaşi lucru trebuie să îl facă şi fraţii mai mari, rudele şi toţi cei care locuiesc în casa respectivă, mai ales bunicii. Este cunoscut faptul că cei în vârstă caută mereu un sprijin şi un lucru căruia să se dedice. Dat fiind că părinţii sunt mai mult plecaţi şi ocupaţi, îşi îndreaptă atenţia către nepoţi. Şi cum? Satisfăcându-le toate hatârurile. De aceea nepoţii, de multe ori, îşi găsesc un aliat în persoana bunicului sau a bunicii. Speră că lângă aceştia vor putea obţine orice îşi doresc.

Niciodată nu trebuie cultivată alintarea copiilor. Nu trebuie să le permitem să comande celor mai mari decât dânşii, fraţilor, servitorilor, bunicilor, sau să ceară ceva care nu le este permis să aibă. Când copiii îşi doresc orice lucru, trebuie să îl ceară, nu să comande să li se dea. Trebuie să fie mulţumiţi cu ceea ce primesc, şi să mulţumească pentru aceasta.

Niciodată nu trebuie să neglijăm vreun gest de neascultăre din partea copiilor. Ceea ce spun mama şi tata trebuie urmat întotdeauna fără întârziere. Copilul trebuie să ajungă, prin educaţie, să gândească în conştiinţa sa: "dacă nu voi îndeplini imediat ceea ce mi-au spus mama şi tata, nu mă comport cum se cuvine". Părinţii trebuie să fie de asemenea siguri, la rândul lor, că ceea ce au spus copilului să facă a fost dus la îndeplinire. Numai aşa vom putea să învingem îndărătnicia copilului, ajutându-l să îşi dezvolte o voinţa puternică, îndreptată către săvârşirea binelui şi cultivând în acelaşi timp şi virtutea ascultării.

După ce reuşiţi deci să alungaţi alintarea şi îndărătnicia din sufletul copilului, trebuie să continuaţi să vă purtaţi mereu în acelaşi mod educativ, astfel încât copiii să vă acorde constant respectul cuvenit. Respectul este condiţia de bază a ascultării. Copiii nutresc în mod firesc un respect special faţă de părinţii lor. Acest sentiment natural este revelat şi în porunca a cincea a Decalogului. Ar fi desigur de prisos să spunem părinţilor: purtaţi-vă în aşa fel încât să vă respecte copiii voştri.

Copilul cunoaşte că trebuie să îi respecte pe tatăl şi pe mama sa, şi apoi află ca aceasta o cere şi Dumnezeu. Ce se întâmplă însă în momentul în care vede la părinţii săi ceva care provoaca repulsie, antipatie şi tulburare în sufletul său nevinovat de copil, ajungând astfel să nu îi mai poată respecta, în pofida voinţei Lui? Cum poate un copil să respecte un tata beţiv, sau o mama care tot timpul blestemă şi ocărăşte, doi părinţi care se ceartă mereu între ei? Exemplul rău oferit de părinţi nu numai că zdruncină respectul copiilor faţă de ei, dar subminează şi temelia ascultării. Nu va gândi oare copilul: "păi, ce fel de părinţi sunteţi voi?"

De aceea părinţii trebuie să aibă grijă cum se comportă şi să evite orice gest care ar putea zdruncina respectul copiilor faţă de ei. Trebuie mai întâi ei înşişi să fie conduşi de sentimentul de respect reciproc şi să se poarte cu delicateţe unul cu celălalt. Să nu se certe şi să nu dea curs unor discuţii necuviincioase mai ales în faţa copiilor. Copiii nu trebuie să audă niciodată expresii de genul: "n-o să ajungi nici tu departe, ca şi taică-tu!", "o să ajungi un ratat, ca şi taică-tu!". Sau: "risipitoare eşti şi tu ca şi maică-ta!", "numai minciuni spui, ca şi maică-ta!". Degeaba cerem respect şi ascultăre de la copiii care aud astfel de cuvinte de la părinţii lor.

Părinţilor! Niciodată să nu vă permiteţi jocuri sau glume necuviincioase faţă de copiii voştri. Tatăl care se maimuţăreşte în mod exagerat în faţa copiilor săi nu se poate aştepta la respectul cuvenit din partea acestora şi nici nu poate îndrepta comportamentul lor necuviincios. Aceasta nu înseamnă, desigur, că trebuie să fim tot timpul în faţa copiilor noştri aspri şi excesiv de serioşi. Trebuie să avem discernământ şi să facem diferenţa între seriozitatea delicată şi glumele nevinovate şi decente. Faţă de un tată iubitor dar şi serios în acelaşi timp copiii nutresc un adânc respect. Este de ajuns o singură privire, pentru ca aceştia să asculte îndată rugămintea sa.

Vreţi să vă asculte copiii voştri? Arătaţi-le neîncetat iubirea voastră. Nu însă acea formă de iubire exprimată prin cocoloşire şi prin cedarea la oricare dintre cererile lor, ci prin iubirea înţeleaptă, din inimă, care să urmărească doar binele lor. Când copilul simte o astfel de iubire ascultă nu de frică, ci din respect. Nu rămâneţi indiferenţi faţă de bucuriile şi tristeţile copiilor voştri. Nu spuneţi niciodată că pentru voi copiii sunt o greutate şi un chin. Nu arătaţi niciodată că orice jertfă pentru binele lor este prea mare sau prea grea pentru voi.

Dăruiţi-le tot ceea ce le este necesar cu bucurie şi căldură sufletească. Cum poate un copil să iubească pe acel părinte care îi dă bombănind o bucată de pâine? Oferiţi-le din când în când copiilor şi acele mici bucurii şi satisfactii. Un dar de sărbători sau de ziua numelui întăreşte iubirea lor. Încercaţi să câştigaţi inima copilului vostru, dezvoltând o relaţie bazată pe sinceritate şi încredere reciprocă. Suspiciunea şi lipsa de încredere ucid dragostea. Nu adăugaţi la pedepsele cuvenite expresii jignitoare şi observaţii care rănesc. Un astfel de cornportament asupreşte inima şi distruge orice urmă de iubire.

Părinţilor! V-am arătat mijloacele de bază, care, folosite cu conştiinciozitate, vor duce la însuşirea virtuţii ascultării de către copiii voştri. Mai întâi să îi învăţaţi că trebuie să vă asculte, deoarece aceasta este voia lui Dumnezeu. Aveţi grijă din timp să nu răsară în inima lor buruiana alintării. Nu îngăduiţi nici o formă de îndărătnicie şi de obrăznicie. Nu le daţi tot ceea ce vă cer. Obişnuiţi-i cu reţinerea, cumpătarea şi economia. Cereţi-le să facă îndată şi cu exactitate ceea ce le-aţi poruncit. Să nu fie nevoie să mai repetaţi aceeaşi indicaţie. Nu le cereţi însă niciodată să facă ceva care le depăşeşte puterile.

Fiţi constanţi în atitudinea voastră şi nu le îngăduiţi astăzi ceea ce ieri le-aţi interzis. Nu vă contraziceţi unul pe celălalt în faţa copiilor. Aveţi grijă ca respectul copiilor voştri să fie un sentiment de durată, evitând orice gest care l-ar putea zdruncina. În sfârşit, nu uitaţi niciodată să invocaţi binecuvântarea lui Dumnezeu în lucrarea de educare a copiilor voştri. Numai astfel străduinţele, grija şi lupta voastră vor fi încununate de succes.