www.ProFamilia.ro

(Din lat. peccátum). Încălcarea conştientă şi voită a unei porunci a lui Dumnezeu sau a Bisericii. Păcatul este o greşeală împotriva raţiunii, a adevărului, a conştiinţei drepte; o încălcare a iubirii adevărate, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui. El răneşte natura omului şi loveşte în solidaritatea umană (CBC 1849). Sfântul Augustin l-a numit "un cuvânt, o faptă sau dorinţă contrare legii veşnice"; de asemenea, "avérsio a Déo et convérsio ad creatúras" (separarea de Dumnezeu şi întoarcerea spre creaturi), precum şi "iubirea de sine până la dispreţul faţă de Dumnezeu".

Este încălcarea unei porunci a lui Dumnezeu sau a Bisericii în lucru grav, cu ştiinţă şi voinţă deplină. Deci, pentru ca un păcat să fie de moarte sunt cerute simultan trei condiţii: materie gravă, conştiinţă deplină şi consimţământ total (cf. DS 1537; 1544; 1680-1682). Comportă pierderea harului sfinţitor, moartea sufletească şi pericolul osândirii veşnice.

Păcatul săvârşit de către protopărinţii noştri Adam şi Eva, ale cărui consecinţe le moşteneşte fiecare om (cf. Gen 2,16-17; 3, 1-24; Ps 51,7; Rom 5,12-21). "Constituit de Dumnezeu într-o stare de sfinţenie, omul, sedus de Cel Viclean, de la începutul istoriei a abuzat de libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi dorind să-şi atingă scopul în afara lui Dumnezeu " (GS 13). Prin păcatul lor, primii oameni au pierdut sfinţenia şi dreptatea originară pe care le primiseră de la Dumnezeu nu numai pentru sine, ci pentru toţi oamenii. Ei au transmis urmaşilor lor firea omenesacă rănită de primul păcat, deci lipsită de sfinţenia şi dreptatea originară. Această lipsă se numeşte "păcat originar sau strămoşesc". Ca urmare a păcatului originar, natura umană are puterile slăbite, e supusă ignoranţei, suferinţei şi morţii şi e înclinată spre păcat (înclinaţie care se numeşte concupiscenţă). Păcatul strămoşesc moştenit de noi este numit "păcat" în mod analogic: este un păcat "contractat", nu "săvârşit"; o stare, nu un act (CBC 404; 416-418).

Sunt păcatele care se împotrivesc într-un chip deosebit harului lui Dumnezeu şi, de aceea, îngreunează convertirea. Ele sunt: nesocotirea bunătăţii lui Dumnezeu cu gândul că el nu ne va pedepsi; deznădăjduirea în mila lui Dumnezeu; împotrivirea faţă de adevărul cunoscut; pizmuirea aproapelui pentru harurile pe care le-a primit; împietrirea inimii în faţa dojenilor mântuitoare; încăpăţânarea în nepocăinţă.

Tradiţia catehetică aminteşte că există şi aşa-zise "păcate strigătoare la cer", adică păcate care, datorită gravităţii lor, cer răzbunare de la Dumnezeu. Strigă către cer: sângele dreptului Abel (Gen 4,10); păcatul sodomiţilor (Gen 18,20; 19,13); glasul poporului asuprit în Egipt (Ex 3,7-10); plângerea străinului, a văduvei şi a orfanului (Ex 22,20-22); nedreptatea faţă de salariat (Dt 24,14-15; Iac 5,4). Deci, păcatele strigătoare la cer sunt: omorul cu premeditare, sodomia, asuprirea săracilor, a văduvelor şi a orfanilor, reţinerea plăţilor datorate altora.

Creştin catolic care se află în mod obiectiv şi public în stare de păcat grav. De exemplu, cel care nu mai crede în Dumnezeu, cel care se desparte de Biserică, cel care trăieşte în concubinaj etc. Conform legilor Bisericii, păcătosul public nu are dreptul la înmormântarea ecleziastică dacă înainte de a muri nu a dat nici un semn de pocăinţă (cf. CDC, can. 1184).

(Din lat. pállium, mantie lungă). Colan din lână albă, brodat cu şase cruci negre, pe care îl poartă la Sfânta Liturghie, peste planetă, papa, mitropoliţii şi patriarhul latin de Ierusalim. Mitropolitul este obligat să ceară paliul de la pontiful roman în termen de trei luni de la consacrarea episcopală sau, dacă a fost deja consacrat, de la luarea în primire a scaunului mitropolitan. Paliul este semn al puterii pe care mitropolitul, în comuniune cu Biserica Romei, o are în provincia sa.

(Din gr. pápas, lat. pápa, părinte). În primele veacuri creştine, această denumire era acordată tuturor preoţilor şi episcopilor. Pe la sfârşitul sec. al IV-lea, devine titlul specific al episcopului Romei, iar în sec. al VIII-lea titlul exclusiv. Din orânduire divină, papa, episcopul Romei, este succesorul sfântului apostol Petru, capul Colegiului episcopal, vicarul lui Cristos pentru Biserica universală, păstorul Bisericii universale, "principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii, atât a episcopilor cât şi a mulţimii credincioşilor" (LG 23). În Annuário Pontifício, papa are şi aceste titluri: Patriarhul Occidentului, Primatul Italiei, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Provinciei ecleziastice romane, Şeful Statului Cetăţii Vaticanului.

