Mic dicţionar creştin catolic
pr. Ioan Tămaş
achizitionare: 04.03.2003; sursa: Sapientia

(Din slav. lakomu, lacom). Poftă dezordonată după mâncare şi băutură. Acest păcat capital ruinează sănatatea omului, duce la nedreptăţirea altora, la beţie şi necurăţie (cf. Rom 13,3).

[ Păcate capitale ]

(Cuv. lat., "Bucură-te"). Denumire dată celei de a patra duminici din Postul Mare. Laetáre este cuvântul cu care începe cântarea de la introitul Sfintei Liturghii: "Laetáre, Jerúsalem" (Bucură-te, Ierusalime).

[ Gaudete ]

(Din gr. laiks, care aparţine poporului; popular). Creştinul care nu este nici cleric, nici călugăr. Papa sfântul Clement Romanul (+ 97) este primul care foloseşte acest termen în sensul pe care îl folosim şi noi astăzi în Biserică. Laicii sunt "credincioşii care, încorporaţi lui Cristos prin Botez, constituiţi popor al lui Dumnezeu şi făcuţi părtaşi, în modul lor propriu, la funcţia sacerdotală, profetică şi regească a lui Cristos, îşi exercită partea lor din misiunea încredinţată întregului popor creştin în Biserică şi în lume" (LG 31).

Lampă mică, alimentată, dacă e posibil, cu ulei de măsline sau ceară de albine, care arde neîncetat lângă tabernacolul în care se păstrează Preasfântul Sacrament. Introdusă în secolul al XIII-lea, o dată cu practica păstrării sfintei Euharistii în tabernacol pentru a putea fi adorată de credincioşi, folosirea ei a devenit obligatorie din sec. al XVI-lea.

[ Sacrament (Preasfântul) ]

(Expr. lat., "sentinţa dată sau impusă"). Pedeapsă ecleziastică în care un creştin catolic cade automat "prin însuşi faptul de a fi comis delictul, dacă legea stabileşte acest lucru" (CDC, can. 1314). De exemplu, cei care profanează Sfânta Euharistie şi cei care săvârşesc avort sau cooperează moral ori fizic la avort, cad în excomunicare "látae senténtiae" sau automată.

[ Excomunicare; Ferendae sententiae ]

(Din gr. latréia, slujirea unui stăpân). Cultul de adoraţie datorat numai lui Dumnezeu. Prin el omul recunoaşte măreţia nesfârşită a lui Dumnezeu, stăpânirea sa asupra noastră şi dependenţa noastră de el. Prin el este închinat şi preamărit Dumnezeu Creator, Răscumpărător şi Sfinţitor, Domn şi Stăpân a toate câte există, Iubire nemărginită.

[ Adoraţie; cult; religie ]

(Din lat. láudes). Rugăciune de dimineaţă din cadrul Liturgiei Orelor. "Laudele, ca rugăciune de dimineaţă, şi vesperele, ca rugăciune de seară, care după venerabila tradiţie a Bisericii universale constituie două puncte de reper al Oficiului zilei, trebuie socotite ca ore principale şi celebrate ca atare" (SC 89). Au scopul de a sfinţi momentele dimineţii şi de a aminti de învierea lui Isus Cristos.

[ Liturgia Orelor; Vespere ]

Denumire dată în Franţa şi Italia membrilor "Congregaţiei Misiunii" (Congregátio missiónis), congregaţie călugărească întemeiată de sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660) şi care a avut primul convent pe lângă biserica "Sfântul Lazăr" din Paris. În Germania şi ţările anglo-saxone sunt numiţi şi vincentini.

[ Vincentine ]

(Expr. lat., "lectură neîntreruptă"). Citire neîntreruptă a Sfintei Scripturi în cadrul celebrărilor liturgice, adică a continua citirea de la versetul de la care a fost întreruptă la celebrarea precedentă. "Pentru a oferi din belşug credincioşilor hrana Cuvântului lui Dumnezeu, se vor deschide mai larg comorile biblice, în aşa fel încât, într-un număr determinat de ani, să se citească poporului tot ce este mai important din Sfânta Scriptură" (SC 51).

