Mic dicţionar creştin catolic
pr. Ioan Tămaş
achizitionare: 04.03.2003; sursa: Sapientia

(Din lat. tabernáculum, cort). Dulăpior din metal, aurit în interior, sau din lemn, căptuşit în interior cu mătase albă, de obicei în formă de biserică, în care se păstrează ciboriul care conţine Ostiile consacrate. Este aşezat în prezbiteriu sau într-o capelă laterală (în marile catedrale). Trebuie să fie vizibil, frumos împodobit, potrivit pentru rugăciune. Lângă el arde lampa veşnică; în faţa lui se îngenunchează.

[ Adoraţie euharistică; Ciboriu; Lampa veşnică; Ostie ]

[ Sacramente ]

(Din lat. taláris, lung până la călcâie). Haină lungă până la glezne, încheiată cu nasturi de sus până jos, pe care o poartă clericii. Talarul preoţilor şi diaconilor este de culoare neagră, al episcopilor de culoare roză, al cardinalilor de culoare roşie, iar al papei de culoare albă.

Virtute morală care în dificultăţi asigură fermitate şi statornicie în urmarea binelui. Ea întăreşte hotărârea de a rezista ispitelor şi de a depăşi obstacolele vieţii morale.

[ Virtuţi cardinale ]

(Din gr. thaumatúrgos). Făcător de minuni.

(Expr. lat., "pe tine, Dumnezeule"). Imn în limba latină în cinstea Sfintei Treimi. Mai este numit "Imn ambrozian" sau "Imn în cinstea Sfintei Treimi". Unii l-au atribuit sfântului Ambroziu, alţii sfântului Augustin, dar critica cea mai recentă pune la îndoială acest lucru. Alţii cred că autorul lui a fost sfântul episcop Niceta Remesianul, dar şi acest lucru e incert. Faptul că e compus în proză ritmică, neobişnuită în imnologia latină, i-a făcut pe unii să creadă că ar fi un imn de origine greacă. E un imn liturgic de laudă şi de mulţumire recitat la sfârşitul Oficiului lecturilor din cadrul Liturgiei Orelor în zilele de duminică şi de sărbătoare, şi e cântat cu ocazia altor celebrări spre a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale.

[ Imn ]

Ordin de clerici regulari care urmează regula augustiniană, întemeiat la Roma în 1524 de către Gaetano de Tiene. Denumirea oficială este Órdo Clericórum Regulárium Vúlgo Theatinórum.

[ Clerici regulari ]

(Din gr. Théos, Dumnezeu, şi diké, justificare). Acea parte a metafizicii care tratează despre cunoaşterea lui Dumnezeu numai cu ajutorul raţiunii. Mai e numită şi teologie naturală. "Dumnezeu, începutul şi sfârşitul oricărui lucru, poate fi cunoscut în mod cert cu lumina naturală a raţiunii umane, pornindu-se de la lucrurile create" (Conciliul întâi din Vatican, DS 3004).

[ Fideism ]