(Din gr. paraklétos, mângâietor, avocat). "Când vesteşte şi promite venirea Duhului Sfânt, Isus îl numeşte Paraclet, literalmente: Cel care este chemat alături, advocátus (In 14,16.26; 15,26; 16,7). Paraclet este tradus de obicei prin Mângâietorul, cel dintâi mângâietor fiind Isus (cf. 1In 2,1)" (CBC 692).

(Din gr. paradéisos, parc, grădină; în lat. paradísus). Este starea de fericire a celor aleşi, împărăţia cerurilor făgăduită de Cristos ("astăzi vei fi cu mine în paradis", Lc 23,43). "Noi credem că mulţimea sufletelor care sunt adunate în jurul lui Isus şi al Mariei în paradis formează Biserica din cer, unde, în fericirea veşnică, îl văd pe Dumnezeu aşa cum este şi unde sunt şi ele, în diferite grade, asociate cu sfinţii îngeri la guvernarea divină exercitată de Cristos în glorie, mijlocind pentru noi şi ajutând slăbiciunea noastră prin grija lor frăţească" (SPF 29).

Grădina în care Dumnezeu i-a stabilit pe primii oameni, Adam şi Eva, ca să se bucure de pomul vieţii, dar din care i-a alungat din cauza neascultării lor (cf. Gen 2; 3). Interpretând în mod autentic simbolismul limbajului biblic în lumina Noului Testament şi a Tradiţiei, Biserica învaţă că primii noştri părinţi, Adam şi Eva, au fost constituiţi într-o stare de sfinţenie şi dreptate originară (cf. DS 1511). Acest har al sfinţeniei originare însemna o participare la viaţa divină. Strălucirea acestui har potenţa toate dimensiunile vieţii omului. Atâta timp cât ar fi rămas în intimitatea divină, omul nici nu ar fi murit, nici nu ar fi suferit. Armonia interioară a persoanei umane, armonia dintre bărbat şi femeie, în sfârşit armonia dintre cel dintâi cuplu şi întreaga creaţie constituia starea numită "dreptate originară" (CBC 375-376).

Denumire dată practicilor de pietate care provin din pietatea populară cum sunt: rozariul, litaniile, Calea Sfintei Cruci, vinerea întâi din lună în cinstea Inimii lui Isus, sâmbăta întâi în cinstea Inimii Mariei, pelerinajele, procesiunile etc. Mai este numită şi extraliturgie. Biserica recomandă practicile de pietate, dar cere ca ele să se armonizeze cu celebrările liturgice, mai ales să nu se suprapună cu ele (cum ar fi recitarea rozariului în timpul Sfintei Liturghii, sau devoţiunea la sfântul Anton în timp ce este expus Sfântul Sacrament).

(Din lat. párochus, derivat din gr. párochos, administrator). Păstorul propriu al unei parohii, care exercită activitatea pastorală sub autoritatea episcopului diecezan, împreună cu care este chemat să participe la slujirea lui Cristos, ca să îndeplinească în slujba acelei comunităţi funcţia de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce, chiar cu colaborarea altor preoţi sau diaconi, şi cu aportul credincioşilor laici (CDC, can. 519; cf. CD 30).

(Din lat. paroécia, derivat din gr. paroikía, vecinătate). O comunitate precisă de credincioşi, constituită în mod stabil în cadrul unei dieceze, a cărei îngrijire pastorală, sub autoritatea episcopului diecezan, este încredinţată unui paroh în calitate de păstor propriu al ei (CDC, can. 515). Ca regulă generală, parohia trebuie să fie teritorială, adică trebuie să cuprindă pe toţi credincioşii unui anumit teritoriu bine delimitat (CDC, can. 518). Totuşi, "teritorialitatea" nu constituie elementul esenţial, deoarece parohia este în primul rând o comunitate de credincioşi. Există şi parohii personale, adică parohii constituite pe bază de rit, naţionalitate, sau pe baza altor criterii precise, care nu sunt circumscrise teritorial (de ex., parohii pentru o anumită etnie, pentru un anumit rit, pentru imigranţi, pentru studenţi etc.).

(Din gr. parousía, prezenţă, venire). În lumea greco-romană însemna vizita oficială şi solemnă pe care un principe o făcea într-o localitate. În creştinism, înseamnă venirea glorioasă a lui Cristos la sfârşitul lumii (cf. Mt 13,39; 16,27-28; 24,3; 1Cor 15,23).

Congregaţie călugărească întemeiată în anul 1737 de sfântul Paul al Crucii. Denumirea oficială este: "Clericii desculţi ai Sfintei Cruci şi ai Pătimirii Domnului nostru Isus Cristos" (Congregátio passiónis). Membrii acestei congregaţii cinstesc în mod special Pătimirea Domnului.