[ Liturgia Cuvântului ]

(Expr. lat., "lectură dumnezeiască"). Citirea şi meditarea Sfintei Scripturi - în general în mănăstiri - cu scopul de a se aprofunda marile teme ale spiritualităţii biblice în strânsă legătură cu viaţa liturgică. Actulmente această practică este răspândită din ce în ce mai mult şi în afara sferei monahale.

[ Meditaţie ]

(Din lat. léctor, cititor). Cel care a primit lectoratul. Are sarcina de a citi Cuvântul lui Dumnezeu în cadrul celebrărilor liturgice, cu excepţia Evangheliei, de a anima liturgia şi de a pregăti credincioşii la primirea sacramentelor, adică de a catehiza. Mai este numit lector orice credincios care citeşte, ocazional, o lectură biblică, cu excepţia Evangheliei, în cadrul celebrărilor liturgice.

[ Lectorat ]

Este prima slujire instituită din Biserică ("ministérium institútum"); a doua este acolitatul. Nu mai este numit ca odinioară "ordin minor". Primirea lectoratului este obligatorie pentru candidaţii la diaconat. Poate fi primit, sub anumite condiţii, şi de către bărbaţii laici căsătoriţi.

[ Acolitat; Slujire ]

Citire din Sfânta Scriptură, din vieţile sfinţilor şi din scrierile învăţătorilor în viaţa spirituală, făcută zilnic cel puţin un sfert de oră, nu cu scopul de a dobândi cunoştinţe teoretice, ci de a trage foloase spirituale.

[ Lectio divina; Meditaţie ]

(Din lat. lectionárium, derivat din léctio, lectură). Cartea liturgică în care sunt cuprinse lecturile biblice care se citesc la celebrările liturgice.

[ Evanghelie ]

[ Alianţă ]

(Din lat. ligaméntum, legătură). Unirea perpetuă şi exclusivă dintre un bărbat şi o femeie care au încheiat în mod valid căsătoria.

[ Căsătorie; Indisolubilitate ]

Denumire dată votului, jurământului şi promisiunii pe care credincioşii le fac lui Dumnezeu. Călugării şi călugăriţele se angajează prin vot să urmeze sfaturile evanghelice. Membrii institutelor seculare se angajează prin alte legăminte sacre (jurământ, promisiune) să trăiască sfaturile evanghelice şi să păstreze între ei comuniunea.

[ Jurământ; Vot ]

(Din lat. legátus, trimis). Arhiepiscop căruia îi este încredinţată misiunea de a-l reprezenta pe Pontiful Roman (papa) pe lângă Bisericile locale dintr-o anumită ţară şi pe lângă state şi autorităţi publice. Este numit, trimis şi revocat direct de papa, în conformitate cu normele dreptului internaţional. Legaţii care sunt trimişi numai pe lângă Bisericile locale dintr-o ţară sunt numiţi delegaţi apostolici; cei care îl reprezintă pe papa şi din punct de vedere diplomatic pe lângă autorităţile politice sunt numiţi nunţi, pronunţi sau internunţi.

[ Internunţiu; Nunţiu; Pronunţiu; Vizitator apostolic ]

(Expr. lat. care derivă din legátus, trimis, şi látus, coastă, latură). Cardinal trimis de papa, în calitate de "álter égo", pentru a-l reprezenta în mod oficial la celebrări solemne (congrese euharistice, aniversări speciale etc.) Ori cu alte misiuni de o deosebită importanţă.

Atât legea naturală cât şi legea pozitivă instituită de Dumnezeu şi promulgată în Revelaţie.