(Din gr. Théos, Dumnezeu, şi lógos, ştiinţă). Ştiinţa despre Dumnezeu, având la bază revelaţia. Punctul de plecare al teologiei este Dumnezeu care se revelează sau se autocomunică. Teologia se slujeşte şi de raţiune ("Fídes quaérens intelléctum", credinţa care caută să înţeleagă), apelând mai ales la istorie şi filozofie. Teologia este în mod esenţial supranaturală. Cuvântul lui Dumnezeu este fundamentul şi sufletul ei. "Teologia se sprijină pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, precum şi pe Sfânta Tradiţie, ca pe o temelie trainică şi perenă: în ea se întăreşte cu putere şi întinereşte de-a pururi, aprofundând, în lumina credinţei, tot adevărul ascuns în misterul lui Cristos...; de aceea studiul textelor sacre trebuie să fie sufletul Teologiei" (DV 24). Din punct de vedere metodologic, teologia e "pozitivă" şi "speculativă". Conciliul al II-lea din Vatican afirmă: "Predarea teologiei dogmatice să fie astfel organizată încât să fie studiate întâi temele biblice; se va arăta aportul Părinţilor Bisericii Orientale şi Occidentale la transmiterea fidelă şi la dezvoltarea fiecăruia din adevărurile revelate precum şi istoria ulterioară a dogmei - ţinând seama şi de relaţia ei cu istoria ulterioară a dogmei [aceasta e teologia pozitivă, n. n.]; apoi, pentru a lumina cât mai deplin misterele mântuirii, seminariştii vor învăţa să le aprofundeze şi să le coreleze cu ajutorul speculaţiei, sub călăuzirea sfântului Toma de Aquino [aceasta e teologia speculativă, n. n.]". Teologia biblică tratează teme din Sfânta Scriptură, cum ar fi: alianţa, justificarea, mesianismul, profeţia, mântuirea etc. Teologia dogmatică este disciplina teologică principală care, bazându-se pe Scriptură şi Tradiţie, examinează şi prezintă în mod sistematic misterele fundamentale ale credinţei creştine. Teologia morală studiază comportamentul omului în perspectiva chemării creştine la sfinţenie şi a obligaţiilor ce decurg din ea. Teologia spirituală este acea parte a teologiei care, pornind de la revelaţia divină şi de la experienţa religioasă a creştinilor, stabileşte natura vieţii spirituale, formulează principiile şi normele referitoare la dezvoltarea ei şi modalităţile prin care credincioşii ajung la desăvârşirea ei.

[ Revelaţie; Tradiţie ]

(Expr. lat., "ţară de misiune"). În sens strict, ţară în care religia creştină este minoritară şi în care responsabilii activităţilor pastorale sunt în majoritate străini. În sens larg, ţară în care diecezele se află încă sub jurisdicţia Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor (fosta "De Propagánda Fíde"). Aşa sunt, de exemplu, ţările africane şi cele din America Latină şi, în Europa, Bosnia-Herţegovina.

[ Curia romană; Evanghelizare; Misiuni ]

(Din lat. tértii órdo, ordinul al treilea). Asociaţii de credincioşi afiliate unor institute călugăreşti. Membrii lor trăiesc în lume, se dedică apostolatului, participă la spiritul institutului afiliat şi tind la desăvârşirea creştină sub conducerea institutului. Un exemplu: terţiarii franciscani. Actualmente, orice institut călugăresc poate avea terţiari, fără a mai fi nevoie de vreun privilegiu din partea Scaunului Apostolic.

[ Asociaţie de credincioşi; Institut călugăresc ]

(Din lat. depósitum fídei). Tot ceea ce Dumnezeu a revelat definitiv prin Isus Cristos pentru mântuirea noastră, considerat ca un tezaur încredinţat Bisericii pentru ca să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice şi să-l vestească tuturor oamenilor până la sfârşitul veacurilor (cf. 1Tim 6,20; 2Tim 1, 12.14; DV 10). Tezaurul sfânt al credinţei cuprins în Sfânta Tradiţie şi în Sfânta Scriptură a fost încredinţat de apostoli întregii Biserici. "Aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu Păstorii săi, stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni, astfel încât, în păstrarea, trăirea şi mărturisirea credinţei transmise, se creează o deosebită unitate între episcopi şi credincioşi" (DV 10).

[ Revelaţie ]

(Din lat. tiára). Acoperământ pentru cap, format din trei coroane suprapuse, cu care erau încoronaţi papii şi pe care îl purtau la diferite ocazii solemne neliturgice. Începând din secolul al XI-lea, acoperământul liturgic este mitra. Tiara era simbolul puterii vremelnice a papilor. Prima coroană apare în timpul lui Inocenţiu al III-lea (sfârşitul sec. al XII-lea); a doua în timpul lui Bonifaciu al VIII-lea (sfârşitul sec. al XIII-lea), iar a treia în timpul papilor de la Avignon (sec. al XIV-lea). Începând cu Papa Paul al VI-lea (+1978), papii au renunţat la tiară. Ioan Paul I şi Ioan Paul al II-lea au renunţat şi la orice fel de încoronare la începutul pontificatului lor.