(Din lat. pássio, derivat din páti, a suferi, a suporta). Termenul de "pasiuni" desemnează afectele sau sentimentele. Prin emoţiile sale, omul presimte binele şi bănuieşte răul. Principalele pasiuni sunt iubirea şi ura, dorinţa şi frica, bucuria, tristeţea şi mânia. În pasiuni, ca mişcări ale sensibilităţii, nu există nici bine, nici rău moral. Dar după cum depind sau nu de raţiune şi voinţă, există în ele bine sau rău moral. Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi, sau pervertite în vicii (CBC 1771-1774).

(Din lat. pastorális, derivat din pástor, păstor). Activitate pastorală: slujirea episcopilor şi a preoţilor, păstori în slujba poporului lui Dumnezeu. Putere pastorală: puterea de conducere sau de jurisdicţie în Biserică. Teologie pastorală: disciplină teologică în care se studiază trecerea de la studiul Bibliei şi al teologiei sistematice la predică şi cateheză; practica vieţii liturgice şi sacramentale şi îngrijirea sufletească a credincioşilor în funcţie de vârstă şi de stări de viaţă.

Toate suferinţele îndurate de Cristos Isus pentru mântuirea noastră, începând de la agonia din grădina Măslinilor şi până la moartea pe Cruce. Toate cele patru evanghelii conţin o descriere detaliată a Patimilor Domnului (Mt 26-27; Mc 14-15; Lc 22-23; In 18-19). În Duminica Floriilor se citeşte sau se cântă patimile Domnului din una din Evangheliile sinoptice (Matei anul A, Marcu anul B, Luca anul C), iar în Vinerea Sfântă din Evanghelia după Ioan.

(Din gr. patriárcha, primul dintre strămoşi, şeful unei familii). În Biserica Latină, titlul de patriarh este un titlu onorific şi deci nu comportă nici un fel de jurisdicţie, afară de cazul când se constată că unii patriarhi au o oarecare putere în virtutea unui privilegiu apostolic sau a unei cutume aprobate (CDC, can. 438). Există trei patriarhi onorifici: patriarhul de Ierusalim, patriarhul de Lisabona şi patriarhul de Veneţia. Papa are şi titlul de patriarh al Occidentului, dar care comportă jurisdicţie.

(Din lat. patrónus, protector). Sfântul sub ocrotirea căruia este încredinţată o persoană fizică (de ex., un om care se botează) sau una juridică (de ex., o dieceză, o parohie, un seminar etc.). Patronul unei biserici este sfântul în cinstea căruia este consacrată biserica şi sub ocrotirea căruia este încredinţată comunitatea de credincioşi. Catehismul Roman (1566) stabileşte ca pentru cei care se botează să se aleagă nume de sfinţi, pentru ca aceştia să le fie modele de viaţă creştină şi apărători cereşti.

Denumire dată membrilor Societăţii Sfântului Paul (Pía Socíetas Sáncti Páuli) care a fost întemeiată în 1914 de preotul Giacomo Alberione (italian) şi aprobată definitiv de Papa Pius al XII-lea. Ei se dedică apostolatului mijloacelor de comunicare socială ("mass-media"). Au editura "Edizione Paoline", săptămânalul "Famiglia Cristiana" şi revista lunară "Jesus".

(Din lat. páscha, derivat din ebr. Pésah, trecere). Cea mai veche şi mai importantă sărbătoare din anul liturgic, când Biserica celebrează învierea din morţi a Domnului nostru Isus Cristos. În calendarul romano-catolic data celebrării Paştelui variază între 31 martie şi 25 aprilie.

(Din lat. poéna ecclesiástica). Privarea de un bun, impusă în mod legitim de autoritatea bisericească, pentru corectarea credinciosului care a săvârşit un delict şi pentru pedepsirea delictului. Bunul poate fi spiritual (de ex., dreptul de a primi sacramentele) sau material (de ex., însuşirea salariului, a pensiei, în cazul clericilor). Pedepsele medicinale sau cenzurile urmăresc în primul rând îndreptarea delicventului; cele expiatoare urmăresc pedepsirea delictului. Biserica ţine cu sfinţenie la principiul "núlla poéna síne lége" (nici o pedeapsă în fara legii).

(Din lat. expiatóriae, derivat din expiáre, a ispăşi). Pedepsele bisericeşti care au ca scop principal pedepsirea delictului, repararea ordinii şi disciplinei ecleziale, iar ca scop secundar îndreptarea delincventului. Exemple: interzicerea sau ordinul de a locui într-un anumit loc sau teritoriu; privarea de o putere, de un oficiu, de un drept, de un titlu, de un semn distinctiv; transferarea penală într-un alt oficiu; destituirea din starea clericală (CDC, can. 1336).