[ Decalog; Lege naturală ]

Dispoziţia înţelepciunii divine întrucât dirijează toate acţiunile şi mişcările; însăşi raţiunea divină care dirijează mişcările şi acţiunile tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Este impusă tuturor lucrurilor şi fiinţelor: celor raţionale în mod liber, celor lipsite de raţiune în mod necesar.

[ Lege naturală ]

Participarea legii eterne în natura raţională a omului; imprimarea luminii divine în noi prin care deosebim ce este bine şi ce este rău (sfântul Toma de Aquino). Este înscrisă în inima fiecărui om (cf. Rom 2,15). Este fundamentul moralităţii şi al oricărei legi pozitive umane.

[ Lege eternă ]

O dispoziţie a raţiunii în vederea binelui comun şi promulgată de cel care are grija comunităţii (sfântul Toma de Aquino). Această definiţie subliniază necesitatea raţionalităţii legii umane, adică dispoziţia autorităţii nu poate fi arbitrară, ci conformă cu raţiunea, deci cu dreptul divin. Mai poate fi numită o dispoziţie comună, dreaptă şi stabilă, promulgată în mod suficient. Definiţia aceasta scoate în evidenţă obligativitatea, stabilitatea şi universalitatea legii.

[ Lege divină ]

Legea veche este legea Vechiului Testament, al cărui scop este de a conduce spre Cristos (cf. Gal 3,23), iar legea nouă este legea lui Cristos sau legea evanghelică, a cărei poruncă esenţială este iubirea (cf. 1Cor 9,21; Gal 5,14).

(Din slav. leni). Unul din cele şapte păcate capitale, care constă în iubirea dezordonată a odihnei; înclinaţia celui căruia nu-i place, nu doreşte, nu vrea să muncească. Cel leneş lasă inactive talentele şi facultăţile pe care i le-a dat Dumnezeu. El este în primul rând prada poftelor necurate.

[ Păcate capitale ]

(Expr. lat., "legea credinţei - legea rugăciunii"). Forma completă a acestei axiome este "ut légem credéndi státuat lex supplicándi" (legea rugăciunii să stabilească legea credinţei) şi aparţine lui Prosper de Aquitania (390-463), fost secretar al Papei Celestin I. Ea scoate în evidenţă raportul dintre credinţă şi liturgie. Rugăciunea are un rol esenţial în interpretarea credinţei creştine. Papa Pius al XII-lea, în enciclica Mediátor Déi (20.11.1947), nr. 47, a aprofundat această axiomă, indicând una complementară: "Lex credéndi légem státuat supplicándi" (legea credinţei să stabilească legea rugăciunii).

[ Credinţă; Liturgie ]

Drept fundamental al persoanei umane care "constă în faptul că toţi oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricăror puteri omeneşti astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite" (DH 2). Nu înseamnă libertate faţă de legile lui Dumnezeu; nu e indiferentism religios, ca şi cum toate religiile ar fi la fel de bune; nu e indiferentism doctrinal, adică negarea existenţei unui criteriu obiectiv de adevăr; nu e nici libertatea celui botezat faţă de Biserică sau libertate în interiorul Bisericii. Libertatea religioasă e un drept al fiecărui om în cadrul societăţii civile. În sens larg, prin libertate religioasă se înţelege şi datoria statului de a nu împiedica autorităţile religioase de a propovădui religia.

[ Dignitatis Humanae; Libertatea Bisericii ]

Libertatea de acţiune recunoscută Bisericii, necesară misiunii sale de a se îngriji de mântuirea omului. Este un principiu fundamental în relaţiile dintre Biserică şi stat. Biserica revendică această libertate în calitatea sa de autoritate spirituală, întemeiată de Cristos, care are din poruncă divină obligaţia de a propovădui Evanghelia, iar în al doilea rând, în calitatea sa de societate de oameni care au dreptul să trăiască în societatea civilă după normele credinţei creştine (cf. DH 13).

