STUDIU

Capitolul 5
Revelaţia şi magisterul Bisericii

1. Declaraţii ale Magisteriului până la Conciliul Vatican al II-lea

Într-o perspectivă diacronică, declaraţiile Magisteriului succed în mod natural reflexiei erei patristice şi medievale. În timpul primelor secole şi al întregului Evul Mediu, existenţa revelaţiei nu a fost niciodată contestată. În orice caz, nu s-a verificat niciodată o excomunicare sau condamnare care să fi lăsat să se creadă o negare a faptului sau o contaminare a conceptului. Controversele care atrag atenţia Bisericii privesc în mod principal Sfânta Treime, Încarnarea, misterele lui Cristos. Nimeni nu-şi imaginează să nege sau să pună în dubiu că Dumnezeu ar fi vorbit oamenilor prin Moise şi profeţi şi apoi prin Cristos şi apostoli.

Expresia mai completă în epoca medievală a conceptului de revelaţie este indubitabil cea dată de al patrulea Conciliu din Lateran în 1215: "Această Sfântă Treime mai de înainte prin intermediul lui Moise, al sfinţilor profeţi şi al celorlalţi slujitori ai săi, după o foarte înţeleaptă dispoziţie a circumstanţelor, a dat neamului omenesc o doctrină a mântuirii. În sfârşit Fiul unul născut al lui Dumnezeu, Isus Cristos, a făcut vizibilă şi în mod mai evident calea vieţii" (DS 800-801). Conciliul, cu Părinţii Bisericii, subliniază temele economiei şi progresului revelaţiei care culminează în Isus Cristos. Ca şi Sfântul Bonaventura şi Sfântul Toma, vorbeşte despre doctrina mântuirii. Revelaţia este acţiunea - izvor din care vine această doctrină - , dar este doctrina care aici păstrează atenţia. Acelaşi termen de revelaţie nu apare încă.

Protestantismul primei perioade, chiar dacă nu pune in cauză noţiunea de revelaţie în mod direct, totuşi o ameninţă. Astfel Calvin, în Instituzione della religione cristiana (I, 5, 2), admite că Dumnezeu se manifestă oamenilor în operele creaţiei, dar adaugă imediat că raţiunea umană a fost aşa de grav atinsă de vina lui Adam, încât această manifestare de sine însuşi rămâne pentru noi deşartă. De aceea Dumnezeu a dat omenirii nu doar "maeştri muţi", dar şi Cuvântul său divin. Deci, dintre cele două tipuri de cunoaştere a lui Dumnezeu recunoscute în mod tradiţional, adică prin creaţia şi revelaţia istorică, primul tip se află devalorizat în beneficiul celui de-al doilea. Imediat protestantismul tinde să devalorizeze orice cunoaştere a lui Dumnezeu care nu este revelaţie în Isus Cristos. Afară de aceasta, în acelaşi timp în care afirmă principiul mântuirii prin intermediul harului şi al singurei credinţe, protestantismul pune principiul autorităţii suverane a Scripturii. Regula Fidei este singura credinţă cu asistenţa individuală a Duhului Sfânt, care permite de a primi ceea ce este revelat şi deci ceea ce trebuie să credem. Mărturia Duhului în suflete şi Cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură sunt inseparabile. Numai Duhul Sfânt luminează Cuvântul.