(Din lat. peregrinátio, călătorie în ţară străină). E o practică religioasă care constă în călătoria unei persoane, a unui grup de persoane sau chiar a unei întregi comunităţi creştine la un loc sacru situat la o anumită distanţă, din motive de evlavie sau de pocăinţă pentru păcate. Îndeosebi după libertatea religioasă a Bisericii, recunoscută de Constantin cel Mare (313), credincioşii creştini au început să meargă la locurile sfinte (Ierusalim) şi la mormintele sfinţilor apostoli Petru şi Paul (Roma). Unii pelerini au rămas celebri în istoria Bisericii, ca de exemplu Eteria, credincioasă spaniolă care a făcut un pelerinaj la locurile sfinte şi în Răsăritul creştin pe la anul 400.

(Din lat. poénitens, derivat din paenitéri, a se pocăi). Cel care se căieşte de păcatele săvârşite şi se spovedeşte duhovnicului. Fiecare credincios, după ce a ajuns la vârsta priceperii, are obligaţia de a-şi mărturisi păcatele cel puţin o dată pe an (CDC, can. 989). Cel care face pocăinţă, adică cel care îşi orientează întreaga viaţă spre Dumnezeu, având o durere profundă şi o repulsie totală faţă de păcatele săvârşite şi hotărârea fermă de a nu mai păcătui în viitor.

(Expr. lat., "a iubirii desăvârşite"). Decret al Conciliului al II-lea din Vatican, promulgat la 28 octombrie 1965, privind reînnoirea vieţii călugăreşti. Are următorul conţinut: principii generale de reînnoire; criterii practice de reînnoire; elemente comune tuturor formelor de viaţă călugărească; primatul vieţii spirituale; viaţa apostolică, viaţa contemplativă, viaţa monahală şi conventuală; institute seculare; sfaturile evanghelice; clauzura maicilor, haina călugărească; formarea membrilor; promovarea vocaţiilor.

(Cuv. ital., "milă, compătimire"). Pictură sau sculptură care o reprezintă pe Preasfânta Fecioară Maria îndurerată ţinând pe genunchi trupul mort al Fiului ei coborât de pe Cruce. Cea mai celebră Pietà este aceea a lui Michelangelo situată în bazilica "Sfântul Petru" din Vatican.

(Din lat. planéta, manta de ploaie, folosită de pelerini). Veşmânt liturgic pe care preotul îl îmbracă peste albă şi stolă la celebrarea Sfintei Liturghii. Deschisă la ambele laturi şi la piept, este lungă până la genunchi. Mai este numită "planetă romană". Actualmente este din ce în ce mai mult înlocuită cu cazula, care e mai veche şi mai solemnă.

(Din lat. pluviále, pelerină de ploaie). Veşmânt liturgic, în formă de pelerină, lungă până la glezne, folosit de episcopi şi preoţi la binecuvântările euharistice, la procesiuni, la celebrarea Căsătoriei în afara Liturghiei, la înmormântări etc. Episcopul foloseşte pluvialul şi la celebrarea sacramentului Confirmaţiunii.

(Din slav. pokajanije, penitenţă). 1. Unul din cele şapte sacramente sau taine, instituit de Isus Cristos pentru ca creştinul să dobândească de la Dumnezeu iertare pentru păcatele săvârşite după Botez (cf. DS 1667-1693). Condiţiile pentru primirea fructuoasă a acestui sacrament sunt: căinţa adevărată pentru păcatele săvârşite; mărturisirea tuturor păcatelor de moarte; hotărârea sinceră de a nu mai păcătui; îndeplinirea pocăinţei (canonul) date de duhovnic, care constă în rugăciune, post, pomană şi orice altă faptă bună. 2. Virtutea pocăinţei este dorinţa reală de a părăsi păcatul şi de a se întoarce din nou la Dumnezeu.

Titlul oficial: Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi ("Commemorátio ómnium fidélium defunctórum"). Sărbătoare care se celebrează anual în ziua de 2 noiembrie. Se celebrează Liturghii, se fac rugăciuni şi alte practici de pietate pentru sufletele celor răposaţi şi se binecuvântează mormintele. Papa Benedict al XV-lea (1914-1922) a acordat fiecărui preot facultatea de a celebra trei Sfinte Liturghii în această zi: una după propria intenţie, una pentru toţi credincioşii răposaţi şi una la intenţia papei.

(Din lat. pontificális, derivat din póntifex, preot, arhiereu). Calificativ dat oricărei celebrări prezidate personal de către episcop: Liturghie pontificală, vespere pontificale etc. Însemne pontificale sau arhiereşti: obiecte liturgice folosite de drept de către episcop sau - printr-o concesiune specială - de unii abaţi şi anumiţi prelaţi inferiori (inel, cârjă arhierească, cruce pectorală, mitră).

În Vechiul Testament, `am Iahve înseamnă "poporul lui Dumnezeu", iar termenul goyim, popoarele păgâne. LXX traduce termenul `am cu laòs, poporul lui Dumnezeu, iar termenul goyim cu éthos, popor păgân. În Noul Testament, noţiunea de "popor al lui Dumnezeu" este aplicată Bisericii. Principalul text este cel din 1Pt 2,9-10. Conciliul al II-lea din Vatican a dedicat acestei noţiuni capitolul al II-lea din constituţia Lúmen géntium.