[ Biserică şi stat; Cezaropapism; Libertate religioasă ]

(Din lat. licéntia). Grad academic conferit într-o facultate a unei universităţi ecleziastice după bacalaureat. Este necesară pentru obţinerea doctoratului şi pentru a avea dreptul de a fi docent într-un seminar mare.

[ Bacalaureat; Doctorat; Seminar; Universitate ecleziastică ]

(Din gr. litanéia, rugăciune publică de cerere). Formă specială de rugăciune îndelungată, alcătuită dintr-o serie de invocaţii adresate unei persoane divine sau unui sfânt, iar fiecare invocaţie este urmată de un răspuns scurt din partea credincioşilor (de exemplu, "Îndură-te de noi" sau "Roagă-te pentru noi"). Cele mai cunoscute sunt litaniile închinate tuturor sfinţilor şi litaniile lauretane, în cinstea Preacuratei Fecioare Maria (denumire ce derivă de la localitatea Loreto, Italia, renumit loc de pelerinaj închinat Maicii Domnului).

[ Rugăciune ]

Liturghia celebrată de episcop în dimineaţa zilei de Joia Sfântă, de obicei în catedrală, împreună cu toţi preoţii din dieceză, când are loc şi sfinţirea uleiurilor.

[ Joia Sfântă; Uleiuri sfinţite ]

[ Euharistie ]

(Din lat. votíva, derivat din vovére, a oferi, a dărui). Liturghie ce poate fi celebrată în locul Liturghiei zilei (când nu există o sărbătoare sau o comemorare), din devoţiune particulară, în cinstea unor mistere ale Domnului, în cinstea Sfintei Fecioare Maria sau a unui sfânt.

[ Misal ]

Treizeci de Liturghii celebrate fără întrerupere timp de 30 de zile pentru sufletul unui credicios răposat. Originea acestei practici se datorează faptului povestit de Papa sfântul Grigore cel Mare (590-604) în lucrarea sa Dialoguri, IV, 57, 13-15. Călugărul Iustus, mort în mănăstirea în care sfântul Grigore era abate, a fost eliberat de suferinţele purgatorului după celebrarea a treizeci de Liturghii pentru sufletul lui.

Celebrare liturgică ce constă în principal în proclamarea uneia sau a mai multor pericope din Sfânta Scriptură. Prima parte a Sfintei Liturghii este o Liturgie a Cuvântului dar care formează un tot unitar cu Liturgia euharistică. Liturgia Cuvântului din cadrul Liturghiei este constituită din lecturi din Sfânta Scriptură (ultima e întotdeauna o pericopă evanghelică), iar omilia, crezul şi rugăciunea credincioşilor încheie această parte a celebrării.

[ Celebrare; Liturgia Euharistică; Omilie; Pericopă ]

Denumire dată celei de a doua părţi a Sfintei Liturghii. Urmează după Liturgia Cuvântului. Constă în oferirea pâinii şi vinului care sunt transformate în Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos. Această celebrare reactualizează moartea pe Cruce şi învierea lui Cristos şi se termină cu primirea Sfintei Împărtăşanii.

[ Euharistie; Împărtăşanie (Sfânta); Liturgia Cuvântului; Memorialul; Transsubstanţiere ]