[ Mitră ]

Timpul de cincizeci de zile de la duminica Învierii şi până la duminica Rusaliilor. Aceste zile se sărbătoresc în veselie şi bucurie ca o singură zi de sărbătoare, "Duminica Mare". Acestea sunt zilele în care se cântă cu precădere Aleluia.

[ Aleluia ]

Solemnitate celebrată anual la 1 noiembrie şi închinată tuturor sfinţilor. La început a fost o sărbătoare închinată tuturor martirilor, iar mai târziu tuturor sfinţilor, martiri şi nemartiri. În anul 835 devine sărbătoare obligatorie în toată Biserica. În această zi sunt comemoraţi toţi creştinii care au ajuns în fericirea veşnică (paradis), indiferent dacă sunt sau nu canonizaţi. În această zi, Biserica se celebrează pe sine însăşi; îşi sărbătoreşte demnitatea de mamă a sfinţilor; îşi cântă propria frumuseţe de mireasă nepătată a Cuvântului, model, izvor şi autor al sfinţeniei, îşi exprimă bucuria pentru faptul că este adunarea fiilor lui Dumnezeu, a fraţilor lui Isus Cristos şi a oaspeţilor Duhului Sfânt.

[ Sfinţenie; Sfinţi ]

(Din lat. tradítio, transmitere a învăţăturii). Din punct de vedere al conţinutului (tradiţia obiectivă) şi în sens larg, tradiţia este tot ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea oamenilor şi ceea ce este transmis posterităţii fie oral, fie scris (cf. 2Tes 2,15), iar în sens strict, fac obiectul tradiţiei adevărurile revelate care nu sunt conţinute în Sfânta Scriptură, dar care au fost încredinţate de Dumnezeu Bisericii sale şi transmise în mod negreşelnic de Păstorii ei legitimi. Ceea ce Cristos a încredinţat apostolilor (vestea cea bună a mânturii), aceştia au transmis, atât prin propovăduirea lor, cât şi în scris, sub inspiraţia Duhului Sfânt, tuturor generaţiilor, până la a doua venire, în slavă, a lui Cristos. Sfânta Tradiţie vine de la apostoli şi transmite ceea ce ei au primit din învăţătura şi exemplul lui Isus Cristos şi au învăţat prin Duhul Sfânt. Într-adevăr, prima generaţie de creştini nu avea încă un Nou Testament scris, şi însuşi Noul Testament atestă procesul Tradiţiei vii. În schimb, tradiţiile bisericeşti (teologice, disciplinare, liturgice sau de pietate) au apărut în decursul timpului în diferitele Biserici locale. În lumina Tradiţiei apostolice, aceste "tradiţii" pot fi păstrate, modificate sau părăsite sub călăuzirea magisteriului Bisericii (cf. CBC 74-99).

[ Revelaţie; Tezaurul credinţei ]

(Din lat. transcendéntia, derivat din transcéndere, a trece peste). Calitatea de a fi transcendent: care se ridică dincolo de nivelul unui domeniu definit. O realitate transcendentă este aceea care depăşeşte puterea noastră de cunoaştere. Când vorbim de transcendenţa lui Dumnezeu, evocăm faptul că el este fiinţa superioară prin excelenţă, că transcende orice făptură, lumea şi istoria. "Dumnezeu este infinit mai mare decât toate lucrările sale (cf. Sir 43,28): "Mai înaltă decât cerurile este slava lui" (Ps 8,2), "măreţia lui nu are măsură" (Ps 145,3). Însă el, fiind Creatorul, suveran şi liber, cauza primă a toate câte sunt, este prezent în străfundul fiinţei făpturilor sale: "În el trăim, ne mişcăm şi suntem" (Fap 17,28)" (cf. CBC 40; 300; 370).