Porunci date de autoritatea supremă a Bisericii pentru toţi credincioşii catolici. Potrivit actualului Cod de drept canonic, ele sunt: 1. obligaţia de a participa la Sfânta Liturghie în zilele de duminică şi sărbătoare de poruncă (can. 1246); 2. obligaţia de a mărturisi păcatele cel puţin o dată pe an şi de a primi Sfânta Împărtăşanie în timpul pascal(can. 920 şi 989); 3. obligaţia de a observa abstinenţa şi postul în zilele fixate de Biserică (can. 1251); 4. obligaţia de a contribui material la nevoile Bisericii şi la ajutorarea săracilor (can. 222).

(Din lat. portiúncula, mic domeniu). Denumire dată primei capele folosite de sfântul Francisc de Assisi (1181-1226). În anul 1221, Papa Onoriu al III-lea a acordat, la cererea sfântului Franscisc, o indulgenţă plenară tuturor credincioşilor care vizitează această capelă în ziua de 2 august. Acest privilegiu se menţine şi astăzi, iar între timp a fost extins, pentru 2 august, la toate bisericile franciscane şi la unele biserici parohiale. Capela se păstrează şi astăzi şi este încadrată în bazilica "Sfânta Maria degli Angeli".

(Din slav. postu). Abţinerea de la mâncare şi băuturi alcoolice din motive religioase, în semn de pocăinţă (cf. Gal 1,14; Gen 3,7) sau ca pregătire pentru o misiune specială (cf. Mt 4,12; Fap 13,2-3), însoţită deseori de rugăciune (cf. Fap 14,23). "Prin postul trupesc ne înfrânezi, Doamne, pornirile rele, ne înalţi mintea, ne dăruieşti tărie şi răsplată" (Prefaţa a IV-a pentru Postul Mare). Conform actualului Cod de drept canonic, zilele obligatorii de post, pentru catolicii de rit latin între 18 şi 60 de ani, sunt: Miercurea Cenuşii şi Vinerea Sfântă.

Timpul de pregătire la sărbătoarea Învierii Domnului. Începe în ziua de Miercurea Cenuşii şi durează până la Liturghia Cinei Domnului exclusiv, din Joia Sfântă. Liturghia acestui timp îi pregăteşte pentru celebrarea misterului pascal atât pe catecumeni, prin diferitele grade ale iniţierii creştine, cât şi pe credincioşi, care îşi aduc aminte de Botezul primit şi fac pocăinţă (cf. SC 109). Postul Mare mai este numit Cvadragesimă sau Păresimi.

(Din lat. postuláre, a cere). Persoana (cleric, călugăr, laic) care, înzestrată cu mandat special, aprobat de autoritatea ecleziastică competentă, reprezintă pe cel care promovează o cauză de beatificare sau de canonizare (de ex., pe un credincios, o dieceză, un institut călugăresc etc.), tratează cauza în faţa tribunalului competent, apără personal sau prin intermediul altora interesele cauzei şi colaborează cu autoritatea ecleziastică la aflarea adevărului.

Acţiuni extraliturgice care provin din pietatea populară. Ele sunt: Rozariul, Ángelus, Litaniile Sfintei Fecioare Maria şi ale altor sfinţi, vinerea întâi din lună în cinstea Inimii lui Isus, sâmbăta întâi în cinstea Inimii Neprihănite a Mariei, devoţiunea legată de luna mai sau octombrie, Calea Sfintei Cruci, pelerinajele, procesiunile, purtarea scapularului, a medaliilor, precum şi alte practici devoţionale în cinstea Sfintei Fecioare Maria şi a sfinţilor. "Practicile de pietate ale poporului creştin, atâta vreme cât sunt conforme cu legile şi normele Bisericii, sunt călduros recomandate (...). Este necesar ca astfel de practici, ţinând seama de timpurile liturgice, să fie orânduite în aşa fel încât să se armonizeze cu liturgia sacră, să se inspire într-un fel din ea şi dată fiind natura superioară a liturgiei, să călăuzească poporul creştin către ea" (Pius al XII-lea, Enciclica Mediátor Déi).

(Din lat. praecónium pascále, vestirea solemnă a învierii Domnului). Cântare de laudă din cadrul părţii întâi a celebrării liturgice din noaptea Învierii Domnului, parte intitulată "Începutul solemn al Vegherii sau ritul luminii". La terminarea procesiunii cu lumânarea pascală, se aşază lumânarea în sfeşnicul pregătit în mijlocul prezbiteriului, se incenzează şi se cântă de către preot sau diacon vestirea solemnă a Învierii. Credincioşii stau în picioare ţinând în mână lumânarea aprinsă.

Momentul culminant al Sfintei Liturghii, când pâinea şi vinul sunt schimbate în adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al Domnului nostru Isus Cristos. "Prin cuvintele şi gesturile preotului se săvârşeşte jertfa pe care Domnul însuşi a orânduit-o la Cina cea de Taină oferindu-şi Trupul şi Sângele sub chipul pâinii şi al vinului, dându-le apostolilor spre mâncare şi băutură şi poruncind ca ei să perpetueze această taină" (PNMR 55, d.).