(Din lat. Liturgía Horárum). Este "rugăciunea publică a Bisericii" (SC 98), în care credincioşii (clerici, călugări şi laici) îşi împlinesc preoţia regească de creştin. Ea "este alcătuită în aşa fel încât întreg cursul zilei şi al nopţii să fie consacrat prin lauda adusă lui Dumnezeu" (SC 84). "Credincioşii care celebrează Liturgia Orelor se unesc cu Cristos, Marele nostru Preot, prin rugăciunea psalmilor, prin meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin cântări şi binecuvântări, pentru a fi asociaţi rugăciunii lui necontenite şi universale care îl preamăreşte pe Tatăl şi imploră darul Duhului Sfânt asupra lumii întregi" (CBC 1196). Liturgia Orelor cuprinde: Laudele, ca rugăciune de dimineaţă, şi Vesperele, ca rugăciune de seară; Oficiul lecturilor (în trecut era numit "matutin") care poate fi recitat la orice oră din zi; Orele minore (terţa, sexta şi nona) şi Completoriul (ultima rugăciune a zilei). Episcopii, preoţii şi diaconii care aspiră la Preoţie au obligaţia ("sub grávi") de a celebra zilnic întreaga Liturgie a Orelor; diaconii permanenţi numai părţile stabilite de Conferinţa episcopală, iar membrii institutelor de viaţă consacrată, care nu sunt preoţi, părţile stabilite de constituţiile proprii. "Se recomandă ca şi laicii să celebreze oficiul divin, fie împreună cu preoţii, fie adunaţi între ei, sau chiar singuri" (SC 100), întrucât este rugăciunea întregului popor al lui Dumnezeu.

[ Completoriu; Laude; Liturgie; Matutin; Ora medie; Sub gravi; Vespere ]

(Din gr. leitourgía, serviciu public, oficial). În Noul Testament, termenul este folosit pentru a desemna celebrarea Cuvântului divin (cf. Fap 13,2; Lc 1,23), vestirea Evangheliei (cf. Rom 15,16; Fil 2, 14-17.30) şi practicarea carităţii (cf. Rom 15,27; 2Cor 9,12; Fil 2,25). În toate aceste situaţii este vorba de slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Din punct de vedere teologic, "liturgia este considerată ca exercitarea funcţiei sacerdotale a lui Cristos, prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia şi în acelaşi timp se aduce cultul public integral de către trupul mistic al lui Cristos - de către Cap şi mădularele sale. Prin urmare, orice celebrare liturgică, întrucât este opera lui Cristos-Preotul şi a Trupului său, care este Biserica, este acţiune sacră prin excelenţă" (SC 7). "În liturgia Bisericii, Dumnezeu Tatăl este binecuvântat şi adorat ca izvorul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii, cu care ne-a binecuvântat în Fiul său, pentru a ne dărui Duhul înfierii. Lucrarea lui Cristos în liturgie este sacramentală pentru că misterul său de mântuire se face prezent în ea prin puterea Duhului său Sfânt; pentru că trupul său, care este Biserica, e într-un fel sacramentul (semnul şi instrumentul) prin care Duhul Sfânt împărtăşeşte misterul mântuirii; pentru că, în acţiunile ei liturgice, Biserica peregrină ia parte de pe acum, ca într-o pregustare, la liturgia cerească" (CBC 1110-1111).

[ Celebrare; Cult ]

Locurile destinate cultului divin şi înmormântării credincioşilor, consacrate sau binecuvântate conform normelor stabilite de cărţile liturgice, cum sunt bisericile, oratoriile şi cimitirele (cf. CDC, can. 1205). Fără consacrare sau binecuvântare, un loc nu dobândeşte caracterul sacru, chiar dacă în el se celebrează în mod stabil rituri sacre.

[ Binecuvântare; Consacrare ]

Izvoare ale ştiinţei teologice, rânduite în mod ierarhic, din care teologul scoate principiile necesare pentru elaborarea şi argumentarea unei teme. Melchior Cano (1509-1560) menţionează zece locuri teologice, devenite clasice: două constitutive (Sfânta Scriptură şi Tradiţia apostolică), cinci interpretative (autoritatea Bisericii, magisteriul papei, martorii tradiţiei, adică sfinţii şi Sfinţii Părinţi, interpreţii datului revelat adică doctorii şi teologii Bisericii) şi trei locuri ajutătoare (raţiunea umană, autoritatea filozofilor şi a juriştilor, istoria). Din păcate nu a menţionat liturgia.

