www.ProFamilia.ro

(Din lat. húmerus, umăr). Veşmânt liturgic, din mătase de culoare albă, în formă dreptunghiulară, cu care preotul îşi acoperă umerii şi mâinile când dă binecuvântarea euharistică sau când poartă în procesiune Sfântul Sacrament.

(Din lat. valíditas). Calitate a actului juridic care îndeplineşte toate condiţiile cerute de lege. Sfintele sacramente au elementele lor esenţiale şi de aceea ele pot fi valide sau invalide. De exemplu, elementele esenţiale ale Căsătoriei sunt: lipsa de impedimente, consimţământul valid şi forma canonică sau juridică. Dacă lipseşte unul din aceste elemente, Căsătoria este invalidă sau nulă, adică Dumnezeu nu uneşte nimic.

(Din lat. Vaticánus cóllis, colina Vatican, una din cele şapte coline ale Romei). Denumirea oficială: Státus Civitátis Vaticáni, Statul Cetăţii Vatican. Stat suveran creat la 11 februarie 1929 prin Tratatul de la Lateran încheiat cu Italia, revizuit ulterior prin Concordantul din 18 februarie 1984. Are o suprafaţă de 44000 mp şi aproximativ 1000 de locuitori. Este format din Piaţa "Sfântul Petru", bazilica "Sfântul Petru", Palatul Apostolic, muzee, grădini. Douăsprezece clădiri din Roma şi reşedinţa de vară de la Castelgandolfo (de lîngă Roma) se bucură de dreptul de extrateritorialitate, adică nu aparţin statului italian. Acest mic stat asigură efectiv suveranitatea civilă şi politică de care papa are nevoie pentru execitarea liberă a misiunii sale pastorale asupra întregii Biserici. Papa dispune de o dublă suveranitate: una de ordin temporar, limitată la statul Vatican, şi alta de ordin spiritual, extinsă la Biserica întreagă. Vaticanul nu trebuie confundat cu Biserica Catolică sau cu Scaunul Apostolic.

(Din slav. vecerinja, de seară). Slujba religioasă de seară, care constă din cântări, rugăciuni şi lecturi biblice, şi care se încheie, de obicei, cu binecuvântarea euharistică. În lunile mai şi octombrie au loc vecernii în cinstea Sfintei Fecioare Maria, iar în luna iunie în cinstea Preasfintei Inimi a lui Isus. În unele biserici au loc vecernii în fiecare sâmbătă şi duminică.

Prima parte a Sfintei Scripturi, formată din 46 de cărţi scrise î.C., inspirate de Duhul Sfânt: 5 cărţi care formează Pentateuhul sau Tora (lege), 16 cărţi istorice, 7 didactice şi 8 profetice. "Economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos, Răscumpărătorul universului (...) Aceste cărţi, deşi conţin şi lucruri imperfecte şi condiţionate istoric, manifestă totuşi o adevărată pedagogie divină (...) În ele sunt adunate învăţături mântuitoare despre viaţa omului şi minunate comori de înţelepciune; în sfârşit, în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre" (DV 15).

(Din lat. vigília, veghe). Pregătire la o sărbătoare, care constă în a veghea în rugăciune şi meditaţie în timpul nopţii care o precede. Mama tuturor vegherilor este vegherea pascală (sfântul Augustin). După exemplul acestei vegheri, s-a introdus obiceiul de a se începe cu o veghere şi alte sărbători ca de exemplu, Crăciunul şi Rusaliile. Vegherea dobândeşte o valoare escatologică dacă e interpretată în lumina parabolei celor zece fecioare (cf. Mt 25,6ş.u.) şi a chemării adresate de Isus apostolilor de a veghea în rugăciune (cf. Mt 13, 35-36).

(Din lat. Vigília paschális). Celebrarea care are loc în noaptea dintre Sâmbăta Sfântă şi duminica Paştelui, când Biserica comemorează învierea din morţi a Domnului nostru Isus Cristos. Este vegherea cea mai lungă şi mai importantă, "mama tuturor vegherilor" (sfântul Augustin). Celebrarea începe cu binecuvântarea focului şi aprinderea lumânării pascale; urmează proclamarea solemnă a Învierii prin cântarea preconiului pascal, şi liturgia baptismală; se încheie cu celebrarea euharistică.

(Din lat. venerábilis). Titlu dat unui slujitor al lui Dumnezeu înainte de beatificare şi după publicarea decretului prin care este declarată eroicitatea virtuţilor sale, sau, eventual, autenticitatea martirajului său. Acest titlu însă nu permite nici un fel de cult public.

(Din lat. vérbum, cuvânt). Denumire dată membrilor congregaţiei călugăreşti clericale "Societatea Cuvântului Divin" (Socíetas Mémbri Divíni), întemeiată la 8 septembrie 1875 la Steyl (Olanda) de către preotul Arnold Janssen. Au ca scop principal evanghelizarea.