(Din lat. praefátio, formulă introductivă). Prima parte a rugăciunii euharistice (canon), când "preotul, în numele întregului popor sfânt, îl preamăreşte pe Dumnezeu Tatăl şi îi aduce mulţumiri pentru întreaga operă a mântuirii sau pentru vreun aspect anume al ei, în funcţie de timpul liturgic sau de sărbătoarea respectivă" (PNMR 55, a). La sfârşitul prefeţei, întreaga adunare a credincioşilor, unindu-se cu puterile cereşti, cântă sau recită Sanctus ("Sfânt").

(Din lat. praeféctus, pus în frunte). În Biserică, acest termen are mai multe semnificaţii: 1. Cardinalul prefect: cardinalul care conduce o Congregaţie a Curiei Romane, sau Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun, sau Supremul Tribunal al Signaturii Apostolice; 2. Prefectul apostolic: prelatul care conduce o prefectură apostolică; 3. Prefectul de studii: persoana care, în seminarul mare, are misiunea de a organiza şi conduce procesul de învăţământ; 4. Prefectul vieţii comunitare din seminar: preotul care, de comun acord cu rectorul, are grijă de observarea disciplinei în seminar.

O porţiune precisă a poporului lui Dumnezeu, care, datorită unor circumstanţe deosebite (de ex., număr mic de credincioşi, lipsă de preoţi indigeni etc.) nu a fost încă ridicată la rangul de dieceză şi este condusă de un preot, care are titlul de prefect apostolic, adică acţionează în numele papei. E specifică ţărilor de misiune.

(Din lat. praelátus, participiul trecut de la verbul praeférre, a pune pe cineva înaintea altora). În sens propriu şi canonic#, este clericul care deţine puterea de conducere ordinară (jurisdicţia) şi este numit "Ordinariu". Apoi, păstorul propriu al unei prelaturi teritoriale şi cel al unei prelaturi personale. În sens impropriu şi onorific, preotul căruia Sfântul Scaun i-a acordat acest titlu ca distincţie onorifică.

Structură jurisdicţională seculară, de ordin personal, adică necircumscrisă teritorial, cu finalităţi pastorale speciale. "Pentru a promova o bună distribuire a preoţilor în Biserică sau pentru a îndeplini opere pastorale sau misionare speciale spre binele unor regiuni sau spre binele diferitelor grupuri sociale, Scaunul Apostolic, după ce a ascultat părerea conferinţelor episcopale interesate, poate să înfiinţeze prelaturi personale constituite din preoţi şi diaconi aparţinând clerului secular" (CDC, can. 294). Este condusă de un prelat, în calitate de ordinariu propriu, conform statutelor elaborate de Scaunul Apostolic. Poate înfiinţa un seminar naţional sau chiar internaţional şi poate încardina clerici. Până în prezent există o singură prelatură personală: societatea "Opus Dei".

(Din lat. presbytérium). Unul din cele şapte sacramente înfiinţate de Isus Cristos prin care misiunea încredinţată de el apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârşitul veacurilor. Este deci sacramentul slujirii apostolice. Cuprinde trei grade: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul. E "preoţia ministerială", deoarece conferă o putere sacră pentru slujirea credincioşilor şi diferă esenţial de "preoţia comună", adică participarea tuturor credincioşilor - datorită Botezului - la Preoţia lui Cristos. Cei hirotoniţi slujesc, în mijlocul comunităţii, în numele şi în persoana lui Cristos-Capul. Slujitorii hirotoniţi îşi exercită slujirea faţă de poporul lui Dumnezeu prin învăţătură (múnus docéndi), cultul divin (múnus sanctificándi) şi prin conducerea pastorală (múnus regéndi). Slujirile conferite prin hirotonire sunt de neînlocuit pentru structura organică a Bisericii: fără episcop, preoţi şi diaconi, nu putem vorbi de Biserică. Sacramentul Preoţiei este conferit prin impunerea mâinilor de către episcop, urmată de o rugăciune solemnă de consacrare prin care se cer de la Dumnezeu pentru candidatul la Preoţie (diacon, preot, episcop) harurile Duhului Sfânt necesare slujirii sale. Hirotonirea imprimă un caracter sacramental de neşters (cf. CBC 1536-1600).

(Expr. lat., măreţia "ordinului prezbiterilor"). Decret al Conciliului al II-lea din Vatican, promulgat la 7 decembrie 1965, cu privire la slujirea şi viaţa preoţească. Cuprinde trei capitole: 1. Preoţii în cadrul misiunii Bisericii (natura prezbiteratului, condiţia preoţilor în lume); 2. Slujirea preoţească (cele trei funcţii ale preoţilor: de a învăţa, de a sfinţi şi de a păstori; relaţiile preoţilor cu episcopul, cu ceilalţi preoţi şi cu laicii; distribuirea preoţilor în Biserică şi chemările preoţeşti); 3. Viaţa preoţilor (chemarea preoţilor la desăvârşire; exigenţe spirituale deosebite în viaţa preotului; mijloace de trai spirituale şi materiale).