[ Dumnezeu ]

(Din lat. trans, dincolo, şi saéptum, împrejmuire). Naos transversal din faţa prezbiteriului, care taie în unghi drept naosul principal al unei biserici, alcătuind cu aceasta un plan în formă de cruce.

[ Naos; Prezbiteriu ]

(Din lat. transsubstantiátio, schimbare de substanţă). Preschimbarea, care are loc la Prefacere, a substanţei pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos, în timp ce rămân speciile pâinii şi vinului. Aşadar, în Euharistie, rămân aparenţele pâinii şi vinului, dar nu substanţa lor, şi avem substanţa Trupului şi Sângelui lui Cristos, dar nu aparenţele lor. Sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului, Cristos însuşi, viu şi glorios, este prezent în mod adevărat, real şi substanţial, cu Trupul şi Sângele său, cu sufletul şi dumnezeirea sa (cf. DS 1640-1642).

[ Euharistie; Prefacere; Specii euharistice ]

Cuvânt derivat din fr. trappe, adică mănăstire de călugări trapişti, care la rândul lui provine de la numele localităţii franceze Soligny-la-Trappe (Normandia).

[ Trapişti ]

Denumire dată monahilor care aparţin Ordinului Cistercienilor Reformaţi (Órdo Cisterciénsium Reformatórum), o ramură mai ascetică a cistercienilor. Acest ordin a fost întemeiat de abatele Armand-Jean Le Bouthillier de Rancé. Trapiştii unesc viaţa contemplativă (păstrează în mod strict tăcerea) şi studiul teologic cu munca fizică.

[ Cistercieni; Trapă; Viaţă contemplativă ]

(Din lat. Trínitas). Misterul unui singur Dumnezeu (cf. Dt 6,4; Is 45,5) revelat în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. "Credinţa catolică aceasta este: să cinstim un singur Dumnezeu în treime şi treimea în unitate, fără a confunda persoanele, fără a diviza substanţa: căci alta este persoana Tatălui, alta cea a Fiului, alta cea a Duhului Sfânt; însă una este divinitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, egală slava lor, la fel de veşnică măreţia lor" (Simbolul Quicúmque, numit al sfântului Atanasie, cf. CBC 266). "Prin harul Botezului în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, noi suntem chemaţi să fim părtaşi de viaţa Preafericitei Treimi, aici, pe pământ, în întunericul credinţei, şi dincolo de moarte, în lumina veşnică" (CBC 265).

(Din lat. tribúnal). Tribunalele în care episcopii (pentru Bisericile particulare) şi papa (pentru Biserica Universală) îşi exercită puterea judiciară care are ca scop apărarea drepturilor individuale şi comunitare ale credincioşilor. Tribunalele ordinare sunt reglementate de dreptul universal al Bisericii şi pot fi teritoriale, personale şi apostolice. Sunt tribunale teritoriale: tribunalul diecezan şi tribunalul interdiecezan. Tribunalul diecezan este tribunalul în care judecător este episcopul diecezan, dar în general acesta îşi exercită puterea judiciară printr-un vicar judiciar şi prin judecătorii diecezani; e de primul grad sau prima instanţă pentru toate cauzele prevăzute în mod expres de către drept. Tribunalul interdiecezan este tribunalul creat de mai mulţi episcopi diecezani pentru diecezele lor, cu aprobarea Scaunului Apostolic. Instanţa a doua pentru tribunalul diecezan este tribunalul mitropolitan, iar pentru acesta este tribunalul diecezan determinat de Scaunul Apostolic. Tribunalele personale sunt tribunalele prevăzute pentru călugări, pentru prelaturile personale şi pentru ordinariatele militare. Tribunalele apostolice sunt: Róta Romána şi Tribunalul suprem al Signaturii Apostolice. În Biserică există şi următoarele tribunale speciale, în sensul că sunt reglementate de norme speciale şi dezbat probleme speciale. Ele sunt: Congregaţia pentru Doctrina Credinţei când judecă în cauzele privind desfacerea căsătoriei prin privilegiul paulin; Congregaţia pentru Cultul Divin şi Reglementarea Sacramentelor, în cazul dispenselor "súper ráto"; Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, pentru beatificări şi canonizări, şi Penitenţiaria Apostolică, pentru probleme privind forul intern.