La prima apropiere protestantismul pare deci că exaltă caracterul transcendent al revelaţiei, deoarece suprimă orice intervenţie mediatoare între Cuvântul lui Dumnezeu şi sufletul care percepe. De fapt el compromite un astfel de caracter, deoarece în acelaşi timp în care pune principiul autorităţii suverane a Scripturii, se menţine împotriva autorităţii bisericii (cf. DS 1477), fie în tradiţia sa cât şi în actualele decizii ale Magisteriului. El riscă de a cădea într-o inspiraţie de necontrolat, îndreptându-se spre individualism şi raţionalism. Proces care apare în lumina sa cea mai crudă cu protestantismul liberal, dar care era deja început încă din secolul al XVII-lea. Din partea sa, Conciliul din Trento s-a dedicat să îndepărteze pericolul cel mai apropiat, constituit de o atenţie prea exclusivă Scripturii în defavoarea Bisericii şi a tradiţiei sale vii. Decretul asupra argumentului, publicat la 15 aprilie 1547, se exprimă astfel: "Sfântul Conciliu din Trento, având mereu în faţa ochilor intenţia de a conserva în biserică, eliminând erorile, aceeaşi puritate a evangheliei, care, după ce a fost precedent promisă de profeţi în Sfintele Scripturi, a fost făcută cunoscută mai dinainte prin gura Domnului nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi apoi de apostolii săi cărora le-a încredinţat misiunea de a o vesti fiecărei creaturi ca izvor al oricărui adevăr şi al oricărei reguli de comportament; şi considerând că acest adevăr şi această regulă morală sunt conţinute în cărţile scrise şi în tradiţiile nescrise care au ajuns până la noi, sau primite de la apostoli prin gura lui Cristos ori transmise ca din mână în mână de apostolica orală, cum Duhul Sfânt le dictase, Conciliul, deci, după exemplul părinţilor ortodocşi, primeşte toate cărţile Vechiului şi Noului Testament, deoarece acelaşi Dumnezeu este autorul atât al unuia cât şi al celuilalt, aşa cum tradiţiile care se referă atât la credinţă cât şi la costume, întrucât provin de la aceeaşi gură a lui Cristos sau dictate de Duhul Sfânt şi păstrate de Biserica Catolică cu o succesiune continuă: conciliul le primeşte şi le venerează cu acelaşi respect şi aceeaşi pietate"(DS 1501).

Notăm înainte de toate că în acest paragraf termenul revelaţie nu apare: cel care este pe primul loc este termenul evanghelie care reprezintă o folosire neotestamentară răspândită în mod larg, adică vestea cea bună sau mesajul mântuirii adus şi realizat de Cristos, predicat oricărei creaturi (cf. Mc 16,15-16). Conciliul se alătură deci cu uzanţa medievală şi cu conciliul din Lateran. Evanghelia, doctrina mântuirii, este obiectul propus credinţei noastre. În mod mai sistematic textul comportă o triplă afirmaţie:

1) Evanghelia ne-a fost dată în mod progresiv: mai întâi anunţată de profeţi, apoi promulgată de Cristos, în sfârşit predicată de apostoli, din ordinul lui Cristos, la orice creatură. În ea este "(...) izvorul oricărui adevăr şi al oricărei reguli de tradiţie".

2) Acest adevăr al mântuirii şi această lege a acţiunii noaste morale, al cărui unic izvor este Evanghelia, sunt conţinute în cărţile inspirate ale Scripturii şi în tradiţiile nescrise.

3) Conciliul primeşte cu egală pietate şi respect Scriptura (Vechiul şi Noul Testament) şi "(...) tradiţiile ce provin din gura lui Cristos sau dictate de Duhul Sfânt şi păstrate în Biserica Catolică cu o succesiune continuă".

De aceea trebuie să credem tot ceea ce este conţinut în Cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis (cf. DS 3011). Unicul mesaj evanghelic, unica veste bună se află exprimată în diferite forme: scrisă sau orală. În decretul cu privire la justificare, obiectul credinţei este din nou prezentat ca o doctrină învăţată de Cristos, transmisă de apostoli, păstrată de biserică şi apărată de ea împotriva oricărei erori (cf. DS 1520). Indubitabil, ceea ce este pe primul loc în revelaţie este mesajul mântuirii, doctrina învăţată de Cristos. Centralitatea lui Cristos ca persoană, izvor, mediator, plinătate a revelaţiei, trece pe al doilea plan.

Pentru prima dată un conciliu foloseşte în mod explicit termenul revelaţie. Dar ceea ce este pus în discuţie nu este încă natura ţi trăsăturile specifice ale acestei revelaţii, cum va fi în Conciliul Vatican al II-lea, dar faptul existenţei sale, al posibilităţii sale, al obiectului său. Ca şi în Conciliul din Trento, ceea ce merită atenţie nu este atât acţiunea revelatoare originară cât rezultatul, obiectul acestei revelaţii, doctrina de credinţă şi conţinutul său: Dumnezeu şi decretele sale, misterele sale.

Pentru a înţelege Conciliul Vatican I trebuie să facem referinţă la contextul istoric antecedent. Cu iluminismul european al secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, exigenţele subiectului gânditor au început să ocupe primul loc în conştiinţa occidentală. În mod inevitabil trebuia să se pună problema unei intervenţii divine de tip transcendent.

Dincolo de poziţia catolică se puteau concepe în mod teoretic trei răspunsuri diferite care de fapt au existat. A refuza ipoteza unei revelaţii şi a unei acţiuni transcendente a lui Dumnezeu în istoria umană, aşa cum fac deismul şi progresismul (cf. DS 3027-3028), care reclamă o autonomie absolută a raţiunii. Credinţa într-o religie revelată comportă un dispreţ al raţiunii umane; omul trebuie să înceteze de a se comporta ca un "minor", mereu supus, mereu remorcat de Biserică. Sau a reduce revelaţia la o formă în mod particular intensă a sentimentului religios universal: răspuns al protestantismului liberal şi al poziţiilor extreme ale modernismului. În sfârşit, a suprima unul dintre termeni: Dumnezeu. Astfel partizanii evoluţionismului absolut, ca şi heghelienii, păstrează încă termenul revelaţie, dar golit de orice sens tradiţional. Creştinismul reprezintă doar un moment, de acum depăşit, al evoluţiei raţiunii către devenirea sa totală.

În faţa panteismului şi a deismului, Conciliul Vatican I declară "faptul" unei revelaţi supranaturale, posibilitatea sa, convenienţa sa, finalitatea  şi deosebirea sa şi obiectul său. Pentru a primi importanţa sa trebuie să ţinem prezente numele care de secole domină gândirea occidentală, în mare parte protestante, care puţin câte puţin au mers în derivă către diferitele forme ale raţionalismului şi ale materialismului. În Germania, Wolf (1679-1754), Kant (1724-1804), Fichte (1762-1814), Schelling (1755-1854), Hegel (1770-1831), Schopenhauer (1788-1860), Schleiermacher (1768-1834), Baur (1792-1860). Raţionalismul englez se reuneşte fiosofiei lui Bacone (1561-1626), materialismului lui Hobbes (1588-1679), senzualismului lui Locke (1631-1704). În acest neîntrerupt proces de derivare au apărut pozitivismul lui Stuart Mill (1773-1836), evoluţionismul cult al lui Spencer (1820-1903) şi al lui Darwin (1809-1882). În Franţa, Voltaire (1694-1778) şi Rousseau (1712-1778) au fost, cu Enciclopedia, maeştri ai laicismului modern. Teoriile lui Locke s-au infiltrat prin Condillac (1715-1780), în timp ce pozitivismul englez, cu Hume, Spencer şi Darwin, este introdus de Comte (1798-1857), Taine (1828-1893) şi Littré (1801-1880).

Pentru a ne limita la imediatul context al conciliului, amintim că secolul al XIX-lea, afară de o scurtă perioadă de religiozitate romantică, a suferit mai ales influenţa deiştilor englezi şi a enciclopediştilor francezi. Conceptele de supranatural, de revelaţie, de mister, de miracol şi titlurile creştinismului sunt puse în cauză şi discutate în ambientele culte, în numele criticii istorice şi al filosofiei. Ştiinţa religiilor, încă tânără, contestă însuşi caracterul său de transcendenţă. Stânga hegheliană, cu Feuerbach, pregăteşte calea ateismului lui Marx, în timp ce explicaţiile materialiste ale lumii şi ale vieţii câştigă rapid favoarea publicului sub influenţa lui Spencer şi a lui Darwin.

Constituţia Dei Filius a Conciliului Vatican I expune în patru capitole doctrina Bisericii cu privire la Dumnezeu, la revelaţie, la credinţă şi a raporturilor dintre credinţă şi raţiune. Vom aminti mai ales contribuţia capitolului al doilea care priveşte revelaţia: nu atât natura sa cât faptul existenţei sale, al posibilităţii sale, al obiectului său.

a) În primul paragraf al acestui capitol, Conciliul distinge două căi prin care omul poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu: calea ascendentă, care pleacă de la creaţie ("per ea quae facta sunt"), are ca instrument lumina raţiunii şi nu ajunge la Dumnezeu în viaţa sa intimă, dar în relaţia cauzală cu lumea. A doua cale îl are ca autor pe "Dumnezeu care vorbeşte", autor al ordinii supranaturale, care se face cunoscut, aşa cum face cunoscute decretele voinţei sale. Vorbind despre prima cale de acces la cunoaşterea lui Dumnezeu prin intermediul întregii creaţii, conciliul nu spune dacă această cunoaştere se înfăptuieşte, de fapt, cu sau fără ajutorul harului. Dacă, acest Conciliu afirmă că raţiunea umană poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu prin contingenţă este înainte de toate pentru că el vede afirmat acest adevăr de Scriptură (cf. Rom 1,18-32; Înţ 13,1-9) şi de toată tradiţia patristică; apoi pentru că negarea acestui adevăr ar conduce la scepticismul religios.

A doua cale de acces la Dumnezeu este calea supranaturală a revelaţiei: "Totuşi i-a plăcut înţelepciunii şi bunătăţii lui Dumnezeu să reveleze neamului omenesc printr-o altă cale, şi supranaturală, pe sine însuşi şi decretele eterne ale voinţei sale; este ceea ce spune apostolul: după ce a vorbit deja de diferite ori şi în numeroase forme un timp Părinţilor şi profeţilor, Dumnezeu, în aceste ultime zile, ne-a vorbit despre Fiul" (DS 3004). Chiar dacă sumar, acest text ne-a dat numeroase date importante cu privire la revelaţie.

Textul stabileşte faptul revelaţiei supranaturale şi pozitive, aşa cum este propus de Vechiul Testament şi de Noul Testament.

Această operaţiune este în mod esenţial har, dar al iubirii, efect al "satisfacţiei" lui Dumnezeu (placuisse).

Iniţiativă a lui Dumnezeu, revelaţia nu a fost dată totuşi fără motiv: ea era necesară înţelepciunii şi bunătăţii lui Dumnezeu. Înţelepciunii lui Dumnezeu, creator şi providenţă (cfr. DS 3001-3003), deoarece adevărurile religioase de ordin natural "(...) să poată fi cunoscute de toţi fără dificultate, cu o certitudine fermă şi fără posibilitate de eroare" (DS 3005); înţelepciunii sale de autor şi al ordinii naturale, deoarece dacă Dumnezeu ar fi ridicat omul la o astfel de ordine, ar fi trebuit să-i facă cunoscute scopul şi mijloacele. Revelaţia era necesară şi bunătăţii lui Dumnezeu. Deja iniţiativa cu care Dumnezeu iese din propriul mister, se adresează omului, îl interpelează şi intră în comunicare personală cu el, este semn al bunăvoinţei sale infinite. Ceea ce este necesar iubirii infinite este ca această comunicare să nu facă doar mai uşor drumul natural al omului către Dumnezeu, dar şi să-l asocieze secretelor vieţii sale intime, la "(...) participarea bunurilor divine" (DS 3005).

Obiectul material al revelaţiei este însuşi Dumnezeu şi decretele eterne al liberei sale voinţe. Paragrafele următoare DS 3004-3005 arată că acest obiect cuprinde fie adevăruri accesibile raţiunii, fie mistere care îl depăşesc. Prin cuvântul "Dumnezeu" trebuie să înţelegem existenţa sa, atributele sale şi chiar viaţa intimă a celor trei persoane. Şi prin "decrete" tot ceea ce cuprinde creaţia şi guvernul natural al lumii, precum şi tot ceea ce cuprinde ridicarea noastă la ordinea supranaturală, încarnarea, mântuirea, vocaţia celor aleşi.

Întregul neam omenesc este beneficiar al revelaţiei: ea este universală ca şi mântuirea.

Textul Scrisorii către Evrei vine să confirme această doctrină a faptului revelaţiei şi semnează progresul de la o alianţă la alta. Citarea, în mod strâns legată de text, lasă să se înţeleagă că revelaţia este concepută ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu către umanitate: Deus loquens locutus est. Ceea ce constituie unitatea şi continuitatea celor două alianţe este cuvântul lui Dumnezeu: acela al Fiului este de fapt urmarea şi împlinirea aceluia al profeţilor.

b) 1. Al doilea paragraf aduce acestor elemente de definiţie noi determinări, care privesc necesitatea, finalitatea şi obiectul revelaţiei. Dacă revelaţia este în mod absolut necesară, spune Conciliul, este pentru că "Dumnezeu în bunătatea sa infinită a orânduit omul la un scop supranatural, adică la participarea bunurilor divine" (DS 3005). Este deci, în definitiv, intenţia mântuitoare a lui Dumnezeu care face înţeles caracterul necesar al revelaţiei ordinului supranatural. În raport cu adevărurile religioase ale ordinii naturale, Conciliul, reluând aceiaşi termeni ai Sfântul Toma, le descrie cu trăsăturile necesităţii morale: această necesitate nu priveşte nici obiectul, nici puterea activă a raţiunii, dar condiţia actuală a umanităţii. Fără revelaţie aceste adevăruri "(...) nu pot fi cunoscute de toţi fără dificultate, cu o certitudine fermă, fără posibilitate de eroare" (STh I,1,1; II-II; 2,4c). Enciclica  Humani Generis din 1950 vorbeşte în mod explicit de "necesitate morală". Este vorba despre acelaşi obiect despre care vorbeşte în paragraful precedent, dar de această dată considerat sub un aspect de proporţie sau disproporţie cu privire la forţele raţiunii.

b) 2. Un cuvânt ca revelaţie evocă atât acţiunea cât şi efectul său, adică darul primit, adevărul revelat. Chiar şi Conciliul este dus de o normală tranziţie să considere revelaţia în aspectul său obiectiv de cuvânt dictat sau exprimat. Conţinutul acestei revelaţii, spune conciliul, reluând aceiaşi termeni ai conciliului din Trento, sunt cărţile scrise sau tradiţiile care "(...) au ajuns până la noi, sau primite de la apostoli prin gura lui Cristos, sau transmise ca din mână în mână de apostoli cărora Duhul Sfânt le dictase" (DS 3006). Dar, cu o nouă precizare, care nu apărea în Conciliul din Trento, Conciliul Vatican I foloseşte în mod expres termenul de "revelaţie" pentru a desemna conţinutul cuvântului divin: "haec porro supernaturalis revelatio". Acest cuvânt spus de Dumnezeu, conţinut în Scripturi şi în tradiţii, este obiectul credinţei noastre. De aceea conciliul declară în al treilea capitol că trebuie să credem "(...) tot ceea ce este conţinut în Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis" (DS 3011).

c). La revelaţia din partea lui Dumnezeu răspunde credinţa din partea omului. Motivul acestei credinţe este autoritatea lui Dumnezeu care vorbeşte. Credinţa, spune Conciliul, aderă la lucrurile revelate "(...) nu din cauza adevărului lor intrinsec înţeles la lumina naturală a raţiunii, dar din cauza autorităţii lui Dumnezeu însuşi, care nu poate nici să greşească şi nici să facă să greşească" (DS 3008). Declaraţia este direct îndreptată împotriva raţionalismului. Distingând astfel credinţa şi ştiinţa, evidenţa naturală şi consimţământul credinţei, Conciliul spune în mod echivalent - dar termenul nu apare - că cuvântul lui Dumnezeu aparţine ordinii mărturiei. De fapt, un cuvânt care trezeşte o reacţie de credinţă, adică invită la a o admite doar sub autoritatea celui care vorbeşte, este în mod propriu o "mărturie". Dar însăşi credinţa este un dar al lui Dumnezeu. Reluând textul Conciliului din Orange (cf. DS 377) şi afirmaţiile de mai multe ori repetate de Scriptură, de tradiţia patristică şi medievală, conciliul declară: "Nimeni nu poate adera la învăţătura evangheliei, aşa cum este necesar pentru a ajunge la mântuire, fără lumina şi inspiraţia Duhului Sfânt care dă tuturor blândeţea adeziunii şi a credinţei la adevăr" (DS 3010). Da-ul credinţei la predicarea evangheliei este în acelaşi timp abandonare liberă la mişcarea Duhului Sfânt.

Astfel Conciliul Vatican I vede revelaţia în sens activ, ca acţiune a lui Dumnezeu în vederea mântuirii omului, prin care el se face cunoscut pe sine şi decretele voinţei sale. Totuşi în mod manifestat revelaţia în sens obiectiv este cea care atrage atenţia Conciliului. În constituţia asupra Bisericii, Conciliul Vatican I stabileşte o egalitate între revelaţie şi depozitul credinţei: "Duhul Sfânt a fost promis succesorilor lui Petru pentru a păstra cu sfinţenie şi să expună în mod fidel «revelaţia» transmisă de apostoli, adică «depozitul credinţei»" (DS 3070). Contributul Conciliului Vatican I se reduce la următoarele puncte:

1. Afirmarea existenţei revelaţiei supranaturale, a posibilităţii sale, a necesităţii sale, a finalităţii sale;

2. Determinarea obiectului său material principal: Dumnezeu însuşi şi decretele voinţei sale salvifice;

3. Adoptarea termenului "revelaţie" în sens activ şi obiectiv, care devine astfel un termen oficial şi tehnic;

4. Recurgerea la analogiile cuvântului şi ale mărturiei (în mod implicit) pentru a descrie această realitate inedită;

5. Credinţa, libera adeziune la proclamarea evangheliei, este susţinută de o acţiune interioară a Duhului Sfânt, care fertilizează cuvântul ascultat.

Această contribuţie, dacă este asemănată cu cea a Conciliului Vatican II, pare încă limitată, dar dacă este pusă în contextul său istoric vine judecată ca apreciere pentru perspectivele pe care le conturează.

Modernismul este, în intenţia sa mai profundă, manifestarea "contextuală" a unui efort de repropus mereu pentru a armoniza datele revelaţiei cu istoria, cu ştiinţele şi culturile. Problemă prea gravă pentru a fi rezolvată intr-un moment. Efortul modernismului se înţelege doar la lumina combaterilor pe care biserica timpului trebuia să le înfrunte în faţa unei lumi în mutare la toate nivelele. Proiectul moderniştilor se află la nivel religios şi intelectual, dar a avut nefericirea de a ajunge într-un moment în care biserica, rău pregătită, neliniştită în faţa unei gândiri tot mai rebele, s-a simţit atacată din toate părţile. În loc să se deschidă "lumii timpului său", ca în Conciliul Vatican al II-lea, ea nu s-a gândit la nimic altceva decât la a se apăra şi a condamna: a făcut documentul Pascendi în loc de Gaudium et Spes. Ce contrast există între aceste două momente ale istoriei bisericii?

Factorii în joc în această luare de conştiinţă a unei culturi în gestaţie erau prea complecşi pentru a fi reprezentaţi toţi de cei care au fost numiţi "modernişti". Cum să grupăm sub o unică etichetă şi să apropriem gânditori aşa de diferiţi între ei ca M. Blondel, mons. Mignot, L. Laberthonnière, G. Tyrrel, baronul von Hugel şi A. Loisy? În mod sigur nici un modernist nu s-ar fi recunoscut în corpul doctrinal structurat şi prezentat cu tărie de Pascendi. Nu există un modernism comun, dar există tendinţe care în acea epocă păreau să ducă la devieri sigure şi grave.

În mişcarea de reflexie asupra revelaţiei documentele antimoderniste reprezintă un moment al crizei unei biserici prinsă încă în "labirintul modernităţii" (cf. E. Poulat) şi care trebuie să se aventureze pe piste de neexploatat. Documentele epocii "mărturisesc" o "tranziţie": sunt mai preocupaţi de a proteja, de a apăra, decât de a crea şi renova. Mai mult, nu putem acorda deciziilor Comisiei biblice, decretului Lamentabili, enciclicii Pascendi, motului propriu Sacrorum antistitum aceeaşi autoritate a unui conciliu de amploarea Conciliului Vatican al II-lea.

Esenţial, ceea ce Biserica temea în tendinţele împinse la extremul modernismului era de a vedea revelaţia istorică dizolvându-se într-un sentiment religios orb, ieşit din profundul inconştientului, sub presiunea inimii şi impulsul voinţei. În acest punct se ajung poziţiile lui A. Sabatier. Revelaţia se reduce la o experienţă religioasă vagă, căreia diferitele religii sunt puncte de ieşire în conştiinţa fiecăruia. Se poate înţelege cum magisteriul, în faţa unor astfel de deviaţii, a apărat cu vigoare caracterul revelaţiei în acelaşi timp istoric şi transcendent şi conţinutul doctrinal. Fără a nega elementele de imanenţă, el refuză de a o reduce la o pură imanenţă. Împotriva exceselor modernismului - care nu accepta noţiunea de revelaţie ca "depozit divin" sau "împreunare de adevăruri definite", dorind să substituie o revelaţie ca creaţie umană, ieşită din profundul inconştientului - discursul antimodernist, elaborându-se puţin câte puţin de la obscuritate la claritate, de la informulat la formulat, declară că obiectul credinţei este "(...) tot ceea ce Dumnezeu a spus, atestat şi revelat" (DS 3542). Revelaţia este conţinutul unui cuvânt, unei mărturii. Acest conţinut este numit în altă parte doctrină, cuvânt revelat, evanghelie (cf. DS 3538-3550). Pentru prima dată într-un document oficial se găsesc reuniţi trei termeni: cuvânt (dicta), mărturie (testata), revelaţie (revelata). Fiecare dintre aceşti termeni adună şi precizează pe cel precedent. Cuvânt: revelaţia se îndreaptă spre om şi îi comunică planul lui Dumnezeu; mărturie: recheamă reacţia specifică credinţei. Revelaţia este cuvânt de atestare: de aici definiţia locutio Dei attestans care va avea noroc pentru multe decenii şi care condensează într-o formulă declaraţii ale Scripturii şi ale tradiţiei patristice şi teologice. Ceea ce Dumnezeu a spus, atestat, revelat este definit de biserică: cuvânt revelat, doctrină de credinţă, depozit divin încredinţat pazei sale pentru a fi păstrat fără adăugiri, alteraţii, mutări de sens sau de interpretare. Această doctrină nu este a omului, ci a lui Dumnezeu.

Pe tema revelaţiei, documentele antimoderniste prezintă o terminologie mai precisă, în acelaşi timp în care se caracterizează pentru o inflaţie evidentă a caracterului doctrinal al revelaţiei, în defavoarea caracterului istoric şi personal. Atunci se înţelege mai bine bucuria pentru teologia preconciliară, reprezentată de oameni ca  de Lubac, Daniélou, Bouillard, von Balthasar, Chenu, care se opunea unui anume intelectualism ce tindea să facă din revelaţie comunicarea unui sistem de idei decât manifestarea unei persoane care este adevăr în persoană, punctul de sosire al unei istorii care culmiează în Isus Cristos. Excesele teologilor antimodernişti au provocat o reacţie manifestată în Dei Verbum. Rearătările teologiei preconciliare se reduc la două: teamă de a reduce creştinismul la un intelectualism exagerat; şi, în mod pozitiv, dorinţa unei mai mari fidelităţi la datele Scripturii şi ale Tradiţiei.