(Din lat. presbyterátus). Este a doua treaptă a Sfintei Preoţii, rezervată preoţilor. Prima treaptă este diaconatul, iar a treia episcopatul. Prezbiterii sau preoţii sunt uniţi cu episcopii în demnitatea sacerdotală şi totodată depind de ei în exercitarea funcţiilor pastorale; ei sunt chemaţi să fie înţelepţi colaboratori ai episcopilor; adunaţi în jurul episcopului lor, ei formează preoţimea (presbytérium), care poartă împreună cu el responsabilitatea Bisericii particulare. Ei primesc de la episcop răspunderea unei comunităţi parohiale sau a unei anumite funcţii ecleziastice (cf. CBC 1597).

(Din lat. presbytérium). 1. Toţi preoţii unei Biserici particulare (de ex., ai unei dieceze), colaboratori direcţi ai episcopului diecezan în activitatea pastorală. 2. Din punct de vedere arhitectonic, parte a bisericii sau a oratoriului rezervată preoţilor, situată în jurul altarului.

Pentru a îndeplini împărtăşirea, comunicarea lucrării sale mântuitoare, Cristos e mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acţiunile liturgice. El este prezent în jertfa Sfintei Liturghii, atât în persoana preotului, oferindu-se acum prin slujirea acestuia, cât mai ales sub speciile euharistice (prezenţa reală). El e prezent în sacrament prin puterea sa, aşa încât atunci când cineva botează, Cristos însuşi botează. E prezent în Cuvântul său, căci el este cel care vorbeşte în timp ce se citeşte în Biserică Sfânta Scriptură. În sfârşit, este prezent atunci când Biserica se roagă şi aduce laude (cf. Mt 18,20; SC 7; CBC 1088).

Între diferitele prezenţe în lume ale lui Cristos cel Înviat din morţi, prezenţa euharistică deţine locul de frunte. După Prefacere, Cristos este prezent în chip real cu trupul şi sângele său, cu sufletul şi dumnezeirea sa sub speciile pâinii şi vinului (cf. DS 1673; 1640-1641; 1651-1653). Prezenţa euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării sau Prefacerii şi durează atâta timp cât durează speciile euharistice. Cristos este prezent în întregime în fiecare din specii şi în întregime în fiecare din părţile lor, astfel încât frângerea pâinii nu-l divide (cf. CBC 1377).

(Din lat. prímus, cel dintâi). Episcopul care se bucură de prerogative onorifice faţă de ceilalţi episcopi dintr-o ţară, datorită importanţei istorice a diecezei sale. Acest titlu nu comportă nici o putere de jurisdicţie, afară de cazul când se constată altfel în baza unui privilegiu apostolic sau a unei cutume aprobate. În cazul papei, care e şi primatul Italiei, comportă jurisdicţie deplină.

Puterea de jurisdicţie pe care o are, în întreaga Biserică, papa, episcopul Romei, succesorul sfântului apostol Petru. Puterea pontifului roman inclusă în primat este: supremă, adică superioară oricărei alte puteri ecleziastice pe acest pământ; deplină, adică se extinde nu numai asupra credinţei şi moralei, ci şi asupra disciplinei şi conducerii în Biserică; imediată, adică nu necesită intermediari; universală, adică se extinde atât asupra Bisericii universale cât şi asupra fiecărei Biserici particulare (cf. DS 875; 3059-3060; 3063-3064; 3074).

(Din lat. privilégium). Favoare făcută în folosul unei persoane fizice sau juridice ecleziastice de către însuşi legislatorul ecleziastic sau de către autoritatea executivă căreia legislatorul i-a dat această putere. Privilegiu acordat de Scaunul Apostolic se numeşte privilegiu apostolic.

(Din lat. privilégium paulínum, derivat de la numele sfântului Paul). Posibilitatea de a desface legământul matrimonial dintre doi soţi, ambii necreştini în cazul când unul din ei se converteşte la credinţa catolică, iar celălalt nu acceptă să convieţuiască în mod paşnic în noua situaţie (cf. 1Cor 7,12-15; CDC, can. 1143).

(Expr. lat., "pentru popor"). Aşa este numită Liturghia pe care trebuie să ocelebreze, în toate duminicile şi sărbătorile de poruncă, fiecare episcop diecezan şi fiecare paroh, pentru credinciosii ce le sunt încredinţaţi. Pentru celebrarea acestei Liturghii nu au voie să primească nici un fel de ofertă.

(Din lat. procéssio, derivat din procédere, a merge înainte). Practică de pietate în timpul căreia credincioşii, în frunte cu clericii, merg în convoi, purtând diferite obiecte de cult (cruceprocesională, prapuri, eventual o statuie sau o icoană), cântând imnuri religioase sau rostind rugăciuni, cu scopul de a-şi manifesta credinţa, de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru binefacerile primite sau de a implora ajutorul divin.