(Din slav. lagodinu). Actul prin care viitorii soţi îşi manifestă formal şi public, în faţa comunităţii ecleziale, civile şi familiale, hotărârea de a se căsători la o dată mai apropiată sau mai îndepărtată. Vechea legislaţie canonică reglementa această promisiune de căsătorie printr-o lege universală, punând accentul îndeosebi pe forma legală în care ea trebuia încheiată pentru a fi validă. Actuala legislaţie lasă Conferinţelor episcopale posibilitatea să promulge normele cu privire la logodnă, ţinând seama de eventualele cutume locale sau legi civile.

[ Căsătorie ]

Oraş în munţii Pirinei (Franţa), unul din cele mai mari centre mariane de pelerinaj ale Bisericii Catolice. Începând de la 11 februarie 1858, Sfânta Fecioară Maria s-a arătat aici de 18 ori sfintei Bernadeta Soubirous. În ziua de 25 martie, deci în sărbătoarea Bunei-Vestiri, Sfânta Fecioară i-a spus Bernadetei: "Eu sunt Neprihănita Zămislire". Apariţiile Maicii Domnului la Lourdes sunt comemorate liturgic, în mod facultativ, în fiecare an în ziua de 11 februarie.

[ Neprihănita Zămislire; Pelerinaj ]

Lumânare binecuvântată în noaptea de Înviere, purtată în procesiune în biserică şi care este semn al luminii lui Cristos cel Înviat (Lúmen Chrísti) care luminează întreaga lume. Este aprinsă la toate celebrările euharistice din timpul pascal şi la celebrarea Botezului şi a înmormântării.

[ Lumen Christi; Timpul pascal ]

(Expr. lat., "lumina lui Cristos"). Cuvinte pe care diaconul (sau preotul) le cântă de trei ori, în trei tonalităţi diferite, în timp ce, ţinând în mână lumânarea pascală aprinsă conduce procesiunea, şi procesiunea în biserică după binecuvântarea focului şi înainte de cântarea preconiului pascal în noaptea sfântă a Învierii Domnului. După fiecare din cele trei aclamaţii, poporul răspunde "Deo grátias" (mulţumim lui Dumnezeu).

[ Lumânare pascală; Preconiul pascal ]

(Cuv. lat., "Lumina popoarelor"). Constituţie dogmatică despre Biserică, promulgată de Conciliul al II-lea din Vatican la 21 noiembrie 1964. În opt capitole tratează următoarele opt teme principale: 1. Misterul Bisericii; 2. Poporul lui Dumnezeu; 3. Structura ierarhică a Bisericii; 4. Despre laici; 5. Chemarea universală la sfinţenie; 6. Călugării; 7. Caracterul escatologic al Bisericii peregrine şi unirea ei cu Biserica cerească; 8. Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în misterul lui Cristos şi al Bisericii.

[ Conciliul al II-lea din Vatican ]

Practici de evlavie care au loc în toate zilele din timpul unei anumite luni din an. Cele mai importante "luni" (paraliturgice) sunt: luna mai, închinată Sfintei Fecioare Maria; luna iunie, închinată Inimii Preasfinte a lui Isus; luna octombrie, închinată rozariului Sfintei Fecioare Maria.

[ Paraliturgie; Religiozitate populară ]

(Din lat. luxúria). Dorinţa dezordonată după plăcerea venerică sau desfătarea dezordonată în aceasta. Plăcerea sexuală e moralmente dezordonată când este căutată pentru ea însăşi, în mod izolat de scopurile procreării şi unirii legitime (cf. CBC 2531).

[ Adulter; desfrânare ]

(Numeral lat., Septuagínta, "Şaptezeci"). Septuaginta este cea mai veche traducere în limba greacă a Vechiului Testament, începută la Alexandria (Egipt) în anul 250 î.C. şi terminată cam pe la jumătatea secolului următor. Conform unei tradiţii, această traducere ar fi fost făcută în 70 de zile de către 72 de traducători iudei (de aici denumirea de Septuagínta). Autorii Noului Testament o citează aproape în exclusivitate.

[ Vechiul Testament ]