[ Rota Romana; Signatura Apostolica ]

(Cuv. lat., "interval de timp de trei zile"). Sunt trei zile consecutive în care au loc rugăciuni sau celebrări speciale. Cel mai important este tríduum-ul pascal.

[ Novenă; Octavă; Triduum pascal ]

Celebrările liturgice care încep cu Liturghia din seara zilei de Joia Sfântă şi se termină cu Liturghia din noaptea Învierii Domnului. În Vinerea Sfântă, după citirea Patimii Domnului după Evanghelistul Ioan, au loc rugăciuni speciale pentru lumea întreagă; urmează apoi adorarea Crucii şi aşa-zisa Míssa Praesanctificatórum (o celebrare specială când nu are loc consacrarea, ci credincioşii se împărtăşesc cu Ostii deja consacrate în Joia Sfântă). În Sâmbăta Sfântă, nu există nici o celebrare liturgică în cursul zilei: în această zi Biserica priveghează şi jeleşte lângă mormântul în care se odihneşte trupul lui Cristos. Celebrarea începe după ce se lasă noaptea: este vegherea cea mai lungă ("mama tuturor vegherilor", sfântul Augustin). În cadrul acestei celebrări se binecuvântează focul, se aprinde lumânarea pascală (simbolul lui Cristos Înviat), se cântă imnul Exúltet, are loc liturgia baptismală şi, în sfârşit, Sfânta Liturghie.

[ Exultet; Joia Sfântă; Sâmbăta Sfântă; Veghere; Vinerea Sfântă ]

(Din lat. trinátio, derivat din trini, de trei ori). Celebrarea de către acelaşi preot a trei Sfinte Liturghii într-o singură zi. Condiţii canonice: 1. existenţa unor reale necesităţi pastorale; 2. lipsa de preoţi; 3. celebrarea numai în zilele de duminică şi sărbătoare de poruncă; 4. permisiunea Ordinariului locului. Pentru concesiuni mai ample (de ex., patru Sfinte Liturghii), Ordinariul trebuie să aibă permisiunea Sfântului Scaun.

[ Binare ]

(În lat. cáthedra episcopális). Tronul rezervat episcopului care prezidează o celebrare liturgică. De obicei este aşezat în mijlocul prezbiteriului, lângă peretele din stânga, al bisericii catedrale. Este semnul cel mai vechi al oficiului de episcop, mai înainte să fi existat (în Occident) emblemele episcopale cum sunt mitra şi inelul. În vechime, tronul episcopal era aşezat în spatele altarului, având la stânga şi la dreapta scaune mai joase pentru preoţii concelebranţi (tot astfel este aşezat şi astăzi în catedralele noi). De acolo, episcopul predica şi prezida celebrarea euharistică.

[ Catedrală ]

Trupul omenesc al lui Isus Cristos. Trupul înviat al lui Cristos prezent în chip real în Sfânta Euharistie. Biserica - trup mistic sau tainic al lui Cristos - formată din toţi cei care sunt încorporaţi în Cristos prin Botez şi Duhul Sfânt. "Trupul Domnului" mai este şi denumirea unei solemnităţi în cinstea Sfintei Euharistii: "Solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos" (denumirea oficială). E o sărbătoare specifică Bisericii Catolice Latine, care se celebrează joia sau duminica după solemnitatea Sfintei Treimi. A fost introdusă în Biserica întreagă de Papa Urban al IV-lea în anul 1264. În această zi are loc procesiunea solemnă cu Preasfântul Sacrament. Denumirea populară este "Joia Verde".

[ Euharistie; Procesiune euharistică; Sacrament (Preasfântul) ]