Procesiune în timpul căreia sfânta Euharistie este purtată solemn pe străzi, însoţită de cântări, prin care poporul creştin îşi mărturiseşte public credinţa şi evlavia faţă de Cristos prezent în chip real în Euharistie. Între procesiunile euharistice o importanţă cu totul deosebită pentru viaţa pastorală a unei parohii o are procesiunea anuală din sărbătoarea Trupul şi Sângele lui Cristos (Trupul Domnului, Joia Verde).

(Din lat. proféssio, declaraţie, manifestare). Actul prin care un credincios, asumânduşi, prin voturi, jurăminte sau promisiuni, obligaţia de a observa cele trei sfaturi evanghelice (castitatea, sărăcia şi ascultarea), este consacrat lui Dumnezeu prin slujirea Bisericii şi introdus într-un institut de viaţă consacrată cu drepturile şi obligaţiile determinate de Dreptul canonic şi de constituţiile institutului.

(Din lat. providéntia, grijă, solicitudine).Grija lui Dumnezeu faţă de lume şi în special faţă de oameni. Dispoziţiile prin care Dumnezeu călăuzeşte cu înţelepciune şi iubire toate făpturile la scopul lor ultim. Providenţa divină lucrează prin acţiunea făpturilor. Dumnezeu le dă oamenilor posibilitatea să colaboreze liber la planurile sale (cf. CBC 321; 323).

Grupare a mai multor dieceza vecine, care are în frunte un mitropolit. Scopul este strict pastoral: promovarea unei activităţi pastorale comune şi favorizarea bunelor raporturi dintre episcopii diecezani (cf. CDC, can. 431). În România există o singură provincie ecleziastică formată din şase dieceze (Alba-Iulia, Bucureşti, Iaşi, Oradea, Satu-Mare, Timişoara) şi condusă de mitropolitul de Bucureşti.

(Din gr. prosélytos, nou-venit). Învechime prozelitismul era deseori sinonim cu evanghelizarea, adică propovăduirea Evangheliei la necreştini. Astăzi are aproape întotdeauna sensul negativ de constrângere a unei persoane de a îmbrăţişa o anumită credinţă. Societăţile civile şi religioase au condamnat acest tip de prozelitism. "Înrăspândirea credinţei religioase şi în introducerea unor practici, comunităţile religioase trebuie să se abţină întotdeauna de la orice fel de acţiune care ar aduce o constrângere sau atragere necinstită ori incorectă, mai ales când e vorba de persoane lipsite de cultură sau de resurse materiale. Un astfel de mod de a acţiona trebuie considerat abuzare de dreptul propriu şi lezarea dreptului altora" (DH 4). "Biserica interzice cu severitate ca cineva să fie constrâns sau influenţat sau atras prin mijloace incorecte să îmbrăţişeze credinţa, după cum ea revendică ferm dreptul oricui de a nu fi îndepărtat de la credinţă prin vreun mijloc de presiune" (AG 13).

(Din lat. prudéntia). Virtute cardinală care dispune raţiunii practice să discearnă în orice împrejurare adevăratul bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. Este numită aúriga virtútum (vizitiul virtuţilor), deoarece ea conduce celelalte virtuţi, îndicându-le norma şi măsura (cf. CBC 1806).

(Din gr. psalmós, arie cântată la psaltérion). Denumire dată celor 150 de cântări religioase din Vechiul Testament, adunate treptat într-o culegere aparte, numită Cartea Psalmilor sau Psaltirea. Psalmii constituie capodopera rugăciunii din Vechiul Testament. Ei înfăţişează două componente nedespărţite: cea personală şi cea comunitară. Îmbrăţişează toate dimensiunile istoriei, comemorând făgăduinţele deja împlinite ale lui Dumnezeu şi nădăjduind venirea lui Mesia. Rugaţi şi împliniţi în Cristos, Psalmii sunt un element esenţial şi permanent al rugăciunii Bisericii. Ei sunt potriviţi pentru oamenii de orice condiţie şi din orice timp (cf. CBC 2596-2597).

1. Autorul psalmilor. 2. Persoana care recită sau cântă psalmul responsorial. Conform normelor liturgice, pentru a-şi îndeplini bine datoria, psalmistul trebuie să stăpânească bine arta psalmodierii, să pronunţe corect şi să aibă o dicţie bună (cf. PNMR 76).

(Din lat. purgatórium, loc de curăţire). Biserica numeşte purgatoriu purificarea finală a celor aleşi, adică purificarea celor care mor în harul lui Dumnezeu, dar care nu sunt perfect purificaţi pentru a intra în bucuria cerului. "Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea lor veşnică, suferă după moarte o purificare spre a dobândi sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria lui Dumnezeu" (CBC 1054). Biserica a formulat învăţătura de credinţă cu privire la purgator îndeosebi în conciliile din Florenţa (1439) şi Trento (1563).

(Din lat. potéstas sácra). Puterea dată de Cristos apostolilor săi şi urmaşilor lor de a sfinţi, de a învăţa şi de a conduce sau păstori poporul lui Dumnezeu (cf. Mt 28,18-19). Puterea sacră este conferită prin sacramentul Preoţiei, dar exercitarea sa este condiţionată de determinarea canonică sau juridică efectuată de autoritatea ierarhică (cf LG, nota praevia 2).