(Din lat. vérsus, vers). Fiecare din diviziunile numerotate ale unui capitol din Biblie. La Liturgia Orelor şi la Sfânta Liturghie, scurtă frază psalmodică urmată de un răspuns al corului sau al adunării credincioşilor numit responsoriu.

(Din lat. vésper, seară). Rugăciunea de seară din cadrul Liturgiei Orelor, care are următoarea structură: un imn, trei psalmi, o scurtă lectură biblică, un scurt imn responsorial, cântarea Magníficat (cf. Lc 1,46-55) precedată şi urmată de un antifon, rugăciunea universală, Tatăl nostru şi rugăciunea de încheiere.

(În lat. publicatiónes). Aducerea la cunoştinţa comunităţii parohiale a unei apropiate căsătorii care se va celebra, timp de trei duminici sau sărbători de poruncă fără întrerupere, cu prilejul Sfintei Liturghii solemne sau al altei celebrări la care participă un număr mare de credincioşi. Această normă a fost introdusă de Conciliul Tridentin (cf. DS 1815) şi constituie o obligaţie morală gravă. Vestirile sunt o modalitate de investigaţie prematrimonială cu privire la starea liberă a celor doi miri.

(Din lat. vestiméntum, haină). Veşminte pe care le îmbracă slujitorii Bisericii la celebrările liturgice şi care diferă total de veşmintele profane, cum sunt: alba, cota, cazula, pluvialul, dalmatica etc. A se vedea ce este fiecare.

(Din lat. viáticum, provizii de drum). Denumire dată Sfintei Împărtăşanii administrate muribunzilor, ca ajutor pentru drumul spre viaţa veşnică (cf. In 6, 54). "Celor care sunt pe punctul de a părăsi această viaţă, pe lângă Ungerea Bolnavilor, Biserica le oferă Euharistia ca viatic. Primită în acest moment al trecerii spre Tatăl, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos are o semnificaţie şi o însemnătate deosebite. Este sămânţa de viaţă veşnică şi putere de înviere (...) Sacrament al lui Cristos mort şi înviat, Euharistia este aici sacramentul trecerii de la moarte la viaţă, din lumea aceasta la Tatăl" (CBC 1524).

Viaţa creştină dedicată practicării sfaturilor evanghelice în cadrul unui institut călugăresc sau al unui institut secular. Totuşi, în Biserică există şi alte forme de consacrare lui Dumnezeu prin trăirea sfaturilor evanghelice care pot fi şi ele considerate forme de viaţă religioasă consacrată, ca de exemplu consacrarea eremiţilor, a fecioarelor şi a persoanelor care fac parte dintr-o asociaţie publică de credincioşi.

Viaţă consacrată prin profesiunea sfaturilor evanghelice, trăită într-un institut călugăresc şi dedicată în cea mai mare parte meditaţiei şi rugăciunii. Opusul ei este viaţa consacrată activă, adică dedicată în special slujirii aproapelui (în şcoli, spitale, orfelinate etc.).

Viaţa cu Dumnezeu după moarte, pe care Cristos o dăruieşte celor ce cred în el (cf. Rom 5,21; 6,23; 1Cor 15,45). Atunci cei drepţi vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna, glorificaţi cu trupul şi sufletul, şi Dumnezeu va fi totul în toţi (cf. 1Cor 15,28).

(Din lat. vicárius, locţiitor). Preot care îl ajută pe episcopul diecezan în conducerea pastorală a diecezei, având jurisdicţie fie într-o anumită parte a diecezei (vicar teritorial), fie pentru un anumit gen de probleme (de ex., şcolile catolice, apostolatul laicilor, persoanele consacrate etc., însă nu în sectorul economic, pentru care există econom diecezan) (vicar sectorial), fie pentru credincioşii unui anumit rit sau pentru un anumit grup de persoane, cum ar fi imigranţii (vicar personal). Vicarii episcopali sunt o creaţie a Conciliului al II-lea din Vatican (cf. CD 27 ), iar numirea lor într-o dieceză nu e obligatorie, aşa cum este cea a vicarului general. Vicarul episcopal este şi el "Ordinárius lóci", bineînţeles numai pentru sectorul pentru care este numit.

Preot care îl ajută în mod stabil pe episcopul diecezan în conducerea pastorală a întregii dieceze. Numirea unui vicar general este obligatorie, indiferent de mărimea diecezei. Este "Ordinárius lóci" pentru toata dieceza. Este numit în mod liber de episcopul diecezan şi tot în mod liber poate fi înlăturat din funcţie, la fel ca şi vicarul episcopal.

Preot numit de episcopul diecezan pentru a judeca în tribunalul diecezan toate cauzele care îi revin de drept episcopului diecezan, cu excepţia acelora pe care episcopul şi le rezervă sau le încredinţează unor judecători speciali. Mai este numit şi oficial.

Preot numit de episcopul diecezan pentru a colabora cu parohul în slujirea pastorală a unei parohii, îndeplinind, sub autoritatea parohului, activităţi şi iniţiative programate împreună cu el. Toţi vicarii parohiali au una şi aceeaşi denumire canonică: vicar parohial, fiind desfiinţate titulaturile din vechea legislaţie canonică.

Porţiune a poporului lui Dumnezeu, care, datorită unor circumstanţe deosebite (de ex., lipsa de cler indigen), nu a fost formată ca dieceză, şi care este păstorită de un prelat (de obicei un episcop) care poartă titlul de Vicar apostolic şi care acţionează în numele Pontifului Roman. E o Biserică pariculară specifică ţărilor de misiune.

(Cuv. lat., "Am văzut apă"). Antifon luat din Cartea profetului Ezechiel (cf. Ez 47,1-2.9) care începe cu cuvintele Vídi áquam egrediéntem (am văzut apa care izvorăşte) şi care însoţeşte ritul stropirii credincioşilor cu apa sfinţită la începutul Liturghiilor de duminică din timpul pascal.

Denumirea oficială: Fiicele Carităţii. Congregaţie călugărească de femei înfiinţată în anul 1634 de sfântul Vincenţiu de Paul. Mai sunt numite Fiicele dragostei creştine sau Surorile milostivirii. Activează mai ales în spitale şi în casele pentru bătrâni.

A doua zi a tríduum-ului pascal, când Biserica celebrează misterul morţii pe cruce a lui Isus Cristos. E o zi de meditare a jerfei sângeroase a Mântuitorului. Nu se celebrează Sfânta Liturghie, ci un serviciu religios special care începe în jurul orelor 15 şi care cuprinde: Liturgia Cuvântului, Rugăciunea credincioşilor, adorarea Sfintei Cruci şi împărtăşirea preotului şi a credincioşior cu Ostii consacrate în Joia Sfântă. Întrucât nu se celebrează Sfânta Liturghie, altarul este complet dezvelit. E zi de post şi de abstinenţă.

(Din lat. vírtus, valoare, calitate, curaj). O dispoziţie firească şi fermă de a face binele. Ea permite persoanei umane nu numai să facă fapte bune, ci şi să dea ce are mai bun din sine. Persoana virtuoasă tinde spre bine cu toate forţele ei sensibile şi spirituale. Ea urmăreşte şi alege binele prin acţiuni concrete (cf. CBC 1803).

(Din lat. cárdo, ax, pivot). Patru virtuţi umane care joacă un rol de pivot; toate celelalte se grupează în jurul lor. Ele sunt: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea. "De iubeşte cineva dreptatea, ostenelile înţelepciunii rodesc sfinte virtuţi, căci ea îl învaţă cumpătarea şi prudenţa, dreptatea şi tăria" (Inţ 8,7). Sub alt nume, aceste virtuţi sunt lăudate în numeroase pasaje din Sfânta Scriptură (cf. CBC 1805).

Virtuţi care se referă direct la Dumnezeu; care au drept origine, cauză şi scop pe Dumnezeu Unul-Întreit. Îl dispun pe creştin să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime; întemeiază, însufleţesc şi caracterizează comportamentul moral al creştinului; dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale (umane). Sunt revărsate de Dumnezeu în sufletul credincioşilor pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai săi şi să merite viaţa veşnică. Ele sunt: credinţa, speranţa şi dragostea.

Atitudini ferme, dispoziţii stabile, perfecţiuni devenite obişnuinţe ale inteligenţei şi ale voinţei, care ne orânduiesc faptele, ordonându-ne pasiunile şi conducându-ne comportamentul după raţiune şi credinţă. Ele dobândesc uşurinţă, stăpânire de sine şi o bucurie pentru a duce o viaţă bună din punct de vedere moral. Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele.

Vizita pe care fiecare episcop diecezan o face la papa şi la mormintele sfinţior apostoli Petru şi Paul (ad límina Apostolórum, la treptele bazilicilor apostolilor). Este o modalitate de a întări şi de a manifesta comuniunea ierarhică dintre episcopi şi capul Colegiului episcopal, Pontiful Roman, succesorul sfântului apostol Petru. Vizita ad límina are trei momente principale: 1. pelerinajul la mormintele apostolilor Petru si Paul, unde are loc şi o celebare liturgică, şi, facultativ, la bazilicile Sfânta Maria cea Mare şi Sfântul Ioan din Lateran; 2. întâlnirea episcopului cu papa; 3. vizita la diferitele congregaţii ale Curiei romane, pentru a prezenta probleme, a cere informaţii şi lămuriri pastorale şi pentru a răspunde la eventualele întrebări (cf. Constituţia apostolică Bónus Pástor, 31).

Practică de pietate care constă în a îngenunchia în faţa tabernacolului şi a-l adora pe Cristos prezent în chip real în Preasfântul Sacrament. Deoarece Cristos însuşi este prezent în Sacramentul altarului, el trebuie cinstit cu cult de adoraţie. "Vizita la Preasfântul Sacrament este o dovadă de recunoştinţă, un semn de iubire şi o datorie de adoraţie faţă de Cristos, Domnul nostru" (Papa Paul al VI-lea). "Biserica şi lumea au mare nevoie de cultul euharistic. Isus ne aşteaptă în acest sacrament al iubirii. Să nu cruţăm timpul pentru a merge să-l întâlnim în adoraţie, în contemplarea plină de credinţă (...) Să nu înceteze niciodată adoraţia noastră" (Ioan Paul al II-lea).

Vizitarea oficială a fiecărei parohii de către episcopul diecezan sau de către un delegat al său. Practica aceasta a fost introdusă în Biserică începând cu sec. al VI-lea şi avea ca scop controlul# activităţii pastorale şi a patrimoniului ecleziastic, precum şi corectarea eventualelor abuzuri. Conciliul Tridentin (1645-1563) i-a obligat pe episcopi să viziteze parohiile cel puţin o dată la doi ani. Actualmente episcopul este obligat să viziteze în fiecare an dieceza, cel puţin parţial, astfel încât o dată la cinci ani să o viziteze în întregime (cf. CDC, can. 396-398).

Sărbătoare liturgică celebrată la 31 mai, al cărei conţinut este luat din Evanghelia după sfântul Luca (1,39-56), adică vizita Sfintei Fecioare Maria la verişoara sa Elisabeta, după ce a avut loc Buna-Vestire.

Ordin călugăresc de femei întemeiat în anul 1610 la Annecy, în Franţa de către sfântul Francisc de Salles şi sfânta Ioana Francisca Fremiot de Chantal, pentru ajutorarea săracilor şi bolnavilor şi pentru viaţă contemplativă. Denumirea oficială este Órdo de Visitatióne Beátae Maríae Vírginis (Ordinul vizitei Sfintei Fecioare Maria la verişoara sa Elisabeta).

(Din lat. vísio, vedere, şi beáta, fericită). Vederea directă a lui Dumnezeu făgăduită celor drepţi (cf. In 17, 24). Conform revelaţiei divine, suntem chemaţi cu toţii să-l vedem pe Dumnezeu "faţă în faţă" (1Cor 13,12), "aşa cum este el" (1In 3,2). Viziunea beatifică va fi adevărata şi definitiva noastră fericire.

(Din lat. vocátio, chemare). În sens larg, chemarea făcută de Dumnezeu fiecărui om de a se mântui (cf. Mt 16,24; Fap 2,40; 1Cor 1,26). În sens strict, chemarea făcută de Dumnezeu la Sfânta Preoţie sau la viaţa consacrată.

(Din lat. vótum, făgăduinţă). Făgăduinţă deliberată şi liberă făcută lui Dumnezeu cu privire la un bun posibil şi superior (cf. CDC, can. 1191). Votul este: 1. public, dacă este acceptat de superiorul legitim în numele Bisericii (aşa cum sunt voturile făcute de călugări sau călugăriţe); 2. privat, dacă e făcut înaintea lui Dumnezeu fără intervenţia vreunui superior în numele Bisericii; 3. solemn, dacă este recunoscut ca atare de Biserică (aşa cum sunt voturile depuse de membrii Ordinelor călugăreşti); 4. simplu, în toate celelalte cazuri; 5. personal, când are ca obiect o acţiune (de ex., rugăciuni, posturi etc.); 6. real, dacă are ca obiect un lucru (de ex., pomană); 7. mixt, care are ca obiect atât o acţiune cât şi un lucru (de ex., a face un pelerinaj pentru a duce o ofertă); 8. temporar, adică făcut pentru un anumit timp; încetează la terminarea timpului fixat; 9. perpetuu, adică pentru toată viaţa; încetează prin dispensă sau prin comutare (cf. CDC, can. 1191-1194).

(Din lat. vulgáta, populară). Denumirea dată traducerii Sfintei Scripturi în limba latină (Vechiul Testament din ebraică, iar Noul Testament din greacă), făcută de sfântul Ieronim între anii 390-405. Conciliul Tridentin (1545-1563) a declarat Vulgata drept Biblie oficială, întrucât este strâns legată de tradiţia Bisericii. Ultima revizuire a traducerii în limba latină a Bibliei a avut loc în anul